Florian Saiu: Casa, personajul fabulos din viaţa şi proza lui Ismail Kadare

Share

O lectură recentă, consumată într-unul dintre puţinele locuri unde mă simt într-adevăr acasă, mi-a (re)deşteptat în memorie un adevăr înţeles, scris şi astfel eternizat de toţi marii scriitori ai planetei: casa e centrul universului (teluric, literar, artistic etc.).  Studiu de caz? Ismail Kadare, unul dintre literaţii mei preferaţi. Ia, ca să mai schimbaţi aerul de Caracal, aprofundaţi-l un pic pe albanez!

„Părea că, asemenea unui animal preistoric, oraşul acesta se ivise în vale într-o noapte de iarnă şi apoi se căţărase cu greu pe coasta muntelui, într-atât era de ciudat. Aici totul era vechi şi împietrit, începând cu străzile şi cişmelele şi sfârşind cu acoperişurile caselor masive, vechi de secole, acoperite cu plăci de bazalt, asemănătoare unor solzi uriaşi. Era greu de crezut că sub platoşele acelea pulsa viaţa. În plus, oraşul nu admitea comparaţiile, aşa cum nu primea de bunăvoie nici ploile, grindina, curcubeiele şi steagurile străine multicolore fluturând deasupra acoperişurilor sale, atât de vremelnice şi ireale, pe cât de veşnic şi concret era el însuşi. (…) Într-adevăr, era un oraş foarte ciudat. Dacă ai fi vrut, ţi-ai fi putut agăţa pălăria, din mers, în vârful unui minaret, şi asta fără prea multă osteneală. Multe erau aici incredibile şi multe se petreceau ca în vis. (…) Era greu să fii copil în oraşul nostru”.

Crochiul de mai sus, captivant, aş zice, îi aparţine scriitorului Ismail Kadare, cea mai cunoscută voce a Albaniei la nivel mondial. Tuşele repezi conturează cadrul comunităţii din mijlocul căreia s-a ridicat Kadare – literat şcolit la Tirana, la Moscova şi, potrivit cursului vieţii, (şi) la Paris (oraş în care şi-a pecetluit de altfel exilul) -, mai precis ale unui orăşel de munte din sudul ţării, Gjirokastër pe numele lui. Mai trebuie adăugat că imaginea proiectată de Kadare a prefaţat romanul Cronică în piatră, publicat prima oară în 1971.

Piatra de temelie a unei opere

Cum se împleteşte destinul acestei aşezări balcanice cu tema acestui eseu – casa ca centru? Simplu: casa scriitorului Ismail Kadare, pe care acesta o va evoca, la propriu, în pasaje memorabile, rezervându-i, de multe ori, masca unui personaj principal, implicit liniile concentrice ale Gjirokastrei nu reprezintă altceva decât centrul unei lumi din mijlocul căreia s-au propagat în toate direcţiile (palpabile prin prezenţa operei lui Kadare) nu doar istoriile particulare ale unei case, ale unui oraş prăfuit din munţii din sud, ale unei copilării, ale unui destin, ci însăşi Albania, văzută, bineînţeles, prin ochii unuia dintre cei mai vrednici fii ai ei. Casa, ca centru – în cazul lui Kadare – , cel puţin literar vorbind, nu este doar matca, vatra din care şi-a strigat (prin scris) în lume blestemele (fabuloase), obiceiurile (multe dintre ele apropiate de ale noastre), revolta împotriva totalitarismelor de orice natură, nu! Casa, la Kadare, casa din Gjirokastra, în special, este ea însăşi un motiv, un laitmotiv, o piatră de temelie a operei sale. Revine, obsesiv, în cele mai multe dintre scrieri. În „Cronică în piatră”, de pildă, dramele celui de-al Doilea Război Mondial, drame care au înfăşurat, la vremea lor, şi căminul lui Kadare – cucerit, pe rând, de italieni, greci şi zguduit din temelii de raidurile Aliaţilor, pentru a fi, inevitabil, spulberat de atacurile aeriene ale germanilor -, sunt filtrate, înainte de a fi dezvăluite lumii, prin adevărurile unui copil pentru care certitudinile vieţii şi viaţa certitudinilor lui sunt împăştiate brutal chiar când puştiul se pregătea să pună mâna pe ele. Şi, atunci, copilul (lui) Kadare, închipuit de scriitorul Kadare, se apără de vicisitudinile năpustite sălbatic peste universul lui gjirokastrian refugiindu-se tocmai în acest loc intim: casa. Când înfricoşătoare, când zâmbitoare, dar întotdeauna la locul ei, acolo unde au pus-o bătrânii neamului, ocrotitoare. Casa, acea casă lăsată acasă, în Albania, nu-i dă pace lui Kadare nici în exilul din Franţa. Scrie, din patria lui Hugo, tot despre Gjirokastra şi reuşeşte, astfel, magnific, să păstreze acest centru drag părăsindu-l! Îi păstrează, prin  evocare, nealterată valoarea, pentru că din acest focar pleacă toate poveştile lui Kadare, mai mult sau mai puţin reuşite.

