”Pentru lumea occidentală, Peninsula Balcanică a constituit multă vreme un spaţiu necunoscut, misterios”

Interviu cu dr. Daniela Buşă, cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti

Istoria modernă a Europei, şi în special cea a Peninsulei Balcanice, este, în parte, cea care consemnează trezirea conştiinţei naţionale a albanezilor. Şi aceasta începând cu anul 1878, odată cu Liga de la Prizren, despre care am discutat pe larg în cadrul unui simpozion dedicat acestui eveniment în urmă cu doi ani. În ce împrejurări istorice a avut loc acest eveniment istoric şi cum a influenţat el evoluţia ulterioară a teritoriilor locuite de albanezi?

Apariţia Ligii de la Prizren nu a fost întâmplătoare şi nici nemotivată, ci a fost determinată de dorinţa albanezilor de afirmare şi recunoaştere a fiinţei naţionale pe fondul acutizării crizei orientale, începută în 1875, şi a schimbărilor petrecute în sud-estul Europei în urma războiului din 1877–1878. Pe plan european, trezirea conştiinţei naţionale a popoarelor din Balcani a caracterizat întreg secolul al XIX-lea şi a fost impulsionată de generoasele idei ale Revoluţiei franceze. La sfârşitul anilor ‘30 ai secolului al XIX-lea, în teritoriile administrate direct de Imperiul Otoman trăiau peste 9 milioane de oameni. Dintre aceştia, cca. 1.600.000 erau albanezi, conform datelor oferite de călătorul german de origine franceză Ami Boué1. Ei locuiau în vestul Peninsulei Balcanice, pe ţărmul Mării Adriatice, de la Antivari (azi Bar) în nord, până la golful Corint în sud şi în interior până la linia Prizren – Ohrid – Kastoria – Trikala – Lepanto. În 1875, în preajma redeschiderii „crizei orientale”, alte surse menţionau existenţa a 1.400. 000 de albanezi, din care 600.000 la nord de fluviul Shkumbin (2/3 musulmani şi 1/3 catolici). La sud de fluviu trăiau alţi 600.000 albanezi, dintre care musulmanii reprezentau 3/4, iar ortodocşii ¼. Principalul oraş, Prizren, număra 46.000 de locuitori, iar colonia albaneză din Constantinopol era estimată la 60.000 de oameni.

Tuturor acestora Poarta refuza să le recunoască fiinţa naţională. Locuitorii de religie musulmană erau socotiţi turci, catolicii erau supuşi propagandei şi influenţei Austriei şi Italiei, iar ortodocşii, Patriarhatului Ecumenic de la Constantinopol. 70% dintre musul­mani trăiau în zona mărginită la nord de linia Kruja – lacul Ohrid şi la sud de Vlora–Përmeti. Catolicii (10%) locuiau zona montană din nord, iar ortodocşii (20%) dominau sudul.

Spre deosebire de greci, bulgari şi sârbi, albanezii au întâmpinat obstacole pe tărâm confesional, la care au contribuit nu numai tratamentul la care erau supuşi de puterea stăpânitoare, ci şi rivalitatea dintre confesionali, alimentată de Casa de Habsburg, de Italia şi Grecia. Cultura şi învăţământul au avut la rândul lor un rol decisiv în trezirea conştiinţei naţionale şi păstrarea identităţii. Deşi exista o prevedere într-un proiect de reformă al Sublimei Porţi din 1845 privind obligativitatea instrucţiei şcolare, ea nu a fost aplicată, dar a creat posibilitatea apariţiei şcolilor confesionale: turceşti pentru musulmani, greceşti pentru ortodocşi şi italiene pentru catolici. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Poarta a organizat şcoli publice, dar acestea erau în limba turcă şi sub directa autoritate a instrucţiunii publice a ţinutului. Cifrele sunt grăitoare în acest sens. În 1878, în trei din sandjak-urile mai evoluate, şi anume Avlona (Vlora), Berat şi Gjirokastra, existau 80 de şcoli cu predare în limba turcă, 163 în limba greacă şi nici una în limba albaneză. Studiul limbii albaneze se făcea numai la Scutari (Shköder), în două aşezăminte catolice, şi figura ca materie secundară.

