Dionis Bubani şi Victor Eftimiu

Share

Despre prima mea întâlnire cu Dionis Bubani am mai scris, tot în această revistă. Era la sfârşitul lui septembrie 1990, la Tirana, chiar în zilele în care capitala Albaniei fierbea sub impresia veştii că scriitorul Ismail Kadare ceruse azil politic în Franţa. Pe holurile hotelului Tirana, din centrul oraşului, unde stăteam, era o agitaţia pe care în acel moment n-o înţelegeam. Mă aflam la Tirana într-o vizită de documentare la invitaţia Uniunii Scriitorilor albanezi, împreună cu poetul Liviu Ioan Stoiciu. Cel care ne-a însoţit în săptămâna aceea prin Albania a fost Dionis. Un om de o rară delicateţe şi un scriitor satiric foarte apreciat. Născut la Bucureşti, în 1926, şi decedat la aproape 80 de ani, la Tirana, Dionis Bubani a dus permanent dorul României, pe care a iubit-o cu patimă. Vorbea o română impecabilă, aşa cum nu vorbesc, astăzi, decât puţini dintre noi. În ultima lui carte, intitulată „Glumele tragice ale vieţii mele”, imaginea Bucureştiului interbelic, văzut cu ochii unui copil care bate zilnic străduţele din jurul Pieţei Victoriei, nu-ţi lasă nicio îndoială: Dionis a iubit România ca pe o patrie pierdută, ca pe un ţinut miraculos şi unic. Aşa cum a iubit şi literatura română, din care a tradus, cu talent, zeci de scriitori. Printre aceştia, dramaturgii Tudor Muşatescu, Mihail Sebastian, Aurel Baranga, Dumitru Solomon, ori I.L. Caragiale şi Nicolae Iorga. Tot lui i se datorează şi volumul „12 poeţi români. De la Eminescu la Dinescu”, apărut în 2003. Şi, nu în ultimul rând, câteva opere din creaţia lui Victor Eftimiu: „Poeme alese”, tragedia în versuri „Prometeu” (1975) şi „Portrete şi amintiri” (1997). Tot despre Eftimiu povesteşte cu neţărmurit respect şi în volumul memorialistic „Glumele tragice ale vieţii mele”, mai precis despre cele câteva zile petrecute la Tirana şi Korcea în compania marelui scriitor român. (M. Dobrescu)

Din nou cu Maestrul

Eram la Biblioteca Naţională, unde citeam ceva, când am simţit cum cineva mă atinge pe umăr. M-am întors şi l-am văzut pe prietenul meu, scriitorul Teodor Laço, care pe vremea aceea lucra la Uniunea Scriitorilor şi Artiştilor din Albania. Laço mi-a spus:

– Pregăteşte-te, vine Victor Eftimiu!

Vestea aceasta m-a surprins şi m-a bucurat mult. Era în primăvara anului 1971.

Am coborât la depozitul bibliotecii şi am luat toate operele lui Victor Eftimiu: poezie, proză, drame, comedii, memorii, toate în limba română. Din cărţile de versuri am ales, în primul rând, poeziile care se refereau la dorul înstrăinatului pentru locul în care s‑a născut.

Pentru a-l face cunoscut publicului albanez am cerut să scriu un articol pentru ziarul „Drita”, dar acolo mi s-a pus condiţia să nu depăşesc treizeci de rânduri, adică doar o pagină dactilografiată.

– Nu accept în niciun caz, m-am enervat eu. Cum e posibil să rezumi o viaţă şi o creaţie atât de vastă într-un spaţiu atât de mic?!

După numeroase discuţii am ajuns la o sută douăzeci de rânduri dactilografiate, care au fost publicate începând de pe pagina întâi şi continuând într-a treia, împreună cu fotografia Maestrului. Tot aşa, în „Glasul tineretului”, „Profesorul” şi în revista „Noiembrie” au fost publicate poezii traduse de mine din creaţia lui Eftimiu.

Academicianul şi celebrul scriitor român de origine albaneză Victor Eftimiu a călcat din nou pe pământ albanez pe 24 iunie1971, venind pe la punctul de frontieră Qafë-Thana. A călătorit de la Bucureşti cu două maşini, însoţit de fratele său, Stilian, mai mare cu doi ani, de actorul Kiril Economu, vărul său, de un boboştar pe nume Kuneshka şi de secretara lui, Ancuţa Chendi.

