Albania şi drepturile minorităţilor

Share

În urma solicitării Albaniei, pe 2 octombrie 1921, Liga Naţiunilor a aprobat o rezoluţie care menţiona faptul că primirea Albaniei în rândul membrilor acestei organizaţii însemna automat recunoaşterea independenţei şi suveranităţii ei. Delegatul albanez, scriitorul şi omul politic Fan S. Noli, a semnat cu acest prilej o declaraţie prin care guvernul de la Tirana se obliga să apere drepturile minorităţilor aflate pe teritoriul statului albanez. Acestora, se sublinia, li se va oferi „protecţie deplină a vieţii şi libertăţii lor, fără deosebire de locul naşterii, etnie, limbă, rasă şi religie” şi nu li se vor pune piedici în „alegerea dumnezeului căruia vor să i se închine”. În plus, se mai menţiona că, de la data încheierii tratatului dintre Marile Puteri şi Grecia, din 10 august 1920, toţi cetăţenii albanezi aflaţi pe teritoriul grec vor fi consideraţi cetăţeni greci, având însă şi dreptul de a solicita cetăţenia albaneză. Alături de Noli, declaraţia a mai fost semnată de Erik Andreas Colban, diplomatul norvegian care deţinea funcţia de director al Comisiei Administrative şi pentru Minorităţi. În virtutea rezoluţiei amintite, Conferinţa Ambasadorilor a luat decizia, la data de 9 noiembrie 1921, de a recunoaşte independenţa Albaniei, cu câteva mici rectificări de frontieră. Aceeaşi decizie stabilea crearea unor comisii de frontieră compuse din reprezentanţii celor patru mari puteri, precum şi zonele în care aveau să fi corectate graniţele în districtele Shkodra, Prizren, Golloborda şi Lin. Declaraţia finală a fost semnată de ambasadorii Marii Britanii, Italiei, Franţei şi Japoniei. Aceasta din urmă avea să renunţe la reprezentarea în comisii. Evenimentele de la finalul anului 1921 au rezolvat definitiv problema suveranităţii Albaniei.

Luiza Qerreti

Series Navigation<< Lansare la Târgul naţional Gaudeamus: Fehmi Ajvazi: „24 martie. Cronica infernului kosovar”Congresul al III-lea al PMR şi apropierea albano-chineză >>