Ismail Kadare – Dimineţi la Cafeneaua Rostand (fragment)

Definitivat în 2011 şi publicat în Franţa în 2017, iar în Albania în 2014, volumul memorialistic „Dimineţi la Cafeneaua Rostand. Motive din Paris” aduce în faţa cititorului modern o serie de texte scrise sau schiţate, după cum ne lasă autorul să înţelegem, în cunoscuta cafenea pariziană. Cele nouă proze de scurte dimensiuni ale cărţii descriu relaţia de patru decenii dintre scriitorul albanez şi capitala europeană a culturii, Parisul. O relaţie uneori tensionată, alteori plină de farmec şi culoare. Printre ele şi fragmentele de mai jos dedicate relaţiilor lui Kadare cu personalităţi mondene, unele cu origini albaneze, altele, nu, sau cu marile edituri pariziene. Volumul cuprinde şi romanul scurt „Păpuşa”, apărut la editura Humanitas, din Bucureşti, în anul 2018.

Editura „Flamarion”, dacă nu chiar lipită, se afla foarte aproape de Cafeneaua Rostand, vecinătate care se transformase pentru mine, între timp, într-o obligaţie aproape fatidică. Ba chiar, când „Flamarion” mi-a prezentat oferta sa de colaborare, am fost convins că, în primele două-trei fraze de început, aveau să se afle şi cuvintele „în afara faptului că suntem vecini”…

Deci, exceptând acest adevăr, personajul despre care îmi cereau să scriu un text avea origini albaneze.

Era vorba despre o nouă vedetă a coregrafiei franceze şi europene, în plină afirmare, Angjelin Preljocaj. Editorul credea că, împreună cu interviul acestuia cu Roman Polanski, realizat deja, ar fi mers firesc şi un eseu scris de mine, într-un volum comun. În vreme ce discuţia se desfăşura pe tema armoniei între cele două arte, editorul susţinea că este minunat ca un regizor american să dialogheze cu un coregraf francez la fel de celebru, iar acest dialog să fie însoţit de un text al unui scriitor… albanez. Pe scurt, aici aveam trei arte: cinema-balet-literatură şi trei naţiona­lităţi: americană, franceză şi albaneză, ca să nu spunem cinci, dacă ne gândim la originile poloneze ale cineastului, sau la cele albaneze ale lui Preljocaj, care, chiar dacă Franţa, şi nu Albania, îl făcuse celebru, se încăpăţâna să-şi amintească originile pe orice afiş.

Oricum, dumneavoastră puteţi să discutaţi perso­nal cu el înainte de a vă decide, mi-a spus editorul, căruia, cu siguranţă i se păruse că-mi va fi greu să mă decid să scriu despre ceva aproape necunoscut, cum era baletul.

Dar Angjelin Preljocaj s-a dovedit a fi mai simpatic decât crezusem. Deşi nu vorbea albaneza, părea că ne-am fi cunoscut dintotdeauna. În realitate, Vermo­shi, zona aceea îndepărtată din nordul Albaniei de unde se trăgea familia lui, era atât de izolată şi de inaccesibilă, încât cred că ai ajunge mai repede în Suedia, decât acolo. Şi, în plus, Angjelin vizitase atât de rar Albania, încât, pe vremea aceea nu putea fi considerat nici „mic”. Era nevoie de o formă de diminutiv, să spunem „mititel”, care putea fi schim­ba­tă, la rândul ei, într-un dublu diminutiv, „mititel-mititel”, şi asta pentru simplul motiv că Angjelin părăsise Albania încă nenăscut, aflându-se deci în pântecul maică-si, pântec despre care nu e clar dacă poate fi numit Albania sau, pur şi simplu „pântecul unei mame albaneze…”. Şi, de parcă asta n-ar fi fost destul, femeia aceasta, împreună cu soţul ei şi cu preAngjelinul din pântec, trecuse ilegal graniţa Albaniei, apărată cu sârmă ghimpată şi câini feroce, într-o cumplită noapte de iarnă.

