Instituții culturale albaneze în România

Share

De la primele manifestări și până în 1953, anul în care asociațiile minorităților etnice au fost desființate de statul comunist

La fel ca și alte popoare din Peninsula Balcanică, ce și-au găsit în Țările Române, în România unită de mai târziu, terenul prielnic pentru a-și pune în operă proiectele patriotice – și-i amintesc aici pe greci, bulgari și sârbi –, albanezii au profitat și ei, la rândul lor, de bunăvoința mediului politic românesc pentru a-și sprijini compatrioții din Imperiul Otoman.

Astfel, istoria reține numele și faptele patriotice ale lui Naum Vechilárgi (Veqilharxhi), avocat și negustor din Brăila, care a elaborat un alfabet original și un abecedar destinat elevilor din sudul Albaniei actuale. Fost combatant în trupele lui Tudor Vladimirescu, Vechilargi și-a găsit adăpost în cele din urmă în urbea de pe malul Dunării în care unchiul său, Kostandin, a fost chiar primar în deceniul patru al sec. al XIX-lea. Mai mult decât atât: în 1845, Vechilargi a trimis în teritoriile albaneze o „circulară”, o scrisoare deschisă, cum i-am spune noi astăzi, în care îndeamnă populația să se apropie de învățătură, pentru că numai astfel un popor poate ieși din ignoranță și ajunge la cultură și civilizație. Pe aceeași linie se înscrie și Elena Ghica, din familia domnitoare cu același nume, cunoscută și drept Dora d’Istria, care, în anul 1872, edita la Firenze volumul „Gli albanesi in Rumenia”, volum în care prezenta istoria familiei Ghiculeștilor din sec. al XVII-lea până în vremea ei. Mai trebuie notată aici contribuția unui mare moșier și filantrop de origine albaneză, Vanghelie Zappa, care a finanțat periodicul albanez „Pelasgos”, editat în Grecia, și a sprijinit cu bani școlile albaneze din raioanele de sud ale Albaniei.   

Tot în România, la sfârșitul sec. al XIX-lea, și-a tipărit cărțile clasicul literaturii albaneze, poetul Naim Frashëri. În sec. al XX-lea, înainte și după declararea independenței (28 noiembrie 1912), o seamă de oameni de cultură, scriitori, pictori și muzicieni au studiat, au creat, iar o parte dintre ei s‑au și stabilit în țara noastră. Putem enumera astfel pe poeții Aleksandër Stavre Drenova-Asdreni (autorul textului imnului de stat al Albaniei) și Lasgush Poradeci (un mare admirator al lui Mihai Eminescu), pe prozatorul Mitrush Kuteli, pe pictorul Vangjush Mio și mulți alții.

În același timp, concomitent cu înființarea și dezvoltarea unei comunității proprii, albanezii au simțit nevoia de a se organiza. Asociațiile înființate de ei în România, cu ramificații în toate localitățile în care existau compatrioți, au avut, încă de la început, pe lângă scopurile politice, mai mult bănuite decât afirmate, și o misiune culturală.

Prin donațiile unor întreprinzători bogați sau colecte publice, la București, Constanța sau Brăila au fost tipărite manuale pentru elevii din patrie, traduceri din literatura universală și religioasă, dar și publicații periodice bilingve, distribuite în mediile patriotice din diaspora.

Vom prezenta, în rândurile următoare, cele mai importante instituții culturale albaneze din țara noastră, în evoluția lor istorică. Trebuie spus de la început că, în statutul lor  constitutiv, organizațiile patriotice albaneze au avut activitățile culturale drept obiect principal de acțiune. Conducerea acestor organizații a înțeles că individualitatea poporului albanez nu poate fi conturată și promovată decât prin știință de carte și cultură. 