Redeschiderea „crizei orientale” în 1875 a dat speranţe albanezilor cu atât mai mult cu cât, prin acordul de la Reichstadt din 1876 dintre Austro-Ungaria şi Rusia, se lua în calcul şi posibilitatea autonomiei Albaniei. Ideea a fost repede abandonată. Puterile europene nu erau dispuse să ţină cont de doleanţele legitime ale albanezilor. Astfel, Protocolul de la Londra, din martie 1877, nu numai că-i ignora complet, dar le aducea şi o mare nedreptate prin înglobarea regiunilor Debar (Dibra), Kalkandelan (Tetovo) şi Korça, într-un eyalet bulgar. Pentru patrioţii albanezi locali, ca şi pentru cei ce trăiau în diferite părţi ale Europei, se punea problema dacă să ducă lupta lor pentru afirmarea fiinţei naţionale alături de popoarele creştine, ce nu-i recunoşteau ca naţionalitate, sau să se supună sultanului pentru a obţine autonomia din partea Porţii. Moderaţia privind această alternativă, dar şi ambiguitatea unor demersuri au fost exploatate de vecini, care folosindu-se de existenţa unei majorităţi, îi acuzau pe albanezi de alianţă cu Poarta.

La iniţiativa lui Abdul Frashëri, deputat în Parlamentul otoman, în aprilie 1877 a avut loc la Ianina o întrunire a oamenilor politici albanezi, ca reacţie a deciziilor de la Londra. În memorandumul adresat Porţii, aceştia cereau autonomia ţinuturilor locuite de albanezi, unirea lor într-un eyalet administrat de funcţionari din regiune şi folosirea limbii albaneze în administraţie şi învăţământ. Demersul, rămas fără răspuns, a constituit prima manifestare a renaşterii albaneze (Rilindja).

Tratatul de la San Stefano avea să amplifice nedreptăţile la care erau supuşi albanezii prin împărţirea teritoriilor lor între ţările vecine. În timp ce marile puteri discutau la Berlin noua configuraţie a Peninsulei Balcanice, la 10 iunie 1878, la apelul lui Abdul Frashëri, o mare adunare se reunea la Prizren. În speranţa că înaltul for european ce urma să-şi desfăşoare lucrările la Berlin le va asculta doleanţele, 80 de delegaţi din eyalet-ele Kosovo, Shköder, Monastir şi Ianina, ce reprezentau cele trei religii, şi‑au formulat obiectivele: unitate teritorială şi auto­nomie. Pentru susţinerea lor s-a creat Liga albaneză sau Liga de la Prizren, organizaţie politico-militară în componenţa căreia intrau atât conservatori musul­mani, cât şi naţionalişti creştini ce doreau autonomia. Prezenţa şi mai ales preponderenţa celor dintâi au făcut ca marile puteri, dar şi unele ţări balcanice, să acuze Liga de la Prizren că era un instrument de diversiune al Porţii, manevrat în scopul menţinerii integrităţii, mai ales că în statutul Ligii (Kararname) se stipula fidelitatea faţă de sultan.

Din păcate, obiectivele Ligii, recunoaşterea naţiunii albaneze şi autonomia, nu au fost atinse. De teama desprinderii ţinuturilor albaneze, Imperiul Otoman a intervenit cu trupe în zonă şi, în paralel, a încurajat şi tendinţele centrifuge. În 1881 Liga a fost desfiinţată şi 4.000 de membri ai ei au fost judecaţi, cei mai mulţi primind condamnări aspre. Printre condamnaţi a fost şi Abdul Frashëri, a cărui pedeapsă la moarte a fost comutată în detenţie. Deşi a fost înfrântă, Liga de la Prizren a evidenţiat albanezilor calea ce trebuie urmată pentru ca lupta lor să fie încununată de succes, le-a relevat inamicii şi prietenii şi i-a adus în atenţia puterilor europene ca pe o naţionalitate cu drept de recunoaştere şi afirmare.

A fost singulară această evoluţie de după 1878 sau a adus o reconfigurare generală a hărţii Balcanilor?

