Ermir Nika – Prizonierul înălţimilor (fragment)

Share

Uneori schimbările vin şi se duc mai repede decât le putem percepe noi. În cuprinsul misterios al vieţii noastre orice lucru e în mişcare, minutele, orele, lunile, anii, formele, culorile şi tot astfel viaţa se scurge pe nesimţite în moarte.  Mai apoi totul se reia şi renaşte ca prima oară. Aproape ca într-un ritual păgân, unde orice fenomen dintre viaţă şi moarte le este dedicat zeităţilor muntelui, sau ale mărilor, lacurilor şi fluviilor care se strecoară pe prundiş asemenea reptilelor în văgăunile lor. Dar zeităţile împietrite nu-şi fac nicicum apariţia. Iar anii trec şi vălurile de pe ochii oamenilor se ridică, iar ei pot zări dincolo de peisajul cotidian, acolo unde au crezut că se află preaputernicii zei. Şi universul rămâne acelaşi, iar omul, creaţia lui cea mai perfectă, află ce este dezamăgirea.

Nu ştiu de ce aici, în acest ţinut izolat, căpătai impresia că dumnezeu însuşi te-a abandonat. Poate că această logică doldora de dileme are de-a face cu slăbiciunea ce caracterizează o conştiinţă atinsă de nesiguranţa clipei şi a celorlalte momente luate la un loc. Şi, prin forţa obişnuinţei, poţi gândi că cei rămaşi în acest ţinut sunt supuşi predominant de forţele naturii şi de voinţa zeităţilor care stăpânesc întinderile de pământ virgin şi adâncurile întunecate de ape. Aşa ca nişte spirite pierdute, căzute în inconştienţă, intram şi ieşeam firesc dintr-un anotimp într-altul. Rămânând mereu în punctul căderii, fără niciun element de orientare. Trebuind să aştept semnalul unui viitor incert.