A fost găzduit la hotelul Dajti din Tirana, pe vremea aceea hotelul cel mai luxos din capitală.

Hotelul acesta a devenit un loc de pelerinaj. Cu această ocazie n-au mai fost respectate regulile stabilite de Ministerul de Interne în legătură cu prezenţa cetăţenilor albanezi în acest hotel în care stăteau doar străinii. Zeci de boboştari au sosit să-l întâlnească  pe fiul satului lor, ajuns o celebritate, şi care nu şi-a uitat niciodată locurile natale.

Am mers şi noi, în familie, adică eu, mama, fratele şi soţiile noastre. Eu, fireşte, eram cel mai emoţionat, căci îl cunoscusem încă din copilărie, în Bucureştiul anilor ’30. Intrând în apartamentul lui, când ne-am prezentat, Victor s-a însufleţit şi cu vocea aceea a lui de bariton a exclamat:

– Sofia, Dionis, Afroditi, Loredan, Nermin, nume sonore, protagoniştii unei tragedii antice…

Primirea lui caldă ne-a mişcat profund. I-am dat un exemplar din ziarul „Drita”, alături de traducerea în limba română a articolului despre viaţa şi opera lui. I‑am amintit de anul 1936, la Bucureşti, iar el mi-a pomenit poezia dedicată Boboştiţei (pe care i-o trimise­sem împreună cu volumul meu „Stelele nu se sting”).

Priveam cu atenţie bărbatul acela de 82 de ani. Nu era atins de scleroză, dimpotrivă, avea o memorie excepţională. Doar picioarele (un reumatism mai vechi) păreau că-l trădaseră. Mergea greu, însoţit tot timpul de secretara lui,  Ancuţa Chendi, o femeie de vreo patruzeci de ani, înaltă, frumoasă, cu părul auriu şi nişte ochi minunaţi, vioaie şi educată. Era strănepoata scriitorului Ilarie Chendi, cel care-l ajutase pe Victor în tinereţe.

Prima întâlnire cu el parcă nu m-a satisfăcut pe deplin, pentru că erau mulţi oameni acolo şi Victor încerca să le adreseze tuturor câte un zâmbet binevoitor şi să vorbească cu toţi. Când am plecat, i‑am spus că ne vom întâlni din nou.

– Vino oricând, mi-a zis, dimineaţă şi după masă, avem multe de discutat.

Îmi amintesc că într-o zi l-am găsit trist.

– Ştii ce mi s-a întâmplat?

A tăcut o clipă clătinând din cap, apoi a continuat:

– Ieri am deschis brusc uşa apartamentului şi am descoperit că cineva mă supraveghea. E posibil să mă spioneze chiar pe mine, care am venit aici să-mi revăd locurile natale?      

Pe 1 iulie 1971, Victor Eftimiu s-a întâlnit cu scriitorii şi artiştii albanezi în sala mare a Uniunii. Aşteptam cu nerăbdare sosirea Maestrului.

Şi iată că, în fine, se deschid uşile sălii, iar academicianul şi scriitorul a intrat păşind încet, în aplauzele furtunoase ale numeroşilor participanţi. A fost, într-adevăr, o primire călduroasă, spontană şi emoţionantă. Victor privea în toate părţile, dorind parcă să le mulţumească tuturor.

Ajungând în faţă, a ţinut un discurs teribil de emoţionant. Păcat că, dintr-o neglijenţă organiza­torică, nu i-au înregistrat vorbele, ca să rămână pentru eternitate. A tradus cu multă exactitate profesorul Vehbi Bala, care a studiat la Bucureşti în prima parte a anilor ’50.

Acolo, printre altele, am notat câteva cuvinte ale lui Victor, care m-au impresionat tare mult: „În glasul fiecărui cântăreţ vorbeşte pământul natal, oricât de departe ar fi acesta şi oricâtă vreme l-ar despărţi de el”. Şi mai apoi a continuat la fel de emoţionat: „Sunt ca o rădăcină de stejar smulsă, care ia cu sine şi un bulgăre de pământ”.

Entuziasmul a atins culmea când a fost anunţată decizia conducerii Uniunii Scriitorilor şi Artiştilor de a‑l primi pe Victor Eftimiu ca „Membru de Onoare” al acestei organizaţii.