Reconfigurarea Peninsulei Balcanice a început chiar prin prevederile Tratatului de pace de la Berlin. Modificările de natură politică şi teritorială produse în sud-estul Europei au fost complexe, de la indepen­denţa României, Serbiei şi Muntenegrului, la autonomia Principatului bulgar, la paşii decisivi în vederea realizării unităţii naţionale (cazul României şi Greciei, ce au obţinut Dobrogea, respectiv Thesalia şi o parte din Epir), la trasarea de noi frontiere, până la anexarea de teritorii de către unele dintre marile puteri (cazul Rusiei, căreia România a fost nevoită să‑i cedeze sudul Basarabiei, al Austro-Ungariei, care a preluat spre administrare Bosnia-Herţegovina şi a trimis trupe în sangeacul Novi Pazar, rămase până în 1909, şi al Marii Britanii, care a obţinut spre administrare insula Cipru). Reconfigurarea a conti­nuat prin unificarea Bulgariei, în 1885, şi apoi proclamarea independenţei ei în 1908, prin anexarea de către Austro-Ungaria, tot în 1908, a Bosniei-Herţegovina, prin prevederile Tratatului de la Bucureşti din august 1913, ce punea capăt războa­ielor balcanice şi modifica traseul unor graniţe şi, în cele din urmă, prin recunoaşterea independenţei Albaniei.

În urma războiului ruso-turc din 1877-78, Imperiul Otoman a suferit o contracţie puternică, Albania rămânând printre ultimele posesiuni europene ale imperiului. De ce credeţi dvs. că statul otoman a fost atât de ataşat acestei părţi a continentului? Să fi fost vorba doar despre apartenenţa religioasă a albanezilor sau o fi avut în vedere şi alte considerente?

Nu este vorba despre un ataşament al statului otoman faţă de sud-estul Europei, ci mai degrabă de încrâncenarea de a se menţine pe continent şi de o conjunctură favorabilă generată de interesele şi dorinţa puterilor europene. În lipsa unei modernizări, a unor reforme menite a schimba structurile anacronice după care funcţiona statul otoman, puterea de la Constantinopol menţinea cu dificultate configuraţia graniţelor. Noile state naţionale, Germania şi Italia, erau un exemplu pentru popoarele din Balcani, care doreau o existenţă liberă în graniţele fireşti ale unui stat naţional, altul desigur decât statul otoman. Multă vreme, cum bine scria Nicolae Iorga, „nimeni nu se gândea la destră­marea Turciei în folosul naţionalităţilor ce trăiesc înăuntru în toate combinaţiile de state viitoare”, deoarece, continua savantul, „toate popoarele erau atât de rău cunoscute, fixate atât de puţin în graniţele lor, înţelese atât de puţin în drepturile lor”2. După ce secole de-a rândul a constituit o primejdie pentru o mare parte din statele Europei, Imperiul Otoman ajunsese să se teamă pentru propria existenţă. Situat în prim-planul atenţiei europene încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, el a rezistat cu greu evenimentelor din prima jumătate a veacului al XIX-lea: conflicte cu rivalii, războaie de independenţă ale unor supuşi, expediţii de pedepsire, intervenţii diplomatice, economice şi chiar militare din partea marilor puteri.

Devenită cu timpul de interes european, rezolvarea „chestiunii orientale” ţinea, în viziunea Marii Britanii, Germaniei şi Franţei, de păstrarea integrităţii Imperiului Otoman. De altfel, încă din 1841, prin Convenţia de la Londra, existenţa Porţii a fost pusă sub garanţia marilor puteri, reînnoită în aprilie 1856, când Marea Britanie, Franţa şi Austria considerau „casus belli” orice atentat la statu-quo. Prin păstrarea statu-quo-ului şi implicit a integrităţii Imperiului Otoman, marile puteri evitau să aducă în discuţie un alt aspect al realităţii: lupta dintre ele pentru sfere de influenţă şi control. Faptul că la Berlin s-a ţinut cont, numai în parte, de dreptul de autodeterminare al popoarelor, a contribuit la alimentarea unor tensiuni deja existente, transformate în adevărate focare de luptă. În 1878, prin Tratatul de la Berlin, puterile europene şi-au armonizat, pe moment, interesele, şi-au temperat orgoliile şi împreună au decis soarta popoarelor din sud-estul Europei, fără a ţine seamă de aspiraţiile naţionale, de dorinţa de libertate şi unitate a acestora. În numele menţinerii păcii între cei puternici, ţărilor din zonă li s‑a hotărât şi condiţionat statutul, li s-au trasat hotarele, internaţionalizat fluviile, li s-au smuls teritorii şi toate acestea fără nicio consultare.