Când gheţurile se topeau, iar gerul se înmuia, natura începea să renască. Înţelegeam involuntar că intrăm într-un anotimp pe care-l aşteptasem luni la rând să se ivească din spatele muntelui. În forul meu interior nu auzeam decât ciripitul păsărilor din pomul de care eram sprijinit şi aveam impresia că m-am trezit şi că m-am aruncat direct în primăvară. Şi tot acolo auzeam un ţiuit continuu, ca o coardă chinuită îndelung, amintindu-mi de sunetul pe care-l scoate o păsăruică bălţată anunţând că şuvoaiele scurse din munte formează în colţul poienii un mic lac. Îndată ce razele amiezei atingeau coama muntelui, în singura zi de odihnă, ne dezbrăcam şi ne scăldam în el, deşi apele care ne acopereau umerii amorţiţi păstrau încă răceala zăpezii topite. Din ce în ce mai des, şerpii şi şopârlele se apropiau de malurile lacului ca să bea apă, iar apoi se retrăgeau din nou în umbra tufişurilor din jur. Şi adesea, când ne urcam pe culmea abruptă le simţeam răceala pielii atingându-ne tălpile sau înfiorându-ne membrele. Ne opream brusc paşii şi respiraţia până când şerpii, şopârlele şi guşterii dispăreau în umbră, la adăpostul tufişurilor şi ierbii dese. Întinşi dezbrăcaţi pe iarba proaspătă, sub razele fierbinţi ale soarelui, ne simţeam ca în paradis, iar pielea noastră căpăta o culoare arămie şi, în vreme ce moţăiam sub ramurile încărcate, ne aminteam brusc că trebuie să plecăm spre tabără. Era momentul în care frunzele cireşilor acopereau razele soarelui, iar pentru noi acesta era primul semn al apusului, înaintea celuilalt, ce cobora împreună cu seara, iar totul în jur se topea încet-încet în beznă.  În peisajul acela noi înotam până ce umbrele cădeau peste satul de jos şi ieşeam apoi la iuţeală lăsând în urmă valuri ce se risipeau rotund, aruncându-ne din nou pe iarba înaltă a poienii de la poalele muntelui colţuros Dajti. Pe vremea aceea, ţara era o oază pentru turiştii străini veniţi mai ales din Europa răsăriteană şi Asia îndepărtată. La fel cum ajungeau aici, pentru a se antrena în aerul ozonat, neatins de noxele oraşului industrializat, numeroase echipe sportive.  Erau anii în care conducerea comunistă urca muntele pentru a-şi petrece aici vacanţele, şi vilele lor fastuoase, ascunse sub pădure, apăreau ici-colo, prindeau viaţă. Din locul acesta, despre care credeam că e numai al nostru şi al vreunui călător întâmplător, plecam doar atunci când  muntele era scăldat în lumina albă a lunii.  În seara aceea m-a întors singur, căci Cean nu binevoise să se scoale de dimineaţă pentru a merge la lac împreună cu ceilalţi. După ce-mi urase distracţie plăcută, se întorsese pe partea cealaltă, învelindu-şi cu pătura spinarea dezvelită. Apoi îşi petrecuse toată dimineaţa singur la hotel. Când am ajuns şi am deschis uşa camerei, am rămas blocat găsindu-l tot în pat, aproape în aceeaşi poziţie în care îl lăsasem dimineaţă. Fără o vorbă, mi-am dezbrăcat hainele ude şi am dat să ies la baie să fac un duş. Instinctiv am întors capul şi l‑am mai privit încă o dată, întrebător, căci observasem că tremură uşor şi-şi scrâşneşte dinţii sub pătură. Fără să-mi bat prea tare capul cu asta, mi-am zis să-l las în pace să facă ce vrea şi m-am întors să plec. Dar imediat, îngrijorat totuşi, mi-am dat seama că tremuratul lui nu era altceva decât o serie de frisoane de gripă şi că nu e departe de delir, aşa că i-am adresat câteva cuvinte pentru a-l scoate din starea aceea:

– Ai stat acolo toată ziua, Cean, ca un ascet ce-şi reprimă orice gând, orice dorinţă?

– Tu ai impresia că dorinţele se împlinesc doar în afara acestor ziduri? mi-a întors-o în glumă şi mi-a făcut cu ochiul. Am râs amândoi zgomotos, ca doi nebuni! Apoi a continuat:

– De fapt, azi am dormit al naibii de mult! Ştii, Adrian, când visezi mult pare că faci o călătorie nesfârşită. Am o pasiune vecină cu nebunia pentru călătoriile imposibile.  Şi doar aşa pot să-mi revăd patria! Acolo nu s-a schimbat nimic sau poate că eu nu pot să înţeleg schimbările. Ai mei mi s-au părut obosiţi, îmbătrâniţi şi trişti. Acolo am devenit pesimist. Era ceva ca o agonie nesfârşită, care mi-a lăsat în suflet un gol imens. Am crezut că o să mor, lucru care nu mi s-a mai întâmplat vreodată. Tristeţea îşi are preţul ei. Aşa încât să-ţi poţi trăi calvarul spre propria Ithacă, pe care ţi-o imaginezi sau o afli de la alţii.

– În fundătura asta nu ai timp şi nici nu poţi să mori, frate! Dar cel puţin imaginaţia nu ţi-o poate fura nimeni.

– Ori de câte ori ies afară îmi amintesc de ţara mea. Doar acolo mi-o pot imagina, căci lumea e la fel peste tot!

– Chiar crezi că lumea e peste tot la fel?