Toată această manifestare a fost filmată de operatorul Studioului Cinematografic, talentatul Sokrat Musha, artist emerit, care ne-a părăsit la mijlocul lui septembrie 1997. Şi, când am văzut documentarul, mi-am amintit cele mai emoţionante versuri ale Maestrului despre patria lăsată departe în urmă…

Profitând de apropierea de el, i-am spus într-o zi:

– Maestre, vă rog mult, nu vreţi să-mi daţi un interviu?

Victor mi-a răspuns imediat:

– Ţi-l dau cu o condiţie: să vii cu mine la Boboştiţa!

Mi s-a părut ceva simplu şi am acceptat cu entu­ziasm. Şi, bucuros pentru promisiunea interviului, m-am dus în redacţie pentru a le duce vestea cea mare:

– Maestrul Victor Eftimiu a acceptat să-mi dea un interviu pentru revista „Hosteni”, dar acolo, la Boboştiţa, în satul lui natal.

Au sărit imediat „revoluţionarii”:

– Are vreun rost să trimitem maşina până la Korcea, pentru un scriitor care vine dintr-o ţară revi­zionistă? 

M-a uluit această logică naivă. Dar totul s-a lim­pezit imediat. A intervenit redactorul şef Niko Nikolla, care a dispus să fie pregătită imediat maşina. Iar a doua zi am pornit împreună spre Boboştiţa.

Aveam o maşină chinezească marca Xin Fu, care a urcat fără probleme Kërraba, Qafë Thana şi Plloça. Şi-mi amintesc şi numele şoferului nostru, pe care-l chema ca pe mine: Dionis.

Victor Eftimiu plecase cu o zi înainte. Dormise o noapte la Elbasan, unde a văzut comedia „Omul care a văzut moartea” (tradusă de tatăl meu), pusă în scenă de Miho Gjini.

Maestrul văzuse de multe ori această comedie, în multe oraşe din România şi în câteva capitale din Europa, dar a apreciat jocul sincer al actorilor albanezi. În mod deosebit i-a plăcut unul dintre ei şi a prezis că va ajunge un nume cunoscut. Şi nu s-a înşelat defel. Este vorba despre Robert Ndrenika, cel care, mai târziu, ajungând la Tirana, a primit titlul de „Artist al poporului” şi, împreună cu alţi mari actori ai Teatrului Naţional de aici, a interpretat rolul lui Zeus din drama „Prometeu”, pusă în scenă cu mult succes de un alt maestru al scenei noastre, regizorul Pirro Mani.

Pe 6 iulie 1971, după o ploaie năprasnică, ploaie de vară, natura strălucea în cele mai frumoase culori ale ei. Dincolo de şosea se unduiau lanurile de grâu. Sătenii l-au primit cu mult entuziasm pe fiul Boboştiţei.

„Bun venit în satul tău natal!”, sătea scris pe o pânză imensă la intrarea în sat.

Întregul sat era în sărbătoare. Flori şi cântece. Un copil i s-a aruncat în braţe şi el l-a sărutat pe frunte. Mai încolo s-a îmbrăţişat cu câţiva bătrâni. Părea că vrea să-i cuprindă în braţe pe toţi. Aplauzele şi cântecele i se strecurau în suflet ca nişte nestemate preţioase.

O fată tânără i-a dat pâine şi sare, după un străvechi obicei de-al nostru. Acest obicei îl au multe popoare, inclusiv românii.

Acum, Victor păşea emoţionat pe uliţele satului, de care-şi amintise mereu cu dragoste şi respect: „Prima ulicioară care mi s-a întipărit în memorie este aceea plină de soare şi pietruită pe care vii de la Korcea la Boboştiţa”.

Maestrul a pus un buchet de flori la mo­numentul pe care sunt înscrise numele eroilor boboştari.

– Glorie eternă fiilor satului căzuţi pe câmpul de onoare, a spus emoţionat, ei merită aceste flori!

Şi încă un moment deosebit: o străne­poată a lui, o fetiţă mică, îmbrăcată în costum popular, i-a dăruit un pumn de pământ din curtea casei sale, incendiată în anii războiului. Şi la Bucureşti, casa i-a fost bombardată de nazişti. Victor a sărutat cu emoţie bolul de sticlă. Şi, după aceasta, s-a înclinat cu respect în faţa Muzeului Luptei de Eliberare Naţională.

Pentru a se odihni puţin, a intrat în casa mare şi luminoasă a inginerului boboştar Ilo Kuneshka, fratele savantului nostru fizician, profesorul Sotir Kuneshka. (Cu Ilo am fost coleg în ultima clasă a liceului din Tirana). Vesel şi primitor ca întotdeauna, Ilo zbura de fericire că în casa lui intrase acest boboştar ilustru, academicianul şi scriitorul celebru Victor Eftimiu.