Angjelin Preljocaj mi-a povestit toate acestea într‑o franceză elegantă, care se potrivea ca nuca-n perete cu grozăviile de mai sus.

După o vreme, ne-am apropiat şi mai mult, ceea ce ar putea părea o ofensă indirectă adusă limbii albaneze, a cărei absenţă, în acest caz, nu era atât de evidentă.

Ca pentru a căuta un motiv mai convingător pentru această apropiere, Angjelin mi-a mărturisit că, deşi meşteşugul scrisului pare atât de îndepărtat de cel al coregrafului, de fapt…

De fapt… am repetat şi eu în sinea mea… De fapt seamănă sau nu?

Imediat mi-au trecut prin cap cele două posibilităţi, fără a şti nici eu care este mai credibilă. Să le apropii părea ceva scandalos, să le consideri îndepărtate, şi mai rău.

Simţeam că şi el avea aceleaşi îndoieli. Ba chiar, mergând mai departe cu raţionamentul, se întreba care dintre cele două variante părea mai şic. 

La urma urmei, n-ar fi fost culmea să crezi că discuţia noastră ar fi putut fi redată prin câteva semne caraghioase numite litere? Eram învăţaţi cu ele, nu ne-ar fi trecut nicicum prin cap să urlăm: priviţi aceste cărţi şi aceste litere, uitaţi-vă cum s-a degradat sărmana gândire omenească… Nu, deloc. Atunci, de ce să nu acceptăm că şi dansul, adică baletul, poate fi materializat… cumva. Uite, muzica o face în pentagrame, dansul de ce nu? Nu există alfabet, nici pentagrame, totuşi baletul trebuie să apară ca nişte desene în mintea coregrafului. La urma urmei, dansul e atât de concret în viaţa cotidiană, încât esenţa lui poate fi redată cu un cuvânt comun: mişcare. Deci, nu e altceva decât mişcare. Nici mai mult, nici mai puţin. Doar că o altfel de mişcare… Un soi de mers de altă factură. Oarecum ca în vis, ca într-un coşmar… 

Vorbeam amândoi atât de haotic, încât, dacă ne‑ar fi auzit cineva, ar fi crezut că ne-am întors la limba albaneză.                    

Pe scurt, o altfel de mişcare, mi-am zis. La fel ca mersul mamei tale când trecea graniţa albaneză prin beznă, cu tine, la patru luni şi jumătate, în pântec.

Aveam impresia că găsisem esenţa cărţii mele despre el.

Discuţia noastră, eliberată deja, se desfăşura în voie.

Tu ai literele din alfabet, eu, balerinii mei, băieţi şi fete. Alfabetul limbii albaneze are treizeci şi şase de litere, dacă nu mă înşel?

Minunată comparaţie. Doar dacă…

Comparaţia era foarte nimerită. Doar că…

Ce doar că? De ce mă enerva omul acesta cu doar că-urile lui?

Ce doar că? l-am întrebat.

Păi uite, mi-a răspuns. Apare brusc o problemă. Într-o zi lipsesc una sau două balerine. Să spunem că sunt gravide. Ceea ce ţie nu ţi se întâmplă cu literele.

Asta-mi mai lipsea, aproape că am strigat. Să-mi lipsească două-trei litere.

Am râs, dar în spatele râsului meu rămânea un semn de întrebare. În loc să urmăresc firul discuţiei, gândul îmi zbura la literele care puteau să-mi dispară brusc. Era o prostie, dar asta nu mă putea împiedica să mă întreb care dintre ele ar fi putut rămâne… gravide!

Într-un rând mi s-a părut că a şi f erau cele mai potrivite. Cea de-a doua pentru că femeie începe cu f, cealaltă pentru că majoritatea numelor de fată se termină cu a.

Am încercat să-mi iau gândul de la ele, ceea ce mi s-a părut că s-a întâmplat după ce m-am despărţit de Preljocaj. Nu mi-a trecut prin cap că voi avea o surpriză a doua zi la „Rostand”. 

