Acoperămintele pentru cap la femei

Share

Batic, maramă, voal, năframă, basma, broboadă, pălărie, hijab, căciulă, şal, burka, glugă, bonetă, perucă, bandană, turban, tichie, eşarfă, scufie, coroniţă…

Toate acestea şi multe alte asemenea obiecte de învelire a capului reprezintă, dincolo de menirea practică, socială, ritualică şi religioasă, elemente distinctive ale civilizaţiilor europene, asiatice şi africane, ale módelor şi istoriilor pe care le-au traversat, ale numeroaselor culturi şi credinţe din întreaga lume.

Basma ori năframă, vara, şi broboadă, iarna, purta bunica mea cea bună ca pâinea pe care o făcea la ţest. Amintirea ei, a casei cu prispă şi pridvor, a cobiliţei cu care aducea apă, a bundiţei înflorate, corcoduşelor şi dudelor din curte, m-au readus în cerdacul copilăriei şi al tradiţiilor bătrâneşti. Năframa care îi acoperea părul strâns părea că este voalul Maicii din icoana cu ştergar de pe peretele de la răsărit. Asemenea veşminte smerite, cu origini ce coboară până în antichitate, am întâlnit adesea la bătrânele ce şedeau sau coseau pe la porţi, în cătunele şi orăşelele de piatră din Balcani, pe străduţele mici din Grecia, Albania, Bulgaria etc. De-aici au pornit curiozitatea şi călătoria mea prin cultura impresionantă a acoperămintelor de cap, purtate de femeile din lumea întreagă. Însă, pentru că diversitatea acestora este copleşitoare ca graiurile pământului, am ales să vorbim doar despre cele mai familiare. Aceste podoabe s-au purtat dintotdeauna, iar siturile arheologice, muzeele prezintă imagini semnificative pe basoreliefurile, statuile ori picturile ce înfăţişează chipuri de femei, alcătuind o istorie vizuală evidentă şi expresivă. Cele mai vechi lucrări datează din secolul al XIII-lea î.Hr., de pe vremea Mesopotamiei, şi întruchipează zeiţe asiriene cu un fel de căciuli trapezoidale, ornamentate cu coroane ce imită soarele. Atunci ca şi acum, femeile se acopereau pentru a-şi proteja capul şi părul împotriva ploii, vântului, frigului, căldurii, ca semn de distincţie socială sau etnică, din raţiuni religioase sau ca preferinţă de adaptare la moda vremii şi societăţii în care trăiau. De asemenea, stilistica acoperămintelor de cap varia în funcţie de vârstă (tânără sau bătrână), de statutul social (fecioară, măritată, văduvă), de titlul nobiliar sau de mijloacele materiale de existenţă. Desigur, dincolo de diversitatea uriaşă a acestor podoabe purtate de femeile din diverse triburi şi comunităţi izolate, multitudinea de religii şi confesiuni a lumii a imprimat, alături de moştenirile credinţelor păgâne, mii de tipare, morfologii şi cromatici surprinzătoare. Printre ele, dominante sunt cele ce ţin de Creştinisim, Islamism, Iudaism, dar şi Budism, Hinduism, Taoism, Confucianism, Jainism etc.

Voalul

Moştenirea antichităţii greceşti şi romane, a iconografiei biblice a influenţat în mod semnificativ culturile ţărilor meditareneene şi europene, dominant fiind vălul (voalul). Pentru majoritatea dintre noi, voalul este asociat cu mireasa (care, din cele mai vechi timpuri, a avut rolul de a proteja tinerele fete de spiritele rele, în ziua nunţii lor) sau cu doliul. În perioada medievală şi până mai spre zilele noastre, trebuia purtat în timpul ceremoniei religioase doar de femeile virgine, pentru că el este un simbol al purităţii. În Grecia antică, voalurile erau şi galbene sau colorate, iar miresele îşi prindeau în păr podoabe şi panglici cu scopul de a le feri de invidia oamenilor şi a zeilor, astfel de betelii fiind des întâlnite azi, la femeile maghiare, germane, slave. La înmormântări, voalul negru şi hainele cernite sunt simboluri ale tristeţii şi durerii, cu toate că, se pare, în Biblie nu există o referinţă certă asupra obiceiului de a avea veşminte negre în astfel de împrejurări nefericite. Însă, dacă te abaţi „colorat” de la ritual, rişti să cazi în derizoriu şi să fii considerat în afara normei. 

