Zece secole de catolicism pe teritoriul Albaniei

Share

Un volum publicat cu câţiva ani în urmă, aparţinând prelatului catolic Dom Nikë Ukgjini şi intitulat “Biserica catolică în spaţiul albanez”, continuă să suscite interes şi în prezent. Este o vedere retrospectivă, începând cu sec. al XI-lea şi până în prezent, asupra evoluţiei catolicismului albanez.

Cartea afirmă în primul rând un fapt incontestabil, şi anume că teritoriile albaneze au fost, încă din zorii istoriei lor vechi, disputate între două civilizaţii distincte, cea est şi cea vesteuropeană, între cele două jumătăţi ale imperiului roman, fiind supuse, ceva mai apoi, unei presiuni constante din partea bisericii ortodoxe sau, mult mai târziu, din partea statului comunist ateu. Şi aceasta după ce au trecut, vreme de cinci secole, prin pericolul permanent al islamizării forţate. De fapt, pe teritoriul de astăzi al Albaniei a trecut graniţa imaginară care a separat cele două biserici creştine-surori, cea catolică şi cea ortodoxă. Iniţial, spune autorul, albanezii au făcut parte din marea masă a creştinilor supuşi Romei. Totuşi, fiind izolaţi într-o mare de credincioşi ortodocşi, albanezii au simţit permanent presiunea statelor slave şi a Imperiului Bizantin, ceea ce a dus la situaţia de azi, când majoritatea catolică se află în nordul ţării, iar cea ortodoxă în sud, în vecinătatea imediată a Greciei. Absolut explicabil, căci, în nord, influenţa Veneţiei şi a Raguzei a fost considerabilă, iar în sud, cea a Bizanţului, Greciei şi statelor slave, de asemenea.

Creştinismul albanez sub administraţia otomană

Odată cu ocupaţia şi instalarea administraţiei otomane în sec. al XV-lea, aceste teritorii au fost supuse unor obligaţii noi şi tot mai grele. La început, otomanii au evitat să preseze populaţia să treacă la islam, iar noua administraţie nu s-a arătat exagerat de împovărătoare. Dar, odată cu trecerea vremii, otomanii au apelat la o nouă tactică, practicând o discriminare reală faţă de populaţia catolică. A fost impus noul sistem feudal (al spahiilor) şi un nou sistem de taxe, trecându-se treptat la măsuri dure, aşa cum s-a întâmplat în majoritatea teritoriilor supuse: luarea de ostatici-copii, torturarea şi uciderea clericilor, închiderea şcolilor confesionale, distrugerea şi confiscarea obiectelor de cult etc. Cu alte cuvinte, administraţia turco-otomană şi-a arătat adevăratul chip. Pe de altă parte, afirmă autorul volumului, biserica catolică albaneză a fost găsită nepregătită în faţa politicii agresive a statului otoman, fără o ierarhie organizată şi stabilă, cu un număr redus de preoţi şi adesea incapabili pentru această confruntare, fără a-i exclude din această ecuaţie nici pe credincioşi, neputincioşi spiritual să facă faţă presiunilor. Ca urmare a islamizării masive, care atinsese circa 70 % din populaţie, şi a înapoierii cronice în mai toate domeniile, Congresul de la Berlin, din anul 1878, identificându-i pe albanezi cu turcii, a ciopârţit teritoriile albaneze şi a inclus provincii întregi în graniţele unor state vecine: Serbia, Muntenegru şi Grecia.

Mişcarea de Renaştere naţională şi clerul catolic

Istoricii consideră că perioada trezirii conştiinţei naţionale a albanezilor şi cea a renaşterii naţionale este cuprinsă între anii 1840 şi 1912. În aceste peste şapte decenii, populaţia albaneză din Albania de nord, condusă de clericii catolici şi căpeteniile clanurilor de munteni, în aspiraţiile ei de independenţă, a avut relaţii strânse şi a colaborat permanent cu populaţia din celelalte ţinuturi ale Albaniei. Aceste legături au împins societatea albaneză spre momentul culminant al istoriei sale, acela al declarării independenţei de stat din 28 noiembrie 1912, ziua când, în oraşul Vlora, a fost ridicat steagul neatârnării. Desprinderea Albaniei de Imperiul Otoman şi anii următori au dezvăluit Europei o ţară săracă şi înapoiată, în care analfabetismul şi foametea făceau ravagii, dominată de un pronunţat fanatism religios, cu un sistem social medieval, abia ieşit din feudalism. O Albanie în care biserica catolică era la fel de oprimată ca şi în epoca otomană. Iată ce declara Mit’hat Frashëri, intelectual de marcă şi om politic, despre Albania post-otomană: “Cinci secole s-au perindat peste noi ca un nor negru, ca o piatră de mormânt pusă peste mintea şi conştiinţa noastră… Şi astfel, secolul al nouăsprezecelea, această epocă a luminilor, a civilizaţiei şi a trezirii sentimentelor naţionale ne-a găsit pe noi, albanezii, adormiţi, dezbinaţi, fără literatură şi chiar fără un alfabet”. Albania anilor 1920-1930 li se părea călătorilor sau antreprenorilor străini care au vizitat-o o ţară foarte înapoiată, unul dintre diplomaţii italieni declarând în acel moment că aceasta părea a se afla în anul 1000!