Gazda a scos şi l-a servit pe oaspete cu rachiu de dude (un rachiu faimos, care se bea uneori ca medicament). Victor Eftimiu a exclamat cu vocea sa plină:

– Ancuţo, ia uite ce rachiu bun se face la mine în sat!

Rachiul acesta de dude, o băutură parfumată şi tare, pare că sintetizează inima mare şi generoasă a locuitorilor de aici.

Ilo Kuneshka i-a arătat apoi lui Victor câteva albume cu fotografii păstrate cu multă grijă. Stăteam lângă maestru şi-i urmăream cu coada ochiului fiecare expresie a feţei, fiecare mişcare.

I-au arătat, printre altele, o poză rară cu o sută de boboştari mai cunoscuţi, iar Ilo Kuneshka, gazda noastră, le-a pronunţat pe rând numele. Erau oameni realizaţi, din familii de frunte. Victor avusese mereu legături cu emigranţii albanezi, cu care se întâlnea, amintindu-şi împreună de ţinutul natal.

După acest scurt moment de odihnă, Maestrul a mers la cimitirul din sat pentru a depune o coroană de flori la mormântul bunicului Economu.

„A fost un bărbat deştept şi corect, aşa şi-l amintea Victor pe bunicul său, un mare artizan, care ştia să povestească cu talent”.

… Când maestrul fusese aici ultima dată îşi găsise bunicul foarte bătrân. Coroana pe care i-a pus-o acum pe mormânt era expresia adâncii lui recunoştinţe, a iubirii sale neţărmurite. Şi mi l-am amintit pentru o clipă pe bunicul meu Tatani, pe care şi eu mi-l amintesc mereu cu o mare recunoştinţă.

Ceva mai încolo, din poiana cu duzi roşii, se auzeau acorduri de cântece populare. În locul acela se instalase o masă lungă, la care, împreună cu Victor şi însoţitorii lui, se aşezaseră şi consătenii din Boboştiţa.

… Am mâncat pâine caldă, am gustat cireşile roşii şi merele parfumate. Toate erau produse locale, rodul mâinilor acestor oameni harnici.

Ochii Maestrului străluceau de bucurie în decorul acela minunat. Oamenii aceia simpli nu ştiau cum să‑şi exprime mai bine bucuria de a-l avea în mijlocul lor, iar Victor nu ştia cum să le mulţumească mai bine pentru primirea lor generoasă şi entuziastă.

În numele satului, o femeie i-a dăruit un covor mare, lucrat cu motive naţionale.

În liniştea cu care asculta cântecele consătenilor, dar şi în aplauzele de după aceea, se puteau citi sentimentele profunde ale marelui poet care-şi revedea satul natal.

A doua zi, aşa după cum stabilisem, la ora nouă, m-am dus să-i iau interviul. Victor Eftimiu, o mare personalitate, fusese găzduit într-o vilă elegantă din centrul Korcei.

Maestrul îmbrăcase o cămaşă de noapte albă, lungă şi largă. Stătea în mijlocul patului ca un paşă.

M-a primit zâmbitor şi primele cuvinte au fost despre primirea triumfală organizată de consătenii lui din Boboştiţa. Era extrem de entuziasmat.

– Aş fi greşit să nu fi venit, mi-a spus. Ai văzut ce frumos a fost? Sunt momente pe care nu le voi uita niciodată. Câte amintiri mi-au trezit…

Eu mă dusesem pregătit pentru interviu înarmat cu vreo treizeci de pagini de bloc, scrise în limba română, unde se aflau întrebările, pentru a comunica mai uşor şi a nu pierde firul discuţiei. Orice început este greu. Apoi, normal, în mijlocul discuţiei voi adăuga şi voi completa materialul cu alte şi alte aspecte.

Luasem ca sursă de inspiraţie volumul „Portrete şi amintiri”. Pentru a-mi uşura misiunea, am conspectat cartea şi am organizat câte un plic pentru fiecare an, în care aveam fel de fel de informaţii, aranjate cronologic.