Cenuşăreasa şi bombardamentele nemţilor

„Unde este omul, acolo este casa, acolo este centrul”, nota, undeva, dacă nu mă înşel, parafrazându-l, Eliade. Kadare, iată!, îl confirmă. „Unde este gândul omului, unde este omul deci, acolo este casa, centrul. Poţi arăta lumii cine eşti şi de unde vii fără să fii cu adevărat acasă”, pare a spune albanezul. Care-şi descrie, că tot veni vorba de personalizarea casei, într-un mod tulburător adăpostul copilăriei şi al adolescenţei schipetare. „(…) Am coborât în pivniţă şi i-am admirat cu respect zidurile groase, nevăruite de mult. Până acum – notează Kadare, referindu-se la începutul unor bombardamente asfixiante – fusese un loc lipsit de importanţă. Puneam acolo cărbunii sau stingeam varul. Pivniţa era cenuşăreasa, în comparaţie cu camera mare, de la etajul al doilea. Aceasta avea şase ferestre, înalte cât tata. Tavanul era galben, din lemn sculptat. Toţi ai casei o îngrijeau: mama îi freca lemnăria până devenea galbenă cum era ceara, perdelele din ferestre erau albe, numai dantele, şi pernele de pe sofa, pe care se aşezau bătrânele venite în vizită ca să-şi soarbă cafeaua şi să-şi spună toate acele vorbe înţelepte, erau împodobite cu lucrătură de mână. Era uşor să bănuieşti ciuda celorlalte odăi, ba chiar şi a coridoarelor. Ciudă care se vedea în ferestrele lor mici, în plafoanele coşcovite şi în uşile înguste”.

Apoi, Kadare întoarce fraza. Şi perspectiva: „Şi, iată că, pe neaşteptate, lucrurile se schimbară în ziua în care căzură primele bombe. În acea zi geamurile camerei celei mari se spărseseră şi totul se răvăşise cumplit, în vreme ce tăcuta şi modesta pivniţă nu păţise nimic. Îmi părea rău pentru camera de oaspeţi, pe care o părăsiseră toţi. În timpul bombardamen­telor, când stăteam în pivniţă apărat de zidurile ei groase, mă gândeam cu părere de rău la camera de la etaj, care se zgâlţâia şi trosnea acolo sus, singură de tot. O asemuiam cu o femeie frumoasă, dar  speriată, de-a dreptul isterizată, în vreme ce beciul era o bătrână surdă, dar plină de vitalitate. Îndată ce camera cea mare îşi pierdu importanţa, pivniţa deveni partea cea mai însemnată a casei. Acum, casa noastră părea întoarsă cu susul în jos”. Ca o înţelegere tainică între Cer şi Pământ…

Nu vă lăsaţi părul la frizer

Un alt fragment (din alte zeci) în care casa lui Kadare e centrul naraţiunii v-ar fi devoalat vrăjile învârtite de bătrânele din Gjirokastra, care-şi îndemnau bărbaţii din bătătură să nu-şi lase părul la frizer, să-l aducă acasă, pentru a nu putea fi folosit de alte cotoroanţe, la alte şi alte farmece.