Tocmai îmi reciteam însemnările conform unui ritual rămas mereu acelaşi, când un sentiment necunoscut, de un grotesc cum nu mi se mai întâmplase vreodată, mi-a pătruns în suflet. Îmi răsfoiam notiţele ca şi când aş fi căutat acolo nişte formule pierdute, până ce am înţeles că ceea ce căutam nu era o frază sau un amănunt banal, ci două-trei litere care probabil dispăruseră… Care lipseau pentru că… Pentru că rămăseseră… însărcinate…

Mi-am spus: destul! Şi imediat după asta am pronunţat numele lui Angjelin. Mai precis m-am adresat lui: ehei, măi Angjelin, om cu nume de înger, mi-ai resuscitat mania, de mult abandonată, de a analiza fiece metaforă. Aşa, în zborul tău înşelător, ca un adevărat văr al îngerilor.

Câteva zile mai apoi, când am fost la spectacolul lui cu „Romeo şi Julieta”, iar pe scenă au apărut gardurile de sârmă ghimpată de la graniţa albaneză, şi santinelele cu căşti germano-ruseşti, şi câinii, mi‑am amintit-o din nou pe mama lui, iar gândul că esenţa cărţii despre el o aveam deja în minte m-a liniştit.

În jurul teatrului „Odeon”, patru-cinci străduţe cu nume de dramaturgi uitaţi din secolul al XVII-lea par mereu în aşteptare. În jurul orei opt seara, sala se umple treptat cu spectatori, deşi pe afişe nu se află nici numele, şi nici dramele vechilor maeştri. Mai apoi, porţile se închid, după care se lasă liniştea, iar apoi, trei ore mai târziu, se aude din nou murmurul, de data aceasta la ieşire, şi se pronunţă ici şi colo numele autorului, care nu are nimic de-a face cu numele străduţelor.

După miezul nopţii, când liniştea devine generală, trecătorii ocazionali ce au drum pe aici au impresia că aud suspinul înfundat al dramaturgilor de mult uitaţi.

Teatrul „Odeon” pare că-i priveşte de sus, tăcut şi nemilos.

În timp ce marele oraş, mai îndurător decât teatrul, vechea lor casă, care i-a exclus de ani şi ani, se încăpăţânează să nu scoată plăcuţele cu numele lor din capătul tristelor străduţe. Pe ele sunt scrise data naşterii fiecăruia şi, desigur, cea a morţii. Toate din secolul al XVII-lea. Secolul lui Shakespeare. 

Într-o seară, târziu, plimbându-mă la braţ cu Helena prin cartier, ne-am oprit, ca de obicei, în faţa afişelor. Uite numele tău, mi-a zis ea, arătându-mi cu mâna unul dintre ele.

Am privit curios, căci, cu vreo rară excepţie, nu am avut nicio relaţie cu teatrul. Mai curios decât numele, era poziţia lui pe afiş, alături de alţi dramaturgi, cum se întâmplă  de obicei cu autorii comuni ai unei drame. Pe afiş era titlul piesei, „Macbeth”, iar sub el cei trei autori: Shakespeare, Müller, Kadare.

Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Şi nici Helenei. Am citit rar textul afişului, ca şi când aş fi vrut să mă asigur că nu-i vreo iluzie: „Macbeth, (inquietudes) d’après William Shakespeare, Heiner Müller et Ismail Kadare”. 

Dedesubt erau şi numele regizorilor: Caroline Giuela şi Alexandre Plank. Alături: data spectacolului şi orele. Era un festival de teatru care se desfăşurase între 5 şi 16 mai, terminându-se deci cu o zi în urmă.