De regulă, acoperirea capului depindea de locul în care se afla femeia, afară sau în interior, şi era obligatorie în biserică. Interzisă le era podoaba de cap femeilor uşoare, adultere. În Europa, legea prevedea măsuri drastice pentru femeile căsătorite care-şi descopereau capul în public, de aceea Biserica Romano-Catolică a impus tuturor credincioaselor creştine să nu intre în lăcaşul Domnului cu capul descoperit, iar în audienţele formale sau oficiale la Papă, acoperământul şi decenţa erau şi sunt obligatorii. În Mesopotamia antică, în regiunile greceşti şi persane, femeile purtau voal ca semn al castei nobiliare, al respectabilităţii şi statutului aristocratic, modă păstrată acum sub forma pălăriilor de lux folosite la ceremoniile caselor regale. Sclavelor şi prosti­tua­telor li se interzicea voalarea, pedepsele încălcării acestei cutume fiind extrem   de dure. Codul de legi asirian prevedea ca prostituatei acoperite care ieşea pe drumul principal să i se ia hainele şi să i se aplice 50 de lovituri de bici, iar pe cap să i se toarne ulei cald. O pedeapsă similară primea şi bărbatul, martor la o astfel de blasfemie, care nu informa autorităţile. Am evidenţiat aceste lucruri pentru a releva importanţa acoperămintelor de cap, în diferite culturi, cum este cea musulmană, de pildă, unde femeile care şi-au asumat tradiţia învelirii trupului din creştet până la picioare, lăsând sau nu o fereastră mică doar pentru ochi, sunt poreclite în glumă „femeile ninja”.

Practica voalării este asociată în general cu femeile, dar, în unele culturi, cum este cea arabă, bărbaţii poartă pe cap Ghutrah (shumagh), un văl pătrat din bumbac alb sau în carouri, în funcţie de ţară. Pentru a fixa ghutrah-ul, se utilizează un şnur gros numit Igal. Unele legende spun că beduinii foloseau igal-ul pentru a ţine cămila lângă ei pe timp de noapte, legând un capăt al şnurului de piciorul cămilei, iar „cercul” îl agăţau de piciorul lor.