Cu acest material am mers la Maestru, sigur pe mine. Pe de o parte, aş fi putut să-i adresez întrebări provocatoare, dar, pe de altă parte, Victor ar fi fost fericit să vadă că pentru mine niciun aspect al biografiei lui nu avea secrete… (Citisem încă din liceu cartea „Arta de a-ţi face prieteni”, a unui psiholog american, iar sfaturile acelea preţioase mi-au fost utile şi de data aceasta…)

S-au scurs două ore fără să ştiu când au trecut. Mă aflam în faţa unui mare scriitor. Simţeam şi bucuria, dar şi responsabilitatea acestei discuţii, pe baza căreia aveam să fac interviul.

Dacă m-aş fi rezumat doar la întrebări, aş fi terminat repede. În realitate, cea mai mare parte a timpului o consumasem discutând liber. Victor vorbea cu mare pasiune. Simţeam o mare satisfacţie să ascult acea enciclopedie vie.

S-au auzit bătăi la uşă şi în cameră a intrat Misto Treska, un talentat traducător al operei lui Victor Hugo (şi pe vremea aceea preşedinte al Comitetului pentru Relaţii cu Exteriorul), care l-a întrebat într-o franceză perfectă:

– Maestre, nu sunteţi obosit?

…Am înţeles subtextul (ziariştii ştiu să citească printre rânduri), era un mod foarte elegant de a mă face să plec. Fireşte că preşedintele Comitetului pentru Relaţii cu Exteriorul trebuia să se îngrijească de sănătatea prietenilor care vizitau Albania.

Eftimiu i-a răspuns râzând:

– Nu vă deranjaţi, când sunt cu Dionis mă odih­nesc!

Şi a comandat alte două cafele.

Am continuat discuţia cu el. Maestrul îmi răs­pundea la toate întrebările, îmi satisfăcea toate curiozităţile.

L-am întrebat:

– Cum aţi reuşit să-l eliberaţi pe marele actor Aleksander Moisiu?

– O, este o poveste lungă, dar am să-ţi fac un rezumat. Primul Război Mondial a început în 1914 şi a continuat cu pierderi mari pentru ambele tabere. După cum ai aflat cu siguranţă, eu aveam mulţi prieteni în Franţa, deci, lăsând modestia la o parte, cuvântul meu avea greutate la Paris…

– Ştiaţi că Aleksander Moisiu are origini albaneze?

– Cum să nu? Chiar el afirmase că e din Kavaja, de lângă Dürres, la fel ca şi mine, care nu am uitat niciodată Boboştiţa… La început, eliberarea lui mi s‑a părut floare la ureche, dar, când am început să bat pe la uşile unor înalţi oficiali francezi, mi-am dat seama că trebuie să depăşesc multe piedici. Dar noi, boboştarii, suntem foarte încăpăţânaţi, nu-i aşa? Şi nu am renunţat până nu l-am văzut pe Moisiu liber.

– V-a răsplătit pentru tot ce aţi făcut pentru el?

– Mi-a promis că, alături de trupa lui faimoasă, va veni la Bucureşti. Aşa că, după ce s-a jucat „Prometeu” şi am fost numit director al teatrelor din România, Aleksander Moisiu şi-a ţinut făgăduiala, a venit la Bucureşti şi a dat câteva spectacole la Teatrul Naţional. Cu această ocazie, colonia albaneză din Bucureşti a dat o recepţie în onoarea lui, cu un banchet uriaş, la care eu şi Moisiu am venit împreună cu soţiile. Ştii că Gjergj Bubani (tatăl lui Dionis Bubani, ziarist, n.n.) a fost unul dintre organizatorii acestui banchet de neuitat…

– Ştiu, ba chiar am o fotografie în care, printre ei, apare şi tatăl meu, pe latura din dreapta a mesei aceleia lungi.

Voiam să ating cele mai importante evenimente care-l legau pe Maestru de satul natal, drept pentru care i-am spus:

– În anul 1918, a apărut un articol în ziarul „Steagul Albaniei” (pe 1 august) care vorbea depre eliberarea lui Aleksander Moisiu în urma insistenţelor şi textelor dvs. în diverse organe de presă…