Societatea „Drita”

În anul 1881, a luat ființă la București „Ramura Societății Literelor Albaneze”, o filială a Societății pentru Cărți Albaneze, cu sediul la Istanbul. Scopul acestei societăți a fost de a tipări manuale școlare, cărți și traduceri în limb albaneză, care să fie trimise ulterior în ținuturile aflate sub administrație otomană. Neavând experiența necesară, membrii filialei cer ajutor societății-mamă din Istanbul, de unde ajung la București doi dintre conducătorii organizației, Jani Vreto și Pandele Sotiri. Trei ani mai târziu, în 1884, societatea se reorganizează și devine unul dintre vectorii cei mai importanți de influență și acțiune ai comunității din România. Astfel, a fost convocată la București o adunare a liderilor albanezi din România, la care au participat circa 300 de fruntași, unde s-a decis înființarea societății culturale „Drita” (Lumina), având în fruntea ei pe un bogat om de afaceri și filantrop, Anastas Avramidhi Lakce. Societatea avea ca scop încurajarea învățământului albanez prin școlarizarea unor tineri albanezi în România, editarea de manuale și cărți literare finanțate din bugetul propriu, precum și organizarea de evenimente prin care să fie ajutată mișcarea națională din patrie. La 27 decembrie, același an, o nouă întâlnire a membrilor societății, ținută în Salonul „Pomul verde”, din București, a aprobat statutul organizației, precum și principalele obiective ale acesteia. Iată ce s-a menționat în Procesul-verbal al ședinței: „Societatea își propune ca, prin cotizațiuni și alte venituri ce se vor prevedea în statute, să tipărească scrieri în limba albaneză și să creeze sau să ajute școli în Albania, în care să se învețe limba albaneză deopotrivă cu limba otomană”. Și, mai departe, se arată că proiectul de statut a fost aprobat în unanimitate. Ca președinte al societății a fost confirmat același A. Avramidhi, președinte de onoare fiind ales Vanghelie Zappa. Două dintre cele mai active filiale aveau să se dovedească cele din Constanța și Brăila, care reprezentau comunități vechi și viguroase, cea de-a doua reușind să editeze și prima publicație a minorității, ziarul intitulat „Drita”. 

Numai că lucrurile nu aveau să rămână așa. O serie de dezacorduri asupra metodelor de acțiune și tacticii urmate vizavi de puterea suzerană, cea otomană, au făcut ca, în 1887, o parte dintre membrii „Dritei” să se separe și să constituie o a doua societate culturală, numită „Dituria”(Știința). S-a ajuns la situația în care, o comunitate relativ mică să fie reprezentată de două organizații, cu două conduceri diferite. Dacă la cârma noii societăți, „Dituria”, avea să rămână Anastas Avramidhi, cea de-a doua, „Drita”, va fi condusă de un korcear cu un trecut patriotic agitat, Nikolla Nacio. Un an mai târziu, acesta obține finanțare de la guvernul României și scoate revista „Shqiptari” (Albanezul), periodic bilingv care se adresa atât membrilor comunității, cât și populației majoritare. Tot prin stăruința conducerii acestei societăți, dar și cu contribuția statului român și a unor compatrioți bogați, se înființează la București o școală normală și un internat pentru tinerii învățători ce urmau a-i instrui pe copiii albanezi din teritoriile aflate sub administrație otomană. În scopul colectării sumelor necesare pentru susținerea celor două instituții, societatea „Drita” a organizat, în ziua de 24 aprilie 1893, la Teatrul Național, un concert și un spectacol de teatru, eveniment repetat și pe 7 mai, același an.

Statul român, care, în deceniile domniei regelui Carol I, ajunsese la statutul de lider regional, a găsit resursele necesare nu numai pentru a susține școlile și bisericile românești de la sudul Dunării, ci și pentru a finanța cu generozitate activitățile culturale ale etnicilor albanezi care activau pe teritoriul României. Așa se face că, numai între anii 1892 și 1894, societatea „Drita” a beneficiat de suma de 20.000 lei, destinată unor activități de educație și cultură în România și teritoriile albaneze din Balcani. Referitor la activitatea acestei societăți, un important om politic român, simpatizant al mișcării naționale albaneze, Dimitrie Butculescu, declara că, prin stăruința și pe cheltuiala organizației, „s-au tipărit primele cărți în limba albaneză cu caractere latine, s-a deschis Școala Normală și Internatul albano-român din București, unde posedăm azi o pepinieră de doctori, advocați, profesori etc”.