Islamul

Voalul islamic, purtat de femeile musulmane, diferă ca ţesătură, croială, formă şi modul în care este folosit, în funcţie de ţară, de legile comunităţii, dar şi de convingerile şi valorile individuale în care acestea cred. Ca urmare, el cunoaşte diferite denumiri ca haik, burka, higiab (hijab), nicab, gilbab (gelaba), ciador, dupatta, kimar etc. Scriitorul francez Mohamed Kacimi (romancier şi autor de piese de teatru, de origine algeriană, născut în 1955) crede, conform unei vechi credinţe semite, că podoaba capilară este o reflexie a părului pubian, de aceea capul trebuie acoperit. Iar în creştinism, Sfântul Pavel justifică astfel obligativitatea purtării voalului: „Orice femeie care se roagă sau prooroceşte cu capul dezvelit îşi necinsteşte capul ei, pentru că este ca una care ar fi rasă în cap. Bărbatul nu este dator să-şi acopere capul pentru că el este chipul şi slava lui Dumnezeu, pe când femeia este slava bărbatului. De aceea femeia, din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei” („Prima epistolă a lui Pavel către corinteni”, cap.11, versetele 5-10”). La rândul lui, Coranul îşi arată preocuparea faţă de voal ca exigenţă a castităţii, recomandându-le credincioaselor „să-şi lase voalul s-atârne peste piept şi să plece privirea şi păstreze castitatea” (Coran, surata 24, verset 31 şi surata 33, verset 59). Annie Sugier, Preşedinta Ligii Dreptului Internaţional al Femeilor, afirmă în „Cartea neagră a condiţiei femeii”: „Astfel se schiţează de-a lungul istoriei mesajul pe care voalul îl poartă şi azi: pentru credinciosul musulman, sexul femeii reprezintă o sursă de dezordine, iar pentru bărbat o ameninţare contra onoarei sale. Voalul este mijlocul prin care putem face femeia invizibilă în spaţiul public, alocându-i un loc şi un statut subordonat. A afirma că voalul nu este decât o bucată de cârpă sau un semn religios ca toate celelalte, este pur şi simplu rea-credinţă”. Scriitoarea iraniană Chahdortt Djavann, ea însăşi fostă purtătoare de hijab, publica în Journal de Montréal: „Când punem voalul unei tinere fete, îi inculcăm complexul de inferioritate, vina pentru propria ei sexualitate”. Astfel, referitor la credinţele islamice, mulţi intelectuali acuză voalul că nu este un simbol religios printre altele, ci reprezintă o ţinută a infamiei. „De la Teheran la Kartum, din Kabul la Casablanca, femeile sunt violate, vitriolate, asasinate, ciomăgite sau excluse pentru că nu-şi acoperă faţa sau corpul. În spatele fiecărui voal se află 3000 de ani de ură contra femeii”, spun ei. Însă, deşi religia este un motiv comun pentru alegerea voalului, practica reflectă şi convingerea politică şi personală a fiecărei femei ce arată credinţa şi educaţia fiecăreia. Ele nici nu apucă să-şi conştientizeze feminitatea şi gingăşia deoarece, imediat după prima menstruaţie, sunt obligate să poarte voalul, care, se spune în credinţa musulmană, „nu este impus de un barbat, ci de porunca lui Allah, care le obligă să-şi acopere tot ceea ce poate fi seducator”. Cele mai cunoscute piese musulmane de acoperământ al capului sunt Hija – un văl în culori pastelate sub formă de eşarfă, asortată la restul ţinutei, lungă până în dreptul umerilor, ce acoperă capul şi gâtul şi care lasă faţa la vedere; Al-amira, alcătuit dintr-o bonetă aşezată pe cap şi o eşarfă rotundă, prinsă cu ace de siguranţă care acoperă gâtul; Niqab-ul înveleşte chipul şi lasă la vedere doar zona ochilor. Varietatea stilistică şi denominativă a vălului islamic este foarte bogată, însă cel care ascunde în totalitate trupul, lăsându-i doar un ecran cu plasă pentru a vedea, este burka. În India şi ţinuturile din jurul său, femeile se acoperă cu o eşarfă asemănătoare cu şalul, denumită Dupatta, Chunari, Chunariya sau Audhani. De aceea am spus, la începutul acestui articol, că ne vom concentra doar pe conceptele cele mai familiare, pentru că diversitatea acoperămintelor de cap este uriaşă şi acest lucru, în România, de pildă, cunoaşte diferenţe uneori de la sat la sat, în regiunile etnografice Moldova, Argeş, Prahova, Dobrogea, Braşov, Sibiu, Hunedoara, Banat, Crişana, Maramureş etc., unde maramele subţiri, ţesute din borangic, albe sau în culori deschise cu flori, ştergarele din ţesături mai pline, pălăriuţele negre de postav cu bor mic şi întors în sus, cu un ciucure de lână colorată ce atârnă într-o parte, pânza brodată asemănătoare cu costumul, basmalele din caşmir roşu brodate cu motive florale colorate, sau negre cu motive roşii şi cu franjuri de mătase alătuiesc doar un fragment din patrimoniul acestui domeniu.