Cum de e posibil? am rostit de câteva ori amândoi. Cum se poate ca, la doi paşi distanţă de teatru, să aflăm abia acum? La Paris sunt posibile asemenea surprize, dar, oricum, eu eram autorul şi ar fi trebuit s-o ştiu. Ca să nu mai vorbim de acceptul meu…

Helena a observat că era imposibil ca fetelor de la secţia externă a „Fayard” să le fi scăpat aşa ceva, deşi ele se putuseră prevala de lipsa mea de atenţie.

Mi s-a părut că are dreptate. Mi-am amintit ceva despre un asemenea accept, despre un „da” spus cu uşurinţă, ca atunci când nu te afectează cu nimic. Cât despre combinarea motivelor a diverşi autori, lucrul acesta se întâmplă tot mai des în teatrul modern.

Problema era că îi întâlnisem pe toţi marii scriitori germani, dar nu şi pe Heiner Müller. Deşi amintea „Fiica lui Agamemnon” şi „Macbeth”, afişul nu dădea detalii despre ce operă a lui Müller fusese folosită de regizori în „Macbeth”-ul lor.

Totuşi, alături de întrebarea cum se putuse întâmpla aşa ceva şi depăşind faza cu afişele, mi s-a părut că întâmplarea avea farmecul ei. După cum a amintit Helena în memoriile ei, dacă cu ani în urmă cineva mi-ar fi spus că, într-o seară, pe un afiş de teatru, voi vedea numele meu alături de „Macbeth” şi de Shakespeare, mi s-ar fi părut mai mult decât o minune.

Îndreptându-ne spre casă, întrebările cum s-a întâmplat, de ce etc., au început să-mi pară tot mai nesemnificative, până ce au dispărut de la sine. Acesta a fost poate şi motivul real al faptului că nu am ajuns să aflu niciodată ce s-a întâmplat la teatrul „Odeon”. Din ce în ce mai mult, nu fără un zâmbet jucăuş, îmi place să consider asta drept o întâmplare din cartier…

Împreună cu Costa Gavras, care-mi face cu mâna de dincolo de geamul cafenelei, îmi reamintesc vechiul cuvânt „avlli” (gard împrejmuitor, curte, în alb., nota trad.)

Uitat de mult şi aproape absent în dicţionarele de azi, pare de origine turcă sau greacă, mai exact unul dintre acelea care au circulat prin toată Peninsula Balcanică, uitându-şi rădăcinile.

Gavras, care abia a luat loc la masă, este de acord cu mine.

Locuieşte foarte aproape, pe strada „Saint Jacques”, deci poate fi considerat „în avlli”, dar nu ăsta este motivul pentru care cădem de acord mereu şi pentru orice. Ne cunoaştem dinainte de căderea comunismului, când Grecia era membră NATO, iar Albania inamicul ei numărul unu. Dar asta nu ne-a împiedicat să fim prieteni. Mai apoi, când şi Albania a devenit membru NATO, ba încă unul mai zelos decât Grecia, cum sunt adesea ultimii sosiţi, noi am rămas ceea ce eram.

Într-un rând mi-a spus că ar fi vrut să facă un film cu romanul meu despre Doruntina, o fată măritată foarte departe, pe care fratele ei se duce pe nepusă-masă s-o ia înapoi.

O vreme s-ar fi părut că buna înţelegere dintre noi s-ar datora vechiului proiect comun al filmului, dar, mai apoi, când el a observat că motivul baladei era dominat de elemente care nu sunt caracteristice stilului său, nimic nu s-a schimbat în relaţia noastră, aşa că am putea spune cu toată convingerea că, cu film sau fără el, prietenia noastră şi noi am rămas aceiaşi. 

Ce ar fi putut discuta doi balcanici într-o cafenea din Paris? Curiozitatea, dacă nu în cuvinte, se vedea în priviri. Odată cu o mulţime de întrebări, majoritatea gândite, puţine exprimate. Şi răspunsuri asemănă­toare, desigur. Albania-Grecia, se spune că al treilea cuvânt după primele două este obligatoriu „război”, nu-i aşa? Mai mult sau mai puţin, aş răspunde eu. Ceea ce ar spune şi Gavras, fireşte.