Dar poate că pentru a-l înţelege mai bine pe autorul „Cinei blestemate”, pentru a-i pătrunde uşurinţa cu care manevrează imponderabilele propriului centru, e suficient următorul text, desprins parcă dintr-un volum kadarian: „Pe vatră nu se puneau spurcăciuni, în vatră nu se scuipa, în faţa vetrei, când ţiuia focul şi urla viforul în hornuri, babele tălmăceau sau preziceau vremurile”.

Eh, cum e?

Dacă citiţi un singur volum marca Ismail Kadare, este imposibil să nu găsiţi măcar o referinţă subţire la cuvintele de mai sus, fără a bănui măcar o secundă că textul citat este extras din cărţoiul unui celebru cercetător român, Romulus Vulcănescu (Mitologie Română). Sună perfect kadarian: „Vatra casei reprezenta altarul pe care femeile oficiau întâi riturile domestice, legate de ciclul vieţii (naştere, nuntă şi moarte). (…) Pe vatră se îmbăiau în copăi cu ierburi tămăduitoare sau întăritoare copiii slăbănogi. Din sfârâitul şi săritul bobilor zvârliţi pe vatra încinsă îşi interpretau ursita, de Anul Nou, fetele care urmăreau să se căsătorească. Tot la vatră doftoroaiele şi vracii îşi preparau, noaptea, în taină, elixirurile, licorile şi leacurile”.

„Sări-ţi-ar ochii, să-ţi saie!”

De altfel, universul mitologic creionat de Romulus Vulcănescu se suprapune uşor României şi Albaniei. Ba chiar unui spaţiu mai mare, mult mai mare. Blestemele băbuţelor din Gjirokastra romanelor lui Kadare – „Sări-ţi-ar ochii, să-ţi saie!” – le-am auzit şi eu, pe uliţele copilăriei mele, aşa cum casa centru imortalizată de albanez în faţa lumii poate fi înlocuită, de ce nu?, cu casa-centru evocată de Marin Preda sau de Octavian Paler. Fiecare dintre cei trei, aleşi până la urmă la întâmplare, au (re)găsit în casa natală refugiul (teluric şi abstract),  motivul (literar) şi oglinda întoarsă către posteritate. Au difuzat, prin scris – alţii au reuşit s-o facă prin muzică, prin sculptură, prin pictură etc., etc. -, valorile unui loc unic în amalgamul universal.

Dar oare nu s-a întâmplat la fel -în cazul valorilor/ideilor colportate (inclusiv prin forţa armelor) de Occident (din Occident) către periferii? Nu aşa s-au împrăştiat democraţia, capitalismul, comunismul, colonialismul, evanghelismul etc., etc.? Nu dintr-un loc anume, dintr-un centru, au sporit în lume, modificând-o definitiv? Exemple ar fi, fără îndoială, nenumărate. Casa, ca centru, în opera lui Ismail Kadare nu este, poate, cel mai elocvent, dar a fost, fără doar şi poate, mai plăcut de povestit.

P.S. Potrivit unei ştiri publicate la data de 3 mai 2019 de Albanian Daily News, casa lui Ismail şi a Elenei Kadare din Tirana a fost transformată în muzeu, după ce, în prealabil, fusese restaurată de un arhitect italian… În România, casa în care s-a născut Marin Preda stă să cadă, dacă n-o fi căzut deja.
Evenimentul Zilei, 13 august 2019

Series Navigation << Preç Zogaj (n. 1957)Instituţia “oaspetelui” în societatea albaneză patriarhală >>