Anul 1907 consemnează noi alegeri pentru conducerea societății, fiind reales în funcția de președinte același Nikolla Nacio. Ca o paranteză, în anul următor, în 1908, la Manastir (actualmente în Macedonia de Nord) s-a întrunit congresul în urma căruia s-a stabilit ca limba albaneză să adopte alfabetul latin. La congres au participat cele mai importante personalități ale diasporei, iar decizia a fost adoptată după îndelungi discuții și controverse. Declararea independenței Albaniei, la 28 noiembrie 1912, nu a însemnat sfârșitul problemelor poporului albanez. Primul Război Mondial, care a transformat Albania în teatru de război, precum și pericolul ciopârțirii teritoriului național de către vecinii balcanici aveau să agite diaspora și, inevitabil, pe etnicii albanezi din România, până în anul 1921. Între timp, în aprilie 1913, liderul societății „Drita”, Nikolla Nacio, a decedat și, odată cu el, activitatea acestei organizații s-a redus considerabil. Nacio a fost omul care a recunoscut pe deplin meritele României în susținerea cauzei albaneze și a declarat acest lucru până în ultima sa clipă.

Societatea „Dituria”

A luat ființă în anul 1887, odată cu scindarea societății „Drita”, președinte rămânând Anastas Avramidhi Lakce. Activitatea ei a fost concentrată pe relațiile cu liderii și intelectualii diasporei albaneze. Statutul societății, revizuit în 1892, afirma răspicat încă de la început care erau obiectivele ei: „Se înființează societatea albaneză cu numele Dituria, cu scopul de a cultiva și dezvolta limba albaneză, de a tipări cărți didactice științifice, de a contribui la deschiderea de școli pentru învățarea limbii albaneze”. Conform cercetătoarei Cătălina Vătășescu, de la Institutul de Studii Sud-Est Europene, membrii societății „Dituria” făceau parte din pătura albanezilor bogați. Această organizație culturală s-a preocupat în mod prioritar de editarea manualelor în limba albaneză și distribuirea lor în Albania. Membrii ei au susținut, prin efort financiar personal, apariția operelor unor scriitori albanezi din diaspora și au încurajat publicarea lor în România. Această societate a fost reorganizată în anul 1896, în fruntea ei fiind ales Pandeli Evangheli, un proprietar bogat, care va juca un rol politic de primă importanță în Albania în perioada 1920-1940.

Societatea „Bashkimi”

În anul 1906, membri ai unor societăți existente – „Drita”, „Dituria” și „Shpresa” (tineri și studenți) – au pus bazele unei noi societăți culturale, care a primit numele „Bashkimi” (Unirea). Imediat după înființare, noua societate și-a organizat filiale în orașele din sudul României. Treptat, la „Bashkimi” au aderat numeroși intelectuali din vechile organizații care își sistaseră activitatea. Conform statutului aprobat la înființare, societatea „Bashkimi” a stimulat editarea de cărți și reviste tipărite în limba maternă și distribuite apoi în Albania și în diaspora albaneză. Iată un citat din actul constitutiv: „Scopul acestei societăți este de a sprijini cultura și dezvoltarea limbii albaneze; de a întreține o școală în București; de a imprima cărți didactice în limba albaneză; de a deschide sau a ajuta școli în Albania pentru învățătura poporului albanez în limba albană, precum și a înființa reviste literare sau a le subvenționa. Toate cărțile didactice, precum și orice scrieri literare ce se vor tipări cu ajutorul acestei societăți se vor trimite gratuit în toată Albania”. Președintele acestei societăți a fost ales Toma Ceamis.

În anul 1910, filiala societății „Bashkimi” din Constanța concepe și aprobă un statut propriu, care conținea mențiuni specifice acestei zone a României. Printre ele putem aminti: sprijinirea școlilor din Albania, crearea unei școli albaneze la Constanța pentru membrii comunității din zona Dobrogei, publicarea de ziare, reviste și calendare anuale, ca și editarea unor cărți de istorie și literatură albaneză. Trebuie amintită aici una dintre personalitățile de marcă ale comunității dobrogene, medicul Ibrahim Themo (1865-1945) . Născut la Struga, în actuala Macedonie de Nord, el a ocupat poziții importante în cadrul instituțiilor medicale din Turcia și România, a fost senator în Parlamentul român și unul dintre animatorii spiritului național albanez în Dobrogea. Cu numai câțiva ani în urmă, asociația Liga Albanezilor din România, împreună cu autoritățile din Struga și Medgidia (orașul în care Themo a trăit și a închis ochii pentru totdeauna) i-au inaugurat un monument în centrul orașului dobrogean.