Deci, Albania-Grecia-Război… Nu cred ca asta e scrisă pe vreo pancartă. Cum sunt indicatoarele de la frontieră, de pildă.

O, nu, nu. Nicăieri. Dar nici nu e nevoie să fie. Pentru că ştiu toţi.

Sunteţi vecini de când lumea, nu? De cât timp? Opt sute de ani? Poate o mie?

Cam pe-acolo.

O mie de ani vecini… Cine ştie câte războaie aţi avut. Două sute, o sută?

O, nu, nu. Am fi dispărut cu toţii. Atunci zece, douăzeci? Nu-mi spune că mai puţine, te rog.

Hm.

Ori vrei să spui trei-patru? Sau mai puţine de atât? Poate unu…

Tocmai… Ba chiar… pentru a fi corect… nici ăla… Ca să fiu scurt, nici ăla nu a fost întreg…

Aha, deci într-o mie de ani, în vreme ce lumea, şi în primul rând Europa, s-a sfâşiat şi s-a căsăpit în sute de războaie, voi, balcanicii, deştepţii pământului, n-aţi dus la capăt nici unul, de parcă n-aţi fi locuitorii afurisitei Peninsule, scandalagiii Europei, ci membri ai Academiei de Ştiinţe Moralo-Politice.  

O lămurire, oricât ar părea de dificilă, este necesară în acest caz.

Ceea ce s-a numit mai târziu „o jumătate de război” n-a fost deloc aşa. Debutase cu declaraţii belicoase, ca toate războaiele, cu decrete semnate de ambii regi, după care a continuat cu bombardamente, încălcări de frontiere, strigăte în trei limbi şi morţi, iar în final cu semnarea păcii.

Realitatea e că aceasta din urmă, pacea, fiind nefinalizată, şchioapă, diferită de oricare altă pace, şi-a pus amprenta pe întregul război.

În punctul acesta, clarificarea, oricât de inutilă ar părea, trebuie să înceapă cu începutul. De la cei doi beligeranţi. Lăsând la o parte vechea pancartă Albania-Grecia-Război, trebuie spus că aici intervenise încă un stat: Italia. Deci, enunţul exact ar fi: Italia şi Albania au atacat Grecia.

Modificarea e simplu de argumentat. Cu un an în urmă, încă în aprilie 1939, Albania se unise cu Italia într-un singur stat. Ele aveau acum un singur rege, pe Vittorio Emanuele, doua capitale, Roma şi Tirana, o mare comună, Adriatica, două limbi oficiale, italiana şi albaneza, un prim poet oficial, Dante Alighieri, şi aşa mai departe. Ceea ce le lipsea din panoplie era un război. Întârziat, cum s-a spus, o mie de ani, aşteptat, necesar, decisiv, în cele din urmă războiul fusese declanşat. Precum copilul făcut la bătrâneţe, trebuia să fie iubit şi admirat, doar că, ce să-i faci, nu nimerise momentul potrivit: Europa era cuprinsă de atâta foc şi pară, încât micuţul a trecut aproape neobservat. Şi cu atât mai puţin vizibil a fost sfârşitul său, pacea. 

Iar dacă războiul a fost unul ciudat, pacea a părut chiar mult mai ciudată. O pace cum nu s-a mai văzut pe faţa pământului: nu pentru tot războiul, ci pentru jumătate din el. Cu alte cuvinte, n-a fost o pace între Grecia, de o parte, şi Albania şi Italia, de cealaltă, cum ar fi fost logic, ci doar cu aceasta din urmă. Deci, pace cu Italia, nicidecum şi cu Albania.

Cei care au auzit despre asta nu şi-au crezut urechilor. Au luat-o drept o neînţelegere sau o încurcătură balcanică, până ce s-a găsit cineva care a dezlegat misterul: nu te desparţi prea lesne de un război pe care l-ai aşteptat o mie de ani!