Devenind independentă, România a oferit condiţii unice celorlalte naţiuni balcanice dornice de a-şi dezvolta propria statalitate. Şi aceasta nu doar în cazul albanezilor. Vorbiţi-ne puţin despre acest lucru.

Desigur, România a fost atentă şi sensibilă la nevoile şi aspiraţiile popoarelor din Balcani şi a căutat, în măsura în care a fost posibil, să ajute sau să vină în întâmpinarea unor demersuri ale acestora menite a câştiga drepturi şi libertăţi. Un exemplu al sprijinului constant, al compasiunii şi înţelegerii faţă de situaţia popoarelor din Balcani, dependente încă de Sublima Poartă sau aflate sub stăpânire otomană, îl constituie acreditarea lui Alexandru Sturdza în calitate de agent diplomatic şi consul general al României la Sofia la 21iulie/august 1879, fapt ce a încurajat statul vecin să procedeze în consecinţă. Astfel, în baza reciprocităţii, la 11/23 noiembrie, acelaşi an, primul agent diplomatic al Principatului Autonom al Bulgariei, negustorul şi bancherul Evlogie Georgiev, prezenta principelui Carol I scrisorile de acreditare. Sprijinul României a fost determinant în percepţia Principatului bulgar în relaţiile internaţionale. Fără a solicita aprobarea Porţii, în calitate de putere suzerană a Principatului bulgar, principele Carol şi autorităţile de la Bucureşti au recunoscut Principatul şi l-au tratat ca pe un stat suveran.

Elocvent în acest sens este şi manifestul patriotului bulgar Zaharia Stoianov, din toamna anului 1885. În împrejurări dificile pentru poporul său, când procla­marea unirii a stârnit reacţii de contestare şi respingere nu numai din partea unora dintre marile puteri, dar şi din partea vecinilor balcanici, România s-a declarat neutră, respingând categoric participarea la o posibilă intervenţie de pedepsire a bulgarilor. „Nu există un singur bulgar”, scria Zaharia Stoianov, „mai mult sau mai puţin inteligent şi patriot, care să nu fi călcat pământul liber al României şi să nu se fi folosit de ospitalitatea frăţească a românilor. Într-o epocă de jumătate de secol, într-o epocă neagră şi groaznică pentru noi, privirea poporului bulgar a fost pururea aţintită asupra malului stâng al Dunării. Tot ce era onest şi nobil, tot ce avea vreo iniţiativă şi era cuprins de ideea de a salva patria sa nenorocită, tot ce n-a putut să respire în Bulgaria robită, lucra şi trăia în sfânta Românie”. Proclamarea independenţei Bulgariei în 1908 a fost privită cu bucurie în România, fiind considerată un act legitim, just al poporului bulgar.

  Un alt exemplu îl constituie funcţionarea în capitala României a unor asociaţii ale popoarelor din Balcani, editarea de cărţi, abecedare sau tipărirea unor publicaţii în limbile acestora. Tot aici şi-au găsit refugiul mulţi dintre luptătorii din Balcani pentru dreptate, pentru recunoaşterea naţionalităţii şi pentru libertate. Astfel, în 1884, lua fiinţă la Bucureşti societatea albaneză „Drita”, aflată în strânsă legătură cu cea de la Constantinopol, apărută în acelaşi an. „Drita” a contribuit decisiv la formarea culturală a albanezilor, a folosit alfabetul latin, diferenţiindu-se de operele literare, actele şi corespondenţa veche care folosea alfabetul grec. Acest lucru „părea suspect” în ochii guvernanţilor de la Constantinopol, care doreau impunerea scrierii arabe, ceea ce în concepţia albanezilor erau de neacceptat.