În 1913, președintele de la acea dată al societății „Bashkimi”, Pandeli Evangheli, a trimis guvernului provizoriu al Albaniei, condus de Ismail Qemali, două lăzi cu documente privind organizarea administrației centrale și locale, pe care guvernul albanez avea să le utilizeze pentru organizarea propriilor instituții.

Mai trebuie amintite aici protestele organizate de societatea „Bashkimi” în anul 1919, adresate Conferinței de pace de la Paris, împotriva pericolului ca unele zone ale Albaniei să fie atribuite vecinilor balcanici. Și, de asemenea, faptul că în sprijinul poziției autorităților de la Tirana în această chestiune, savantul român Nicolae Iorga a publicat, în limba franceză, o scurtă istorie a albanezilor, merit pentru care, în 1921, a căpătat statutul de membru de onoare al societății și o recompensă din partea statului albanez.  

Cel mai important obiectiv al societăților create de comunitatea albaneză din țara noastră a fost acela de a sprijini, sub toate aspectele, mișcarea națională din teritoriile balcanice locuite de conaționali în realizarea idealului independenței. După această dată, respectiv 28 noiembrie 1912, rolul lor s-a diminuat, ajungând treptat să se limiteze la gestionarea vieții interne a comunității, aducerea de studenți albanezi în România, acțiuni filantropice ș.a.m.d.

Vom aminti, în continuare, câteva titluri de manuale, cărți beletristice și periodice editate de comunitate sau cu sprijinul acesteia în primele decenii ale secolului al XX-lea. În România și-au publicat operele următorii scriitori albanezi: Naim Frashëri („Carte de citire pentru copii”, „Poezii pentru școli elementare”, „Noțiuni științifice pentru începători”, „Iliada” – traducere, „Istoria universală”, „Flori de vară”, versuri, „Păstorit și agricultură” etc.), Jani Vreto („Morala”, „Aritmetica”), Sami Frashëri („Abecedar al limbii albaneze”, „Albania, ce a fost, ce este și ce va fi”), Asdreni („Raze de soare”, „Visuri și lacrimi”), Lasgush Poradeci („Dansul stelelor”, „Steaua inimii”) etc.

Publicațiile apărute în aceeași perioadă sunt: „Drita” – Lumina (Brăila, 1887), „Shqipetari” (București, 1888), revista „Albano-Makedonia” (1893), „Ylli i Shqiperise” – Steaua Albaniei (1898), „L’Independence albanaise” (1898), „Perlindja shqiptare” (1903), „Viața albano-română” (Constanța, 1909), „Glasul Albaniei” (București, 1910), „Atdheu” – Patria (Constanța, 1912), „L’Independence albanaise” (Sofia și București, 1915), „Flamuri i Shqipërise” – Steagul Albaniei (Constanța, 1915), „Diturja” – Știința, (București, 1916), „Tribuna albano-română” (București, 1916). Majoritatea acestor publicații periodice au avut o apariție neregulată, în funcție de momentul istoric și de bugetul de care a dispus comunitatea la un moment dat.

Pe lângă societățile amintite sau împreună cu ele, în perioada aceasta au mai existat câteva asociații ale tineretului albanez, în general studenți veniți la studii în România sau tineri intelectuali stabiliți în țara noastră. Activitatea lor nu a avut, însă, un impact deosebit în viața comunității. 

Pentru comunitatea albaneză din România, perioada comunistă a însemnat reducerea semnificativă a activităților, iar din 1953 desființarea totală. Modificările de titulatură de după 23 august 1944 (Uniunea Albanezilor Antifasciști din România, Comitetul Democratic al Populației Albaneze din România și, în final, Comitetul Democrat Albanez) nu au ajutat la păstrarea unității acestei comunități, organizațiile respective fiind desființate, odată cu toate organizațiile aparținând minorităților naționale, în anul 1953.

Marius Dobrescu

Series Navigation << La început de an – un bilanț pozitiv și noi provocăriO pagină din istoria comunității: Nikolaq Zoi >>