Şi uite aşa s-a petrecut ceva inimaginabil: al doilea război mondial se terminase de mult, secolul intrase în a doua sa jumătate, mileniul era spre sfârşite, numai războiul dintre Albania şi Grecia continua. Doar numele său suferise o oarecare modificare. În locul vechii pancarte apăruse una nouă: Albania-Grecia-Stare de război… De necrezut, nu? Ceva unic pe lume, de la Homer, hitiţi sau egipteni încoace… Cu siguranţă, voi, ca oameni de artă din cele două ţări, aflaţi aici, la Paris, vă stoarceţi creierul să înţelegeţi acest nonsens ori cum să-i mai spunem, nebunie sau năzbâtie albano-grecească.

Ce să-i fi răspuns? Să-i spunem că nici eu, nici altcineva nu ne băteam capul cu asta? Pentru că, la urma urmei, ne obişnuisem de secole cu asemenea lucruri. Şi că, în momentul acesta, aveam alte griji… Ne gândeam, mai concret, la călătoria fratelui care se ducea să-şi aducă acasă sora măritată pe alte meleaguri…

Această baladă este cântată şi de albanezi, şi de greci, fiecare în limba lui. Doar numele miresei e altul. La albanezi, Doruntina. La greci, Areti.

Gavras îşi amintea că maică-sa i-o cânta când era mic ca să-l adoarmă. Acesta fusese, probabil, şi motivul principal pentru a face filmul. Eu aveam cam aceleaşi amintiri.

Balada are ceva sumbru, dar unic în lumea grozăviilor de acest gen. Aceasta venea probabil din faptul că în esenţa ei avea un ce intraductibil. Încercasem să aflăm despre ce este vorba, dar ne-a fost imposibil. Se spune că Goethe nu putuse dormi o noapte întreagă atunci când a auzit-o pentru prima dată la Karagici.

Balada povesteşte despre cineva sau ceva care a plecat sau a rămas undeva departe. O fată căsătorită, de exemplu, dar ar fi putut fi şi un oraş îndepărtat. Moscova. Parisul. Şi apoi este o promisiune care trebuie onorată. Şi piedici, dificultăţi, un drum întrerupt brusc, calul sau avionul care se împiedică, călătorul însuşi, cel care a făcut jurământul, căruia nu ştim ce i s-a întâmplat. Balada insistă să ne spună şi care este piedica: călătorul, deci călăreţul. Care este mort.

Gavras ascultă gânditor. Dacă Goethe nu putuse dormi o noapte din cauza Doruntinei, atunci lui i-ar trebui poate o mie de nopţi pentru a face filmul.

Eram sigur că într-o zi îi voi povesti despre prima mea călătorie la Paris, cu o invitaţie inexistentă.

Dacă aş vrea să compar invitaţia aceea cu ceva, gândul m-ar duce imediat la cal, cel care m-ar fi adus la Paris. Şi dacă, mereu pe urmele baladei, unul dintre cei doi, călăreţul sau calul, deci eu sau invitaţia, ar fi trebuit să fim dintr-o altă lume, câtă vreme eu ajunsesem viu şi nevătămat pe 79, St. Germain, atunci moartă ar trebui să fie ea, invitaţia…

Altfel decât îmi imaginasem, acum, când eram aproape, Colette D. venea foarte rar la „Rostand”. Spunea că n-ar vrea să mă deranjeze şi asta părea a fi adevărat, căci ştiam că o femeie frumoasă poate avea fel de fel de motive pentru a nu veni la o cafenea lipită de casa ei.

Te deranjez? mă întreba de obicei înainte de a lua loc.

Avea în ochi, de fiecare dată, ceva ce, pentru acela care nu cunoaşte bine limbajul, se poate numi aproximativ „frumuseţea devotamentului”, dar vizibil şi intens.

I-am spus de două-trei ori că nu mă deranjează deloc, ceea ce era adevărat, căci se apropia amiaza, moment în care îmi întrerupeam scrisul, dar ea insista cu întrebarea ei, până ce i-am repetat pentru a patra oară că nu, de data aceasta fără a-mi ascunde iritarea.