In capitala României exista, încă din 1880,  şi o societate a „scrierii albaneze”, se editau cărţi şi manuale, operele literare ale lui Naim Frashëri şi Jani Vretua, se tipărea ziarul „Shqiptari” (Albanezul), dar şi abecedare, toate în limba albaneză. Într-un singur an, 1886, la Bucureşti apăreau două abecedare, cele ale lui Sami  Frashëri şi V. O. Russo. Cei doi fraţi ai lui Abdul Frashëri, Sami şi Naim, au contribuit substanţial la răspândirea limbii şi literaturii albaneze. Primul a pus bazele, la Constantinopol, Societăţii de scriere albaneză şi a publicat numeroase lucrări, multe din ele însă în limba turcă, motiv pentru care a fost socotit de turci drept unul dintre marii lor poeţi. În schimb, Naim, care a publicat în 1889 epopeea Istoria lui Skanderbeg, este considerat poet naţional albanez. Eforturile conjugate ale celor doi şi a altor naţionalişti albanezi au avut ca rezultat deschiderea, în 1887, la Korça, a unei şcoli private, prima instituţie albaneză de învăţământ, destinată instruirii deopo­trivă a elevilor musulmani şi ortodocşi, ceea ce le-a atras excomunicarea din partea Patriarhului de la Constantinopol.

Credeţi că istoria modernă a Peninsulei Balcanice justifică atributul de butoi cu pulbere al continentului atribuit acestei regiuni europene?

Pentru lumea occidentală, Peninsula Balcanică a constituit multă vreme un spaţiu necunoscut, misterios chiar, văzut mai degrabă ca o prelungire a Orientului decât ca parte a Europei, unde popoarele erau angajate continuu în lupte pentru afirmarea naţională, a identităţii religioase, pentru teritorii şi chiar pentru putere. Poziţia geografică, precaritatea căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de transport, diversitatea etnică şi religioasă, generatoare de instabilitate, dar mai ales interesul scăzut, contactele sporadice cu lumea balcanică şi înţelegerea simplistă şi de cele mai multe ori negativă a realităţilor zonei stau la baza clişeelor vehiculate şi contribuie la permanentizarea lor. Adesea, când se face referire la Balcanii veacului al XIX-lea şi începutului de secol XX, zona este caracterizată cu sintagma, de acum bine cunoscută, de butoi cu pulbere al Europei.

Poate părea puţin forţată această caracterizare, dar ţinând cont de multitudinea de evenimente, de diversitatea lor, de forţele implicate, dar mai ales de frecvenţa şi urmările lor, denumirea dată de istorici, şi nu numai, de butoi cu pulbere al Europei este îndreptăţită. De-a lungul istoriei moderne, Balcanii au fost zguduiţi de conflicte interne, adică în interiorul posesiunile otomane, în teritoriile autonome, în interiorul statelor nou create, dar şi inter-statale, adică între componentele spaţiului sau internaţionalizate, în care diferende sau altercaţii între componenţi zonali au avut reverberaţii în afara spaţiului, atrăgând şi implicarea directă a marilor puteri, cu consecinţa extinderii conflictului la scară continentală, cazul războiului Crimeii, sau chiar mondială, cazul primei conflagraţii. Dacă avem în vedere sursa care generează conflictul, constatăm existenţa unor multitudini de incompatibilităţi, fie ele de opinii, de acţiuni, de atitudini sau de interese, la care se adaugă reacţii şi manifestări abuzive din partea unuia sau altuia dintre actori, tensiunile acumulate în timp, ca şi absenţa dialogului, contribuind la declanşarea crizei. Pornind de la aceste considerente, conflictele din Balcani se remarcă prin cauzalitatea multiplă, de la naţionalismul exacerbat, specific zonei, şi legitimarea lui prin apelul la istorie, la apartenenţa religioasă şi revendicarea ei, la divergenţe de ordin etnic, la dorinţa de recunoaştere a unei naţionalităţi, de constituire a unei naţiuni, de libertate naţională, de consolidare a suveranităţii, până la locul componen­telor ariei în lupta dintre puteri, fără ca vreuna din cauze să fie exclusiv definitorie sau să primeze pentru o manifestare sau alta.