Albania multiconfesională

Partea musulmană a Albaniei (cândva, 70% musulmani, 20% ortodocşi şi 10% catolici) a purtat multă vreme acoperăminte islamice, iar interzicerea lor s-a petrecut progresiv, începând cu Primul Război Mondial, cu scopul de a „europeniza” islamul, de a crea o naţiune multiconfesională. Reformarea s-a produs şi ca efect al implicării misionarilor creştini în religie şi educaţie, aducând ca argument  superioritatea politică şi economică a Occidentului. După Al Doilea Război Mondial, Albania intrată în era neagră a totalitarismului comunist, condusă timp de cinci decenii de Enver Hogea, a devenit stat ateu, iar toate manifestările religioase, inclusiv însemnele confesionale, au fost interzise. Lucrurile s-au reglat după 1991, când Albania a intrat în epoca democraţiei, iar burka ori hijab-ul au revenit în portul credincioaselor musulmane. În prezent, potrivit politicii sale de unitate naţională ce promovează cosmopolitismul religios, statul nu interzice purtarea simbolurilor cultice, inclusiv a hijab-ului în locuri publice, dar directorii şcolilor  au dreptul să stabilească standarde pentru „îmbrăcăminte adecvată”, la fel  instituţiile publice şi de stat, susţinându-se că secularitatea statului trebuie menţinută.

În schimb, Belgia este cunoscută ca prima ţară din Europa care a interzis purtarea vălului în spaţiile publice, fenomen care a stârnit controverse pe seama drepturilor omului şi a libertăţilor religioase. Unii politicieni europeni consideră vălul o încălcare a demnităţii femeii şi sunt de părere că intenţiile teroriste pot fi mai bine ascunse prin intermediul acestor vestimentaţii.

Printre numeroşii termeni folosiţi pentru a denumi acoperitoarele capului, amintim  wimple purtate de călugăriţe, kerchief sau basma, glugă, pălăriile cu perle din Kargopol (Rusia), cocoşnicul pentru femeile căsătorite şi kika (ruseşti), căciuli, dupatta indiană, cuffia şi fazzoletto-ul italiene, bonetele catolice, voaluri de dantelă neagră folosite la înmormântări, pahiol, velitură, ciurel, păioară, sâliuţă, peşchine, brobodelnic, învălitoare, şepci, caschete pentru mersul pe bicicletă şi motocicletă ş.a. Nu ne-am propus un studiu exhaustiv despre acoperămintele de cap la femei (ar fi atins dimensiunile unei cărţi), am vrut să evidenţiem câteva generalităţi cu privire la cele mai cunoscute astfel de podoabe utilizate în diverse religii şi comunităţi.

Dar nu pot să nu amintesc că, din punctul meu de vedere, cele mai celebre acoperăminte sunt „Giulgiul din Torino” cu chipul lui Hristos, voalurile Maicii Domnului şi al Maicii Tereza din iconografie, precum şi „Marama Veronicăi” de la Manopello, Italia, cu imaginea Mântuitorului pe ea, imprimat în timpul când Veronica a şters faţa lui Iisus, pe drumul crucii, cu o pânză. Cercetări recente efectuate asupra pânzei evidenţiază originalitatea şi asemănarea impresionantă cu chipul Mântuitorului de pe Sfântul Giulgiu de la Torino.

Pentru că blânda mea bunică nu mai este, cea care a inspirat acest text, port cu o dragoste nesfârşită broboada neagră, înflorată, cu franjuri, pe care am primit-o cândva de la ea. Poate că tot aşa simt moştenirea religioasă şi familială toate femeile din lume, indiferent cu ce îşi împodobesc şi acoperă capul.

Maria Oprea

Series Navigation << Poezie clasică albaneză: Migjeni (1911-1938)Maica Tereza: „Ne-am închinat viaţa lui Dumnezeu şi celor săraci” >>