Asta, după cum s-ar vedea, i-a făcut bine (înjurătura şoferului de taxi pe Strada Soufflot etc.), căci, după o clipă de tăcere, contrar obiceiului ei, m‑a întrebat oarecum indiferentă: când va avea loc ceremonia aia a ta?

Era vorba despre ceremonia primirii în Academie, despre care mă iscodise încă o dată la telefon.

Am ridicat din umeri pentru a-i sugera că nu ştiu, apoi am adăugat: ce înseamnă „ceremonia mea”? Înainte de a fi a mea e a Franţei, deci a voastră.

În realitate, acest dialog nu a avut loc în forma de mai sus, ci complet diferit. Şi uite cum:

După acel ultim „nu” al meu (înjurătura şoferului de taxi pe Strada Soufflot etc.), cu o atenţie de infirmieră care desprinde o faşă, ea m-a întrebat despre ceremonia primirii în Coupole.

Am ridicat din umeri pentru a-i arăta că nu ştiu, ceea ce era adevărat, şi am încercat să schimb discuţia.

Am vorbit ceva lipsit de importanţă, până ce ea s‑a întors pe nesimţite la ceremonie, iar eu i-am spus din nou că nu ştiu nimic, cu singura observaţie că de data asta mi s-a părut că ea e cea care, probabil, ştie ceva.

Întrebarea pe care mi-a adresat-o apoi era şi mai ciudată: ce relaţie ai cu ţara ta?

Pentru o clipă ni s-au încrucişat privirile.

Nu ştiu, am spus. Chiar nu ştiu. După care am adăugat că nici nu vreau să ştiu.

Adică una rea? a zis ea. (Infirmiera, ultima faşă, cea care doare mai mult etc.) Deci la fel ca înainte?

Poate, după cum s-ar părea.

Ca înainte… Colette D. ştia ceva despre comunis­mul albanez, înainte de căderea lui, despre care îi povestisem cu orele.

Nu m-a interesat de ce întreabă, sigur fiind că o să-mi spună chiar ea. Şi chiar mi-a spus: Ceremonia se amână deoarece Albania pune piedici… ca să nu spun că se opune…

S-a făcut din nou linişte, după care ea mi-a mai spus: de ce nu mă întrebi de unde ştiu?

Aşa era, ar fi trebuit s-o întreb, altfel ar fi avut tot dreptul să-şi spună că sunt un paranoic din fostul Bloc răsăritean, care vede peste tot numai enigme şi spioni.

A perorat o bucată de vreme tulbure despre lucruri discutate deja, că acum nimic nu mai era ca înainte şi că Albania e un stat democratic, drept pentru care asta ar fi de neînţeles… Academia avea doar doispre­zece membri străini din toată lumea, unul dintre ei e regele Spaniei, eu îl înlocuiam pe Karl Popper, care murise de curând, deci Albania înlocuia Germania, o onoare uriaşă… Atunci, care este motivul pentru care preşedintele Albaniei nu răspunde invitaţiei? Erau reguli de când lumea, ca regele sau preşedintele statului care câştigă un loc în Academie să ia parte la ceremonia primirii… Nu cumva crede preşedintele vostru că se va renunţa, că se va anula ceremonia, deci primirea ta, fără participarea lui? Sau că ar putea interveni pentru asta în Franţa? Oare acest preşe­dinte ştie că Academia, în asemenea împreju­rări, e mai puternică decât Franţa însăşi?

În final, a repetat, dar acum aproape enervată, de ce n-o întreb de unde ştie toate acestea?

Îi aşteptam intervenţia, ba chiar involuntar pregăteam un răspuns indirect, viclean, că femeile ştiu mereu mai multe decât bărbaţii, mai ales aici, în Franţa, şi că asta e treaba ei, iar eu nu vreau să mă bag în intimităţile unei doamne…

Mi-a răspuns în acelaşi stil, fără să-şi ascundă uimirea că mă arătam atât de moderat, ca să adauge că, în mod ciudat, de data aceasta chiar ghicisem: tocmai pentru că e femeie ştia ceea ce nimeni nu aflase încă.