În acest context este firesc ca formele de manifestare ale conflictelor să fie dintre cele mai diverse, de la revolte, răscoale, insurecţii, revoluţii, lovituri de stat, la războaie împotriva duşmanului comun, identificat şi considerat o vreme Imperiul Otoman, până la cele între puterile europene, toate acestea contribuind la caracterizarea spaţiului drept butoi cu pulbere al Europei. Câteva exemple se disting prin însemnătate, durată şi consecinţe şi considerăm că sunt edificatoare: răscoala din Muntenegru, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea (1798), şi cea din Serbia, de la începutul secolului al XIX-lea (1804–1815), lupta de eliberare a poporului grec, desfăşurată pe parcursul a aproape un deceniu, războiul ruso-turc din anii 1828–1829, răscoala de la Trnovo din 1835, cea din Pirot din anul următor, insurecţia grecilor din insulele mărilor Ionice, Egee şi din Mediterana răsăriteană, din Tesalia, Salonic, Epir, chiar din împrejurimile Muntelui Athos şi din insula Creta, răscoalele din Bosnia şi Herţegovina din anii ‘40, ca şi insurecţia ţărănească de la Niş (1841), răscoalele populaţiei din sudul Albaniei din perioada 1844–1847, războiul Crimeii, care a zguduit Balcanii timp de trei ani (1853–1856), revolta cretanilor din 1869, războiul ruso-româno-otoman din 1877–1878, în urma căruia s-a modificat substanţial configuraţia sud-estului Europei, conflictul dintre Bulgaria şi Serbia din 1885, luptele violente din Creta pentru drepturi şi libertăţi şi împotriva abuzurilor administraţiei otomane,  desfăşurate în primăvara anului 1888, a doua jumătate a anului 1889, pe tot parcursul anilor 1894–1896, care au dus la războiul dintre Imperiul Otoman şi Grecia din 1897, războaiele balcanice din 1912–1913.

Cum credeţi că poate fi explicată, din punctul de vedere al istoricului, apropierea sufletească (şi nu numai) uluitoare dintre români şi albanezi, consideraţi de Nicolae Iorga chiar verii noştri de sânge?

Cine poate să explice mai bine, mai clar, mai concis şi în acelaşi timp mai convingător, apropierea sufletească dintre români şi albanezi decât Nicolae Iorga. „Lăsăm, fireşte, la o parte legătura de sânge care a putut să existe între noi şi dânşii”, arăta savantul român, „ei coborâtori autentici şi exclusivi, din punctul de vedere al purităţii, ai elementului iliric, iar noi, coborâtori, în ceea ce priveşte pe cei de dincoace de Dunăre, ai elementului tracic, iar, în ceea ce priveşte pe cei de dincolo de Dunăre, ai aceluiaşi element tracic, amestecat în unele părţi aromâneşti cu un puternic element iliric. Dar şi dacă n-ar fi amestecul acesta românesc între rasa tracică şi rasa ilirică, legăturile sunt aşa de strânse, încât albanezii ei înşişi nu sunt nişte urmaşi iliri, vorbind un dialect iliric, ci sunt urmaşii rasei ilirice vorbind însă o limbă care derivă din dialectul tracic”3.

Momente din istoria comună a albanezilor şi românilor, din lupta lor pentru recunoaşterea fiinţei naţionale, pentru o limbă şi o cultură proprie, pentru libertate au apropiat şi mai mult cele două popoare. Prin urmare, conchide istoricul român, „legăturile noastre cu albanezii nu sunt nici noi, nici puţine, nici uniforme, ci foarte vechi, începând chiar înainte de precizarea naţionalităţii unora sau altora, continue, variate şi de o apreciabilă importanţă pentru un popor ca şi pentru altul”4.

Marius Dobrescu

1. ‑Ami Boué,  La Turquie de l’Europe, vol. II, Paris, 1840, p. 13.
2. ‑Nicolae Iorga, Ce înseamnă popoare balcanice, Văleni de Munte, 1916, p. 15.
3. ‑Nicolae Iorga, România şi Albania. Lecţie de deschidere ţinută la Institutul pentru studiul Europei sud-estice în ziua de 31 ianuarie 1915, Vălenii de Munte, 1915, p. 3-4.
4. ‑Ibidem, p. 9.

Series Navigation

<< Zece secole de catolicism pe teritoriul AlbanieiDin ciclul Iarna pe uliţă: „Tăriile” de sezon: rachiul de tescovină, raki rrushi, grappa şi yeni raki >>