„Cânta la Stupca o vioară…”: O scurtă prezentare a compozitorului şi violonistului patriot Ciprian Porumbescu

Share

Un fost ambasador roman la Tirana, dl. Gheorghe Micu, ne povestea odată că, pe la sfârşitul anilor ‘70, dictatorul comunist de la Bucureşti îi cerea colegului de la Tirana să înapoieze României cântecul “Pe-al nostru steag e scris unire”, devenit la începutul secolului trecut imnul naţional al Albaniei.

“Geniu Carpaţilor”, cum i se spunea oficial lui Ceauşescu, ar fi vrut să adauge strofe noi, socialiste, vechiului cântec patriotic compus de Ciprian Porumbescu. Numai că Enver Hogea a spus scurt “jo”, adică nu, iar Ceauşescu a înghiţit în sec şi şi-a îndreptat talentul poetic spre alte cântece din repertoriul naţional. Iar imnul Albaniei a rămas neschimbat vreme de peste un secol, din anii independenţei şi până în zilele noastre.

Dar cine a fost Ciprian Porumbescu şi ce merite a avut în evoluţia muzicii culte româneşti? Viitorul compozitor Ciprian Porumbescu s-a născut la 14 octombrie 1853, în satul Şipotele, jud. Suceava, care făcea parte la vremea aceea din Imperiul Habsburgic, într-o casă modestă de ţară, ca fiu al Emiliei şi al preotului Iraclie Golembiovski. Familia a utilizat la început numele de Golembiovski, apoi, pentru o perioadă Golembiovski-Porumbescu şi mai apoi Porumbescu. Fire timidă şi retrasă, dar îndrăgostit de muzică, Porumbescu îl întâlneşte, la vârsta de şapte ani, pe muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin, care şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei, pentru a culege cântece populare. În aceste scurte vacanţe, Miculi a fost găzduit chiar în casa familiei Golembiovski. Revenind la viitorul compozitor, trebuie spus că, din cauza sărăciei, Ciprian Porumbescu nu s-a putut bucura de o formare muzicală continuă şi completă. A început studiul muzicii la Suceava şi Cernăuţi, unde conducea corul Societăţii Culturale „Arboroasa”. În anul 1871, la aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, la festivităţi, alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D. Xenopol, Nicolae Teclu şi alţii, a participat şi Ciprian Porumbescu, care a uimit asistenţa cu minunatul său cântec de vioară. Din relatările vremii, se pare că după festivităţile oficiale, pe pajiştea din faţa mănăstirii s-a încins o horă în care au intrat toţi cei prezenţi, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: „Tată, am cântat Daciei întregi!” Apoi, beneficiind de primirea unei burse, tânărul violinist îşi continuă studiile la „Konservatorium fur Musik” din Viena, unde dirijează corul Societăţii Studenţeşti „România Jună”. Aici a scos, în anul 1880, colecţia de douăzeci de piese corale şi cântece la unison, reunite în volumul „Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români” („Cântecul gintei latine”, „Cântecul tricolorului”, „Imnul unirii – Pe-al nostru steag”), prima lucrare de acest gen din literatura noastră muzicală. După acea perioadă, a urmat cea mai frumoasă etapă a scurtei sale vieţi artistice. La 11 martie 1882 are loc premiera compoziţiei sale „Crai nou” (prima operetă românească, cu premiera la Braşov, în Sala Festivă a Gimnaziului Românesc), piesă în două acte scrisă de Ciprian Porumbescu pe textul poetului Vasile Alecsandri. Succesul imens a impus reluarea spectacolului în 12 şi 23 martie, pe aceeaşi scenă. Tot în anul acela, opereta este montată şi la Oraviţa. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără: „Rapsodia română pentru orchestră”, „Serenadă”, „La malurile Prutului”, „Altarul Mănăstirii Putna”, „Inimă de român”, „Odă ostaşilor români” şi altele. După ce este arestat de autorităţile imperiale pentru poziţiile sale patriotice, tânărul compozitor se îmbolnăveşte de tuberculoză, o boală incurabilă pe vremea aceea. Cu trecerea timpului, boala i se agravează şi se stinge din viaţă în casa de la Stupca, sat numit azi Ciprian Porumbescu în onoarea marelui compozitor, sub ochii tatălui său şi ai surorii sale, Mărioara, pe data de 6 iunie 1883, la numai 29 de ani. Cu ultimele forţe, Ciprian i-a şoptit surorii sale aceste cuvinte: ”Să nu lăsaţi muzica mea să moară!”. Ultima lui dorinţă, care se regăseşte în ultima strofă din ”Cântecul tricolorului”, a fost îndeplintă, pe crucea sa fiind puse culorile drapelului românesc şi versurile “Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi, şi-o fi să mor/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”. La moartea lui, Berta Gordon, iubirea neîmplinită a muzicianului, îi scria sorei acestuia, Mărioara: „Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (…) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui şi pentru mine. Ţie ţi-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu !”.

Mormântul lui Ciprian Porumbescu se află în cimitirul satului Stupca, în apropiere de altarul Bisericii „Sfântul Dumitru”. El a fost inclus pe Lista Monumentelor Istorice din judeţul Suceava din anul 2004. În anul 1950, principala instituţie de învăţământ de muzică din România a primit numele compozitorului: Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti şi a purtat acest nume până în anul 1990.

Întreaga sa creaţie muzicală se încadrează în sfera curentului romantic; manifestând în totalitate elemente tehnice şi de expresivitate ale acestui curent. În lucrările sale, Porumbescu a inserat tematici patriotice, elemente de expresivitate ce-l definesc ca stil, de o muzicalitate aparte, în care afişează o serie de trăiri personale, gânduri şi idei ce doar în acest mod pot fi auzite. În anii 1972-1973, regizorul de film Gheorghe Vitanidis a realizat un foarte popular film artistic de lung metraj pentru ecran panoramic, în două serii, cu Vlad Rădescu debutând în rolul compozitorului. Numele lui Ciprian Porumbescu rămâne înscris în patrimoniul de aur al culturii române, dar este des pomenit şi atunci când se cântă imnul de stat al Albaniei, creaţie a acestui îndrăgit compozitor.

Marius Dobrescu

Series Navigation << Enver Hogea contra lui StalinMaestrul necontestat al sculpturii albaneze: Odhise Paskali >>