Ceea ce am aflat mai pe urmă m-a lăsat cu gura căscată: logodnicul ei secret, cel despre care discutam frecvent (Henri mi-a trimis flori de ziua mea, m-am dus cu Henri în Bretania) etc., e un fel de şef la Academie!

M-am gândit că îl chema la fel ca pe vicepreşe­dintele Academiei, pe care îl cunoscusem între timp, dar acesta e unul dintre amănuntele pe care, cum le spui, mai apoi le şi regreţi.

Discuţia s-a întors din nou la enigma albaneză, pentru a continua cu întrebarea ei: de ce nu-s alături de tine? şi cu răspunsul meu, nu ştiu. În timp ce la cealaltă întrebare, cine mă detestă mai mult, dreapta sau stânga, fericit că n-o să-i răspund din nou că nu ştiu (aveam impresia că niciodată nu rostisem atât de frecvent aceste cuvinte), i-am răspuns: amândouă. 

Ea a spus: ciudat. Apoi a adăugat că, oricum, ceremonia va avea loc, ba chiar că aşa va fi mai interesantă.

Ce înseamnă „aşa”?

Aşa… cum să-ţi spun, mai interesantă pentru tine, pentru imaginea ta. Un scriitor neiubit de ţara lui, sau care are probleme cu ea, este mult mai atrăgător… Cel puţin până acum aşa a fost, nu?

Nu ştiam ce să-i răspund. I-am repetat că nu ştiu ce să spun, apoi am întrebat-o dacă asta-i va aduce vreun prejudiciu Albaniei?

Ea a tăcut din nou şi eu am simţit atunci că frumuseţea specială a acestor ochi, în care sclipeşte generozitatea, este cea mai potrivită unor asemenea momente.

Fireşte că-i va aduce un prejudiciu. Instantaneu… Văd că nu-ţi convine.

Nu mi-a fost uşor să-i explic că Albania e încă o ţară traumatizată, vulnerabilă, slabă sub povara unor greutăţi pe care alţii le suportă uşor. Eu, cel puţin, n‑aş fi vrut să-i provoc o asemenea traumă. 

Te înţeleg, a spus ea. Te înţeleg foarte bine, a adăugat apoi. Ai putea să discuţi asta cu Henri. De el depinde totul.

Henri, adică vicepreşedintele? Dar…

E acelaşi, mi-a zis cu un zâmbet vinovat. Iartă-mă că nu ţi-am spus de la început. E tot el. Henri al meu.

Mi-am revenit cu greu din surprindere. Totuşi, n‑am îndrăznit să merg mai departe.

Îţi pare cam bătrân pentru a-mi fi „logodnic”? În vreme ce-mi reţineam cu greu un alt „nu ştiu”, ea mi‑a povestit că avea numai şaptesprezece ani când îl cunoscuse pe ziarist şi de atunci, de atunci… Povestea semăna cu cea a fetei ruse din Evgheni Oneghin…

Două zile mai târziu am vorbit cu Henri (de fapt, cu cei doi Henri, cel de la Academie şi cel „al ei”) şi am căzut de acord să alegem o cale de mijloc: Franţa să se prefacă că nu bagă în seamă mofturile, ca să nu spun nebunia Albaniei, şi totul să se desfăşoare ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, a repetat Henri. Cu o excepţie: imnul Albaniei nu va fi cântat. Păcat, a adăugat tot el. Mi-a părut atât de frumos când l-am ascultat. 

Traducerea în limba română: Marius Dobrescu

Series Navigation

<< Obiective istorice grav afectate de cutremur: Cetăţile Kruja şi Preza nu pot fi momentan vizitateNobelistul Peter Handke, boicotat de ţările balcanice >>