Catolicismul albanez avea în fiinţa sa gena culturii occidentale, care îl diferenţia în mod vizibil de celelalte comunităţi religioase. Şi totuşi, nici el nu se putea desprinde de un localism puternic, provocat de rădăcinile lui adânc înfipte în conştiinţa unei naţii extraordinar de  mândre de propriile tradiţii culturale şi de identitatea etnică. Ceea ce a caracterizat, deci, întregul cler albanez a fost zelul apostolic şi un puternic patriotism.

Comunismul, inamicul credinţei în Dumnezeu

Partidul Comunist din Albania, venit la putere în anul 1945 cu sprijinul partidului-frate iugoslav, a fost “oaia neagră” a mişcării comuniste europene, spune autorul. El a propagat în Albania, cu o mare rigurozitate, dogmatismul marxist-leninist şi ateismul, conservând neîntrerupt vreme de 45 de ani un regim de inspiraţie sovieto-chineză, implantat în toate domeniile de activitate.

Imediat după venirea la putere, acest partid a inaugurat o politică planificată de distrugere a organizaţiilor religioase din ţară, a tot ce era valoros, construit cu trudă mai cu seamă în perioada interbelică. Ofensiva contra Bisericii catolice a început prin persecutarea clericilor catolici, care a însemnat o campanie de o duritate maximă, cum nu se mai întâmplase în toată istoria ţării. Persecuţiile au început în 1945 şi au durat, fără întrerupere, până în anii ’80, culminând cu zeci de anchete, arestări, întemniţări şi execuţii ale unor intelectuali catolici şi prelaţi. Noul regim a închis în 1946 şcolile iezuită şi franciscană, iar în cursul revoluţiei culturale şi campaniei antireligioase din anul 1967 a trecut la distrugerea obiectivelor de cult, transformând bisericile în magazii, staule pentru animale, cămine culturale şi depozite militare. Iar ce nu a reuşit să transforme a distrus şi a transformat totul în ruine. Şi aceasta fără a mai pune la socoteală arestarea, torturarea şi uciderea unui număr de 93 de prelaţi catolici, figuri importante ale istoriei albaneze şi ale Bisericii catolice. Conform statisticilor oficiale, în timpul acestei campanii (1945-1980), şi-au pierdut viaţa în închisori doi arhiepiscopi, cinci episcopi, un abate, 65 de preoţi diocezani, 33 de franciscani, 14 iezuiţi, zece seminarişti şi opt călugăriţe. Şi să nu uităm, spune în continuare autorul, că a existat un număr de 200 de clerici, care, împreună, au adunat 500 de ani de studii, în 25 de universităţi ale Europei, fiind cu toţii condamnaţi de regimul comunist la 900 de ani de temniţă grea. Nouă secole!

Renaşterea catolicismului albanez

Vântul schimbării, care a început să bată deasupra Europei, şi revoluţiile care au dus la prăbuşirea sistemului comunist, au produs schimbări importante şi în Albania. Biserica catolică, desfiinţată de comunişti vreme de 45 de ani, a renăscut odată cu sfânta slujbă ţinută de Dom Simon Jubani, din Shkodra, în zilele de 4 şi 11 noiembrie 1990. Acest eveniment va readuce libertatea exercitării credinţei şi reluarea relaţiilor diplomatice ale Albaniei cu Sfântul Scaun de la Roma. Mai trebuie amintită aici vizita Papei Ioan Paul II în Albania, la 25 aprilie 1993, care a numit primii patru episcopi după un hiatus de 45 de ani: Frano Illia, Rrok Mirdita, Zef Simoni şi Robert Ashta. În felul acesta, după o lungă întrerupere, numirea celor patru episcopi va aduce o reorganizare administrativă a Bisericii catolice albaneze. Mai trebuie adăugat aici că această biserică are o relaţie apropiată cu Sfântul Scaun, iar conducerea naţională face parte din Consiliul interconfesional din Albania, aducându-şi o contribuţie însemnată la rezolvarea unora dintre problemele de natură socială cu care se confruntă această ţară. Un argument în acest sens îl constituie şi implicarea masivă a Bisericii catolice la ajutorarea familiilor lovite de puternicul cutremur petrecut la sfârşitul lunii noiembrie în zona Durrës şi împrejurimi.

Marius Dobrescu

Series Navigation<< Pastila pentru suflet: Biserica Sfântul Nicolae din Moscopole”Pentru lumea occidentală, Peninsula Balcanică a constituit multă vreme un spaţiu necunoscut, misterios” >>