Un papă cu origini albaneze: Clement XI-Albani

Share

Ultima sa dorinţă a fost: “Să mă îngropaţi simplu, dar pe mormântul meu să scrieţi că Papa Albani este Papă roman şi se trage din sânge albanez”.

Comunitatea catolică albaneză, atât de legată spiritual de Italia şi de oraşele-republici italiene, a dat lumii occidentale personalităţi de renume, care au contribuit la progresul ştiinţelor, artei şi literaturii din peninsulă. Una dintre aceste personalităţi a fost papa Clement XI-Albani, cel care şi-a recunoscut şi s-a mândrit cu originea sa albaneză.

Gjon Francesko Albani, cunoscut drept papa Clement XI, s-a născut la 23 iulie 1649 la Urbino şi a murit la 19 martie 1721 la Roma. A fost al 243-lea papă al bisericii catolice. El a servit în această demnitate de la alegerea sa în scaunul papal, la 23 noiembrie 1700, până în ziua morţii, respectiv 19 martie 1721. În anul 1660, după terminarea studiilor elementare, a fost trimis la Roma pentru a urma colegiul roman. A studiat limbile vechi şi dreptul, pe acesta din urmă absolvindu-l în anul 1668. Doi ani mai târziu, în 1670, şi-a început cariera bisericească, fiind numit de papa Inocenţiu XI secretar al Biroului decretelor papale. Pe 13 februarie 1690, la vârsta de 51 de ani, este numit cardinal, iar pe data de 9 octombrie 1700 este ales papă al Bisericii Catolice.

Imediat după alegere, el şi-a afirmat originea albaneză, cerând ca, pe lângă numele său de papă, să i se atribuie şi acela de Albani, şi aceasta pentru a arăta lumii creştine că provine dintr-un popor care se împotrivise decenii de-a rândul cotropirii otomane. Astfel, în latineşte, numele papei Albani se scrie aşa: “Clementes Undecimo Albani Urbinas“, ceea ce însemnă “Albanezul Clement XI din Urbino“. În plus, conform biografului său, francezul M. Reboul (sec. al XIX-lea), în numele său de papă s-ar afla şi toponimul unui vestit trib albanez, Kelmendi. Conform aceluiaşi biograf, cardinalul Francesko a fost deosebit de emoţionat când a aflat că numele său ca viitor papă va fi Clement, nu pentru sensul acestui cuvânt, care înseamnă cel bun, ci pentru că avea legătură cu numele tribului războinic din nordul Albaniei din care se trăgea strămoşul său, contele Mikel. Acesta ar fi coborât din munţi împreună cu luptătorii săi kelmendas pentru a i se alătura lui Skanderbeg, în 1447, când acesta asedia Danja veneţiană. Mai târziu, fiii lui Mikel, Gjergji şi Filipi, din garda lui Skanderbeg, au participat alături de Kastrioti la luptele duse de regele Ferdinand din Napoli împotriva Anjuinilor. “Pentru a vitaliza relaţiile cu Regatul Napoli, precum şi pentru a asigura sprijinul regelui Ferdinand, al Papei Pius II şi al ducelui de Milano, Francesco Sforza, în favoarea rezistenţei antiotomane a albanezilor, Skanderbeg a decis că era momentul potivit pentru a-l sprijini pe regele Ferdinand în lupta cu baronii din sudul peninsulei. Aceştia se aliaseră cu prinţul francez René de Anjou, pretinzând tronul regatului Napoli. După ce a învins forţele inamice şi a asigurat domnia regelui Ferdinand, acesta, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul primit, i-a dăruit lui Skanderbeg două feude: Monte Sant’ Angelo şi San Giovanni Rotondo, precum şi o pensie anuală de 1200 ducaţi”, citim în “Istoria poporului albanez” (vol. I. pag. 443). Izvoarele istorice mai spun că Skanderbeg l-ar fi lăsat la Urbino pe contele Mikel, împreună cu o gardă formată din 30 de luptători, pentru a apăra castelele şi feudele dăruite de regele Ferdinand. Urmaşii contelui Mikel au dat continuitate dinastiei Albanilor din Italia. Gjergji a avut doi fii, pe Antobeli şi Hanibaldo. La rândul său, Antobeli a avut şi el doi fii, pe Orazio şi Karl. Ei bine, Karl a fost tatăl viitorului papă, Gjon Francesko, iar mama acestuia, Elena, era şi ea de origine albaneză. E de menţionat că această familie a dat Italiei o întreagă dinastie de distinşi prelaţi, un papă şi câţiva cardinali, precum şi un număr mare de politicieni. Pentru contribuţia ei istorică, numele acestei familii şi a urmaşilor ei este scris în toate enciclopediile lumii.