– Pentru mine, schimbarea e acolo unde sunt alţi oameni. Altminteri nu găsesc nici un semn de schimbare. Şi pustiul e acelaşi atâta vreme cât nu este locuit şi va rămâne aşa, neatins de mâna omului! Uneori chiar şi aerul îmi aminteşte de pustiul străbătut de călătorii ocazionali, vii sau morţi. Poate că spaţiul rămâne singura cale de comunicare dintre vieţi şi aşa va fi mereu. Dar noi, cei de aici, şi ceilalţi, nu facem altceva decât să legalizăm, prin mecanică şi tehnologie, legile naturii. De acum încolo, popoarele, în anii aceştia, vor comunica doar pe calea aerului. Deşi acesta nu este totuna cu ritualul pe care l-au practicat dintru început, de la naşterea vântului.

– Fără îndoială, am rămas în acelaşi cerc şi nu facem altceva decât să producem spirale în jurul nostru, am zis şi eu.

Fără să vrem am intrat în liniştea care ne ţinea aproape unul de altul. Am făcut o încercare să ies din această situaţie şi am ieşit afară să văd de unde veneau vocile. Cean nu a făcut niciun gest pentru a ieşi din starea de nostalgie în care se afla. Fiecare încerca în felul său să se acomodeze la realitatea în care se zbate în cele din urmă şi se supune în faţa deşertului încropit în imaginaţia noastră.

… Şuvoaiele de apă fierbinte din duş îmi loveau cu putere trupul, îmi izbeau creştetul cu o furie de neimaginat. Eram apăsat de o îndoială. Mă simţeam nesigur şi înăuntru, dar şi în afara clădirii. Aveam privirea împăienjenită, iar decorul tulbure îmi dădea impresia că mă aflu singur sub biciul ploii sau că aş fi rămas ultimul în sala pustie de baie. Cu ani în urmă, pe când eram student, profesorul de psihologie ne explicase că, prin excitarea emisferelor adormite ale subconştientului se eliberează asemenea impulsuri, încât fiinţa umană se poate afla concomitent în două realităţi diferite. Nu ştiam în care dintre ele mă aflam. Am fost cuprins de o panică din care nu mai puteam ieşi. Oare eu eram cel care aducea împreună cele două jumătăţi necunoscute sau chiar ele mă hăcuiau ca două hiene. Aveam impresia că rămăsesem tot în lacul acela, cu picioarele cufundate în apă şi trupul afară în bătaia vântului. Cu mâinile întinse către linia orizontului până spre poarta universului, unde, crucificat asemeni lui Prometeu, m-am ghemuit în trupul meu gol trăgând după mine tot ceea ce mă înconjura, căci înţelegeam că, asemenea stelelor, şi trecutul se împleteşte într-un punct necunoscut cu prezentul şi asta nu e altceva decât manifestarea memoriei. Respiram cu întreruperi şi m-am pomenit din nou că încerc cu disperare să rămân în viaţă. Sala de baie era cufundată în abur şi încetul cu încetul am lunecat în întuneric şi am leşinat.

Două poeme de acelaşi autor

Oraş de nisip

Pe nisipul jilav
noaptea şi-a impregnat urmele paşilor
şi pe amfora spartă
sclipesc voalat inscripţii etrusce.
Gurile iernii urlă departe,
dincolo de ruinele podului scufundat
acolo unde Antigona-şi jeleşte de-a pururi ursita.
Vântul
risipeşte picurii de ploaie,
împroaşcă aripile pelicanilor
rotitori deasupra lagunei.
Pe ţărm,
scheletul bărcii bătrâne
îşi arată coastele albite de sare.
Mozaic ascuns
în negura nerostitelor nostalgii
cu zâmbetul Giocondei pe buze.
Şi frunzele toamnei, ce se cern trist
peste câmpul aeroportului pustiu
de unde soarele şi-a luat la revedere.
Paşii mei pe nisipul jilav
asemeni unui ritual prea des repetat
ce stinge zâmbetul sfios al Giocondei.
Suflări calde se preling pe statui,
fecioare despuiate aleargă ca-n vis
tainele lor se pierd în haloul amurgului
asemenea stelelor lipsite de viaţă.
Pe cochilii de scoică desenez fără grabă,
valurile se izbesc de golul privirii,
luna, departe, cochetează cu valul,
peste trupul frumoasei adormite
zorile conturează oraşul.

