Quo vadis, Poezia? Câte ceva despre destinul poeziei

Share

Dintr-un mai vechi interviu cu autorul „Baad”-ului, Cezar Ivănescu

„Poezia a devenit un fel de artă numai pentru artişti”, susţinea Cezar Ivănescu (poet român, 1941-2008), cu mai mult de un deceniu în urmă, încercând să explice lipsa de aderenţă a noii poezii. De aici, o nouă dilemă a secolului: Este poezia în criză? La întrebarea de mai sus, poetul a dat un răspuns cum numai el ar fi putut da:

Acum, după revoluţie, am ţinut la Iaşi un curs de poezie tradiţională. Chiar aşa se şi chema: Curs de poezie tradiţională. Cu totul, vreo nouă prelegeri, în care încercam să circumscriu acest moment de criză pe care-l trăieşte poezia şi ce ar urma să se întâmple în continuare. Dacă în România, la ora actuală, mai există cititori de poezie, în mod garantat, în Germania de exemplu sau în Statele Unite ale Americii, nu există aşa numita categorie de cititori de poezie. Cititorii de poezie de acolo (şi asta în urma discuţiilor pe care le-am purtat cu oamenii respectivi) sunt poeţii înşişi, cei care scriu, se citesc unii pe alţii, sau viitorii poeţi sau numai artiştii. Poezia a devenit un fel de artă numai pentru artişti. Asta este evident. Public de poezie nu mai există, pentru că publicul este, foarte clar, captat de alte arte şi alte interese. Ne aflăm în faţa unui moment de criză, deci. Raţionamentul meu a fost următorul: dacă noi, poeţii, suntem chiar nişte oameni serioşi, ne luăm în serios condiţia şi arta noastră, trebuie să ne întrebăm foarte sincer dacă noi suntem vinovaţi de această criză, publicul este vinovat sau istoria poeziei pe care am parcurs-o. Şi concluzia mea a fost că vina nu este doar a publicului sau a societăţii în care trăim, care este clar o societate despirituali­zată, şi care, cu metodă şi cu toate mijloacele posibile, încearcă să elimine poezia din statutul ei. E o societate care vrea să funcţioneze fără poezie. De ce spun asta? Pentru că dacă ne uităm de dimineaţă, de la ora trezirii, până noaptea târziu, nu există nici un minut în care omul să fie programat foarte clar pentru poezie. Cum era programat în societăţile tradiţionale sau în societatea burgheză cunoscută până acum. În societăţile tradiţionale ştim că poezia avea un rol foarte important, funcţional, în cadrul ritualului, al spectacolului de teatru (care era un spectacol religios la greci) sau mai târziu. La latini, apoi mai târziu în societatea medievală, la trubaduri, poezia avea o funcţionalitate foarte clară. Ea servea un anumit scop. În societatea medievală, scopul comunicării. Erau aşa numitele curţi de dragoste, courts d’amour, în care, dacă vroiai să cucereşti o femeie frumoasă, trebuia să scrii poeme. Dacă nu, plăteai un trubadur, care le scria, şi un altul, care le interpreta, şi te duceai…  Deci, avea o funcţionalitate, între laic şi religios. La noi, modernii, această funcţionalitate a dispărut. Ea, practic, nu mai este programată în societatea noastră. În cazul acesta, noi  trebuie să ne gândim foarte clar dacă este o artă pe cale de dispariţie, dacă nu mai este necesară, cu adevărat, publicului, sau dacă îi lipseşte ceva. Şi eu cred că-i lipseşte ceva. Ce anume? Legătura cu religia. Legătura cu această altă componentă majoră a sufletului uman. Un om modern nu mai poate folosi poezia ca pe un divertisment, pentru că arta divertismentului este, azi, foarte largă: se duce şi priveşte un strip-tease sau un spectacol sau nu ştiu ce. Atunci, poezia trebuie să se reapropie de acea zonă gravă, care ţine de mit, de religie, de manifestări importante şi funcţionale din viaţa omului, să se reapropie de manifestările fundamental umane. Şi nu poate face acest lucru, şi nu poate recâştiga publicul pierdut, decât devenind o artă importantă. Noi avem un model în poezia tradiţională. Ce înseamnă poezia tradiţională? Înseamnă toată marea operă poetică a umanităţii, de la Vede până la Homer. Homer sau homerizii aveau o liră şi băteau toată lumea grecească şi cântau epopei. Erau un spectacol viu, încă legat de tradiţiile religioase, de cele mitologice ş.a.m.d. Arta poeziei era o artă fundamentală, religioasă şi totală, pentru că poezia era însoţită de muzică. Acesta este un lucru foarte important şi multă lume din jurul meu crede că la mine este doar un fix sau o idee care-mi vine din faptul că sunt şi muzician, nu numai poet (în recitalurile susţinute în public, C.I. îşi cântă versurile pe muzică proprie, M.D.). Nu, marea poezie a lumii s-a scris întotdeauna însoţită de muzică.  Să-l luăm pe Ştefan Bezdechi, unul din marii elenişti ai noştri şi un mare traducător din poezia lirică greacă, care spunea următorul lucru: „Cum să ne imaginăm noi astăzi ce însemna poezia lui Pindar,  când lipseşte muzica?” Odele lui Pindar erau însoţite de muzică, la toate olimpiadele la care participa le cânta pe muzică. Muzica aceea s-a pierdut. Spune Bezdechi: „Este ca şi cum, peste ani de zile, am pune pe cineva să citească libretele lui Wagner fără să asculte muzica lui. Ar spune: dom’le, bunicel Wagner ăsta, da’ nu cine ştie ce”. Pentru că lipseşte lucrul cel mai important, muzica, suportul. Wagner era un autor de geniu şi ca scriitor, şi ca muzician. El a reuşit una dintre marile sinteze ale spiritului european. Dar în momentul în care îi prezinţi unui cititor doar libretul, fără muzică… Prezintă-l pe Verdi doar cu libretele, fără muzica lui. Sau pe Mozart. Nu se poate. Şi am ajuns la această concluzie, că marea poezie va trebui să redescopere această alianţă, care este absolut salvatoare, cu muzica. Şi să redeschidă acest mare drum al poeziei viitorului, în această alianţă cu muzica. Nu fac o condiţie sine qua non din asta, dar poezia, în general, în textul ei scris, trebuie să se îndrepte către religie, către mit, către valorile mari, tradiţionale. Şi ea să răspundă unei nevoi reale a omului, să fie programată în societate, pentru că în momentul în care o laşi ca un simplu divertisment, poezia niciodată nu va mai redeveni o mare artă. Ea trebuie făcută pentru marele public (marea poezie trebuie să fie înţeleasă şi de ultimul analfabet şi de primul savant al unei ţări). Ăsta-i regimul marii poezii.