Despre rolul jucat de papa Clement XI în mişcarea de emancipare a albanezilor catolici din nordul ţării scrie prelatul Italian, pr. Giuseppe Valentini, într-unul dintre textele sale dedicate acestuia: “Papa, spune el, le trimitea instrucţiuni episcopilor albanezi, îi călăuzea la Conciliul Arberului, unde se iniţiase purificarea morală a albanezilor, şi încerca să le vină în ajutor kelmendas-ilor, care se ridicaseră împotriva turcului.” În acelaşi text, Valentini atrage atenţia asupra îngrijorării cu care privea papa Clement XI posibilele represalii ale Imperiului Otoman îndreptate împotiva răsculaţilor kelmendas, propunând Veneţiei mutarea acestora într-una dintre provinciile veneţiene. “Papa de la Roma (Clement XI) a rugat Veneţia să vină în ajutorul triburilor din Kelmendi, încercând să obţină promisiunea ei pentru mutarea masivă a populaţiei, în caz de nevoie, la Catarro (Kotorr).” Toate acestea arată puternicele legături spirituale, chiar slăbiciunea pe care papa o avea faţă de ţinuturile din care proveneau înaintaşii săi. Speranţa permanentă a papei cu origini albaneze de a uni creştinătatea a dat roade în Albania, unde biserica catolică romană şi cea ortodoxă au coexistat în timpul pontificatului său o lungă perioadă de timp.

Conciliul Arberului – 1703

Fiind conştient de originea sa albaneză, Clement XI s-a arătat foarte interesat de renaşterea politică şi spirituală a patriei natale. În perioada în care acesta a condus Biserica Catolică,  mai precis în anul 1703, a avut loc primul Conciliu Religios Naţional Albanez, care a adus modificări importante în ceea ce priveşte activităţile clerului în chestiuni de dogmatică, morală, canonică şi organizare episcopală. Conciliul a avut loc pe 14 şi 15 ianuarie 1703, la Mërqi, districtul Lezha (cit. Leja), în catedrala Sf. Gjon, la iniţiativa şi cu sprijinul direct al papei Clement XI. Acesta a fost cel mai important consiliu care avea loc în Albania după cel organizat de Skanderbeg în 1444, tot la Lezha, când s-a decis formarea alianţei antiotomane a prinţilor albanezi. Conciliul din 1703 poate fi considerat unul dintre evenimentele istorice de cea mai mare importanţă în viaţa acestui popor. Chestiunile discutate în cadrul consiliului se pot grupa pe trei paliere, cum am spune noi astăzi: pe cel canonic religios şi doctrinar, pe cel organizatoric şi economic pragmatic şi pe cel educativ şi politic. În acest ultim domeniu, au fost avute în vedere trei obiective principale: unirea albanezilor şi oprirea islamizării care se afla în acea perioadă la apogeu, aplicarea unor reguli morale şi religioase mai stricte din partea clerului catolic şi apărarea, utilizarea şi învăţarea limbii albaneze în cadrul bisericilor. În plus, Conciliul cerea clerului catolic să predice în limba populaţiei locale. Opt ani mai târziu, pe 19 februarie 1711, prin “Bulla Comnunis nobis”, papa Clement XI a impus identificarea cât mai urgentă a unui loc în care să poată fi studiată limba albaneză.

Prezenţa acestui prelat provenit dintr-o veche familie din nordul Albaniei pe scaunul papal a avut o însemnătate uriaşă pentru susţinerea idealului naţional albanez la începutul sec. al XVIII-lea. Nu trebuie uitat nicio clipă că, după epoca glorioasă a rezistenţei sub Skanderbeg, Albania devenise linia de demarcaţie între occidentul creştin şi orientul islamic. Supravieţuirea acestui popor în interiorul civilizaţiei europene se datorează, în mare măsură, şi existenţei acestui papă luminat.

Marius Dobrescu

Series Navigation << Pastila pentru suflet: Biserica Sfântul Atanasie din MoscopoleAutocefalia bisericii albaneze >>