Provincie

Ziua începe-n aceeaşi cafenea de naivi,
chipuri care ne apar din ce în ce mai des.
Ne rotim privirile pe fundalul aceluiaşi cer,
paşii noştri tăbăcesc aceleaşi trotuare.
În acelaşi râu ne spălăm păcatele
iar noaptea se încheie cu aceleaşi oftaturi.
Uite, acolo se află căsuţa prostituatei Sofia
şi mai încolo mormântul regretatului At Luigi.
Plecăm supăraţi pe oraş şi-i ducem umbra în spate.
Pe toiagul crestat bătrânul îşi numără zilele,
maică-mea îşi ascunde tristeţile sub şalul bogat.
Pierduţi în ceaţa poveştilor mereu repetate,
copiii visează să prindă elefantul de aur.
Dimineaţa coborâm treptele fluierând veseli,
seara, în linişte le urcăm.
Monotonie. Sotir nu uită pe stradă s-aprindă luminile.
Din vitrină, anticaru-şi adună ceasloavele galbene,
ofensat, pesemne, că nimeni nu i le-a cerut.
Poeţii îşi clădesc paradisul în colţ de străduţă,
în miros de urină, printre chiştoace strivite.
Fetele aşteaptă să-şi piardă fetia pe mal, printre tufe,
murmurându-şi versetul, călugărul suflă în lampă.
Aşa ne trec zilele, tot aşa ni se scurge şi viaţa,
la fel cum, spre seară, soarele-şi pierde căldura,
împinşi de ursită, noi ne pierdem suflarea.

(Din volumul Nori reci, ed. Privirea, 2008)

Ermir Nika, născut la Tirana în 1978. Absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii din Tirana în anul 2000, cu masteratul în specialitatea Literatură albaneză (2005) şi doctoratul în Ştiinţe filologice în anul 2016 cu tema: Începuturile modernităţii în proza romanescă albaneză. Afirmat ca poet, prozator şi istoric literar. Dintre volumele publicate amintim: Fluviul viselor mele, versuri, 1996, Însemnările unui european la Buda şi Hiroşima, eseuri, Opera lui Çajupi şi legăturile ei cu curentele literare, studii, 2005, Nori reci, versuri, 2005 şi 2007 (tradus şi în limba română), Bunicul din ramă, nuvelă, 2006 şi 2017, Nopţile păcătoşilor, povestiri, 2008 (tradus şi în limba japoneză), Quartetul boem, versuri, 2017. Autor şi scenarist. Participant la numeroase simpozioane şi conferinţe internaţionale în Albania şi străinătate. Laureat al unor festivaluri şi concursuri de poezie în Turcia, Macedonia, Maroc, România şi Franţa. Laureat al Festivalului de cântece pentru copii în două ediţii pentru texte poetice. Este unul dintre tinerii scriitori albanezi cu o carieră artistică bine conturată, dar şi cu mari posibilităţi de evoluţie.

Romanul Prizonierul  înălţimilor relatează povestea prieteniei dintre un inginer albanez, Adrian, şi un tehnician chinez, Cean Pao-Y, dar este de fapt o cronică a relaţiilor dintre două state aflate la mii de kilometri distanţă unul de altul, Albania şi China. Şi nu numai atât. Textul lui Ermir Nika este o analiză profundă a reacţiilor omeneşti în faţa unei situaţii-limită, din care nu poţi ieşi decât învingător sau învins.

Prezentare şi traducere: Marius Dobrescu

Series Navigation << Sezonul premiilor literare: Kadare, premiat (şi) în Statele Unite ale AmericiiPastila pentru suflet: Biserica Sfântul Arhanghel Mihail din Moscopole >>