Nu credeţi că şi poeţii sunt aici de vină? Poezia modernă este încifrată la maximum.

Prin tot ceea ce spun, eu aduc implicit o acuză şi confraţilor mei. Am spus întotdeauna aşa: „De ce vă plângeţi de acest public? Acest public este publicul pe care voi vi l-aţi creat sau vi l-aţi de-creat, ca să spun aşa. E în putinţa voastră să vă creaţi sau nu un public. El este pe gustul pe care l-aţi format voi.  Haideţi să mai întoarcem lucrurile şi să ne mai întoarcem şi asupra noastră înşine, să ne gândim dacă vina nu este cumva a noastră. Chiar în cursurile mele de poezie afirmam acest lucru. Dacă poeţii vor cu adevărat să salveze această mare artă, care este poezia, trebuie să se comporte ca atare. Adică, nu să se ducă pe la Cotroceni, cum făceau unii, să-şi iţească mustaţa din spatele preşedintelui ţării, în imagine de presă… Vrei să salvezi o artă şi o disciplină, atunci artiştii înşişi trebuie să devină nişte sfinţi şi nişte martiri, adică să-şi asume condiţia. Nu salvezi o artă ducându-te la chermeze la Cotroceni sau stând la masa impostorilor, nu? Salvezi o artă printr-o mare disciplină. Or, de la religii şi până la disciplinele spirituale numeroase, care sunt în secolul ăsta, nu impui unui public şi nu impui, în general, celor din jur, decât printr-un comportament care să le forţeze admiraţia şi respectul, măcar. Care-i condiţia de poet român? De fripturist, asta-i la noi, ce să  mai vorbim. Şi atunci mai discuţi de criza poeziei… Cum o să te creadă un cititor român nenorocit, sărman sau bolnav, când te vede toată ziua la Cotroceni, să mai înhaţi nu ştiu ce hatâr. Sau te vede, bine-mersi, în maşini de lux şi trăind ca un paşă. Păi, nu se poate. Trebuie ca artiştii înşişi să-şi asume condiţia artei lor, adevărata condiţie a artei lor. Adică noi spunem „poezie, poezie, poezie”, dar e vreun poet dispus, în România de astăzi, să-şi probeze adevărata realitate? Adică, să se ducă într-un public pe care nu-l cunoaşte şi să-i întrebe: „Dom’le, dar voi aveţi nevoie de poezie?” Poate că nu mai e nevoie de poezie. Şi ăia or să spună că are nevoie de pâine, unul, altul că are nevoie de casă, altul că are nevoie de nu ştiu ce… El trebuie să-şi asume toate lucrurile astea, poetul, şi dacă şi le asumă şi face o artă care să răspundă tuturor acestor nenorociri şi suferinţe, atunci, da, cu adevărat, poezia va fi salvată.

Marius DOBRESCU

Series Navigation << Balcanismul lui CaragialeUn maestru al dansului popular albanez >>