Instituţia “oaspetelui” în societatea albaneză patriarhală

Share

S-a vorbit şi s-a scris mult despre ospitalitatea albaneză. Se spune că în Kanun-ul lui Lekë Dukagjini (cod de legi nescrise care acţiona în societatea rurală albaneză, M.D.) instituţia oaspetelui era sacrosanctă. “Casa albanezului e a lui Dumnezeu şi a oaspetelui”. Chiar dacă între două familii exista o duşmănie de moarte, instituţia ospeţiei se respecta cu sfinţenie atunci când nevoia îi obliga să caute adăpost şi protecţie unii la alţii.

Legat de această tradiţie, existau alte câteva reglementări contrare, care spuneau că, odată ce oaspetele părăsea satul, gazda ori altcineva implicat în vendetta avea dreptul să împlinească ritualul răzbunării, să-şi ia “hakul”, iar celălalt, oaspetele, să-şi plătească datoria de sânge. Legile vendettei erau stricte, iar cine nu li se supunea era definitiv dezonorat.

În unele zone ale societăţii tradiţionale albaneze din nordul extrem, în zona Mirditei, membrilor – dar mai ales  bărbaţilor – din unele familii li se impunea o anumită ţinută vestimentară, un anumit comportament şi o anume poziţie în societate, diferite de ale celorlalţi membri ai comunităţii. Mai concret, bărbaţii şi toţi ceilalţi membri ai familiei intrau în biserică cu capul acoperit cu o glugă care le ascundea chipul (cu “jagës mi krie” în albaneză), conform kanun-ului, adică fără o identitate clară şi respectabilă. Flăcăii unor asemenea familii nu puteau să se însoare, căci niciun părinte nu le-ar fi dat fata de nevastă, lucru care li se întâmpla şi fetelor din familiile proscrise, condamnate să rămână ani la rând nemăritate. Se spunea, cu dispreţ, că acestor familii “fetele le rămâneau ca vacile” (“mbesin cucat si lopët”). Mai mult decât atât, bărbaţii supuşi unor asemenea interdicţii nu aveau loc printre ceilalţi bărbaţi ai satului la adunările comune, la “kuvende”. La sfatul obştei, spune kanun-ul în varianta din Mirdita, aceşti bărbaţi ocupă un loc marginal şi nu au dreptul de a cuvânta. Izolarea de ceilalţi bărbaţi şi interzicerea dreptului de a lua cuvântul la adunări erau pedepse grele, insuportabile pentru orice bărbat onorabil. Numai că asemenea sancţiuni erau mai mult teoretice şi nu se cunosc prea multe cazuri în care s-ar fi aplicat în viaţa cotidiană. 

Vrei-nu vrei se naşte întrebarea: de ce erau discriminate aceste familii într-o asemenea măsură, dincolo de orice limite suportabile? Ce păcate aveau membrii lor? Ce crime le chinuiau conştiinţa? Răspunsul îl găsim tot în kanun. Acest complex de sancţiuni identificau simbolic familiile ai căror bărbaţi nu-şi luaseră hak-ul, adică nu-l uciseseră în termenul prescris de cutume pe cel care le ofensase, dezonorase sau ucisese mik-ul, oaspetele! Căci, după cum am spus şi la început, sarcina apărării onoarei şi vieţii oaspetelui cădea în seama gazdei.

Asemenea tradiţii cumplite arată direct sau indirect importanţa specială pe care o avea oaspetele în comunitatea tradiţională albaneză. Ospeţia era o adevărată instituţie socială, una dintre rotiţele care ajutau mecanismul social să funcţioneze corect. Iar cei care nu se supuneu acestui mecanism sau celorlalte legi ale kanun-ului erau excluşi şi dezonoraţi pe viaţă.

Marius Dobrescu

Series Navigation << Florian Saiu: Casa, personajul fabulos din viaţa şi proza lui Ismail KadareTuşitul simulat, un avertisment sonor în societatea arhaică >>