– Am să-ţi povestesc pas cu pas cum s-a întâmplat: În anul 1916, când mă aflam la Berlin, m-a vizitat actriţa Johana Tervin, viitorea soţie a lui Aleksander Moisiu, şi mi-a povestit că Aleksander era prizonier de război în Franţa, bolnav, şi că, dacă ar mai sta mult timp acolo, va muri. M-am mirat foarte tare când mi-a spus că eu aş fi putut să-l eliberez. Ea mi-a explicat că, la început, Moisiu fusese recrutat ca simplu soldat, iar mai târziu a servit în aviaţie pe frontul germano-francez. Într-o zi, împreună cu pilotul lui, s-a dus să se scalde la Oostende. Intrând în apă, câţiva ostaşi care erau în apropiere i-au văzut şi s-au apropiat de ei. Nu erau austrieci, ci englezi. Moisiu şi pilotul greşiseră itinerariul zborului, iar avionul lor, în loc să aterizeze la Oostende, ajunsese la Calais. L-au luat prizonier şi l-au dus într-un lagăr din Bretania. În cele cinci luni în care a stat acolo, el a încercat să evadeze îmbrăcat ca un muncitor belgian. A ajuns până la graniţa elveţiană, dar a fost prins şi trimis la Toulouse, unde a fost ţinut în cătuşe.

Johana Tervin mi-a destăinuit apoi un plan pe care eu l-am aplicat întocmai. Întors la Bucureşti, am intervenit la Ambasada Franţei şi mi-am atins scopul: marele actor a fost eliberat şi schimbat cu un general francez, capturat de germani. Dar Moisiu nu a avut dreptul să se întoarcă în Germania. A trăit şi a jucat în Elveţia până la sfârşitul Primului Război Mondial.

Şi Maestrul şi-a aprins o ţigară de foi, după ce ne‑au adus şi cafeaua a doua.

– Pe 1 decembrie 1918, i-am spus, când forţele şovine ameninţau independenţa Albaniei, 1800 de albanezi din Korcea i-au adresat un mesaj preşe­din­telui american Willson. În fruntea listei de semnături se afla numele dvs., alături de satul natal, Boboştiţa…

– Îmi amintesc şi sunt mândru de asta, a spus Maestrul. Dar de unde ai aflat tu?

– Am citit, căci o copie se află la Biblioteca noastră Naţională… Ştiu şi că dvs., când a venit Hitler la putere, aţi vorbit în Parlamentul român…

– Am anunţat pericolul care ameninţa Europa în general şi România în special. Gestapoul mi-a răsplătit această declaraţie zece ani mai târziu, când m-a internat în lagărul de concentrare de la Târgu-Jiu.

Trecuseră câteva ore de discuţii şi mi-am amintit o cunoscută vorbă conform căreia „cine vine, ne onorează; cine pleacă, ne bucură!”. Maestrul era chiar obosit, aşa că i-am mulţumit pentru primire şi am dat să plec, numai că  el mi-a spus:

– Mai stai puţin. De ce te grăbeşti? Mi-ai spus că mi-ai citit piesele. Care ţi se pare mai potrivită pentru a fi prezentată în Albania? Am fost invitat să vin la aniversarea a 60 de ani a Independenţei la Vlora, la anul, pe 28 noiembrie, şi aş vrea să fiu prezent la premiera uneia dintre piesele mele.

Nu i-am răspuns imediat. După ce m-a gândit puţin, i-am spus: 

– Cred că „Prometeu” vă reprezintă cel mai bine idealurile pentru libertate şi democraţie. Toată viaţa dvs. este o luptă continuă pentru libertate şi democraţie. Sunt convins că „Prometeu” este mereu actuală şi că va fi apreciată şi de spectatorii noştri.

Victor m-a întrebat:

– Îţi iei sarcina s-o traduci?

– Sigur!, i-am răspuns imediat.

– Îmi place asta, a urmat el, fiul lui Gjergj continuă să-mi traducă opera…

Nu am vrut să-i retez optimismul, dar trebuia să-i spun asta:

– … Avem o problemă…

– Cu „Prometeu”?

– Da. În actul întâi apare Hristos, dar la noi religia este interzisă de patru ani… În aceste condiţii nu poate fi nici publicată, nici pusă în scenă…

– Nu-ţi fă probleme! mi-a spus el. Şi în România, pentru că tragedia e destul de lungă, a fost pusă doar în patru acte. Iar în câteva ediţii, tot cu patru acte a fost publicată. Actul patru are un final care sinte­tizează întreaga idee a piesei. Când o vei publi­ca, scrie „tradusă cu câteva scurtări, cu aprobarea autorului”.

Trecuseră câteva ore, dar nimeni n-a mai încercat să bată la uşă şi să ne întrerupă discuţia. Puteam, deci, să-mi continui liniştit interviul.

Traducerea: Marius Dobrescu

Series Navigation << „Albania, zâmbetul strălucitor al ospitalităţii”Ismail Kadare, premiat în Coreea de Sud >>