Prin suferinţă, spre pacea sufletească: Flora Sabatino – o viaţă închinată lui Dumnezeu

Share

De multe ori, suferinţele fizice şi sufleteşti ne fac să ne dorim mai degrabă moartea,  decât o viaţă nefericită. Sunt, însă, printre noi adevăraţi martiri, care nu se lasă pradă necazurilor  şi supravieţuiesc cu seninătate celor mai mari nenorociri. Şi aceasta pentru că ei cred că au de partea lor forţele divine care le ocrotesc destinul, au de partea lor Dumnezeirea. Un astfel de om a fost Flora Sabatino, femeia care s-a ridicat deasupra greutăţilor pe care viaţa i le-a oferit din plin şi pe care le-a învins. Povestea ei tristă este redată în volumul “Un nou stil de viaţă. Fără stres!”, scris de dr.Julian Melgosa, apărut cu câţiva ani în urmă la editura “Viaţă şi sănătate”. 

Dragoste pe timp de război

În 1942, în Italia, la Florenţa, Flora Sabatino l-a cunoscut pe americanul cu origini albaneze Daniel Lewis (Dionis Katundi), farmacist, adventist de ziua a şaptea, cu care s-a căsătorit, jurându-şi să păstreze aceleaşi sentimente frumoase până în cea din urmă clipă a vieţii lor. Pe vremea aceea ea avea 30 de ani, iar Dionis era cu 20 de ani mai mare. Războiul bântuia în Balcani şi în lume, dar pe ei lucrul acesta îi afecta mai puţin. Ultimii ani ai conflagraţiei (1943-1945) i-au petrecut în Italia, într-o perioadă extrem de grea, mai cu seamă pentru că Dionis avea statut de refugiat, iar lipsurile şi sărăcia nu i-au ocolit. În 1943 s-au căsătorit, iar la un an de la acest eveniment a venit pe lume primul copil, un băiat pe care l-au botezat Ioan. Mai târziu, în 1947, s-a născut Estera, fiica lor. La finele războiului, în 1945, au luat decizia care urma să le schimbe tot restul vieţii. Dionis şi Flora au hotărât să se întoarcă şi să trăiască în Albania. 

Albania – primul stat ateu

Nici unul dintre ei n-ar fi avut, iniţial, motive să se îndoiască de justeţea acestei decizii. Erau amândoi creştini practicanţi şi, gândindu-se la întoarcerea în Albania, şi-au spus că Dumnezeu se află pretutindeni, iar ei, ca dreptcredincioşi, i se pot închina oriunde. Din nefericire, regimul comunist din Albania a fost încă de la început un mare duşman al credinţei. În campania pe care a dus-o pentru comunizarea ţării, conducătorul regimului totalitar de la Tirana, Enver Hodja, a inclus printre principalii săi adversari şi biserica. O serie de comploturi imaginare, “descoperite” în anii care au urmat instalării regimului comunist, au făcut din religie una dintre ţintele preferate ale aparatului de partid. Aşa se face că, în 1967, Enver Hodja anunţa triumfător opiniei publice decizia Partidului Muncii din Albania de a desfiinţa cultele religioase, Albania devenind, începând cu acea dată, primul stat ateu din lume. În faţa unei asemenea situaţii, Dionis şi Flora au hotărât să fugă din ţară şi să ia viaţa de la capăt, în America. 

Muncă silnică pentru credinţa în Dumnezeu

De multe ori, evenimentele vieţii o iau razna chiar în faţa lui Dumnezeu. În preziua fugii din Albania, unul dintre “apropiaţi” l-a reclamat pe Dionis că face propagandă pro-americană şi că ar fi fost, aşadar, spion american. Nici n-a fost nevoie de mai mult. Poliţia secretă a regimului – Sigurimi – a intrat în acţiune şi a arestat întreaga familie, întemniţându-i pe Flora şi pe copii separat de Dionis. Acuzat pentru o vină imaginară, el a fost supus unor torturi îngrozitoare pentru a mărturisi fapte despre care nici nu auzise măcar. În final, aşa cum s-a întâmplat în sute şi mii de cazuri, Dionis a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică. În viaţa Florei începea cea mai grea perioadă. Tanush Frasheri, fost coleg de celulă cu Dionis Katundi, mărturisea despre acesta: “Dionis era un sfânt. Era un om bun. Ne-a impresionat pe toţi, în special pe cei mai tineri. Pe vremea aceea, eu aveam 16 ani. Atunci când i se aducea mâncarea, el o împărţea întotdeauna cu ceilalţi. Toţi aveam pentru el multă simpatie şi respect. Mai târziu, l-au trimis într-un loc de muncă silnică la Shtulas. Abia atunci au început pentru el problemele cu adevărat”.

Visuri spulberate…

La proces, Flora şi-a revăzut soţul după o despărţire de câteva luni. Era de nerecunoscut. Dionis fusese un bărbat în putere, voinic şi sănătos, iar acum arăta complet schimbat, albise complet şi nu mai avea nici un dinte în gură. De altfel, în urma tratamentului aplicat în închisoare, soţul Florei a murit doi ani mai târziu din cauza unui atac de cord. Relatările foştilor colegi de temniţă vorbesc fără excepţie despre poziţia demnă pe care Dionis a avut-o tot timpul în relaţiile cu torţionarii săi.

În vremea aceasta, Flora a ispăşit o condamnare de 18 luni, pentru “uneltiri împotriva regimului”, timp în care nu a putut să-şi vadă copiii. În asemenea condiţii, situaţia părinţilor nu putea să n-o influenţeze pe cea a copiilor. Ioan a rămas internat într-un orfelinat până când, doi ani mai târziu, a murit într-un spital psihiatric. Disperată, Flora a reuşit totuşi să-şi recupereze fiica, pe Estera. Fireşte că, având o biografie atât de “pătată”, cele două, mamă şi fiică, nu au avut, în anii următori, o existenţă prea fericită.   

O viaţă închinată lui Dumnezeu  

Viaţa unei familii adventiste în Albania enveristă nu avea cum să fie lipsită de griji. Autorităţile statului i-au făcut Florei tot felul de şicane, începând de la confiscarea pensiei pe care o primea din Italia şi terminând cu refuzul de a-i recunoaşte Esterei dreptul la muncă. Dar au rezistat, cu gândul că Dumnezeu nu le va lăsa să piară. Li se spunea mereu că “duşmanii de clasă”, cum erau ele înfierate, trebuie distruşi fără milă. Cele două femei au trecut prin umilinţe şi chinuri cum rar îi sunt date unui om. Persecuţiile la care au fost supuse de regimul comunist al lui Enver Hodja au luat, însă,  sfârşit, odată cu moartea dictatorului, în aprilie 1985. Flora şi fiica ei, Estera, au supravieţuit acestui moment, pe care mulţi foşti deţinuţi politici albanezi nu l-au mai apucat. Oare ce i-a dat tăria de a rezista anilor de prigoană? Bătrână deja, ea crede că numai credinţa în Dumnezeu a întărit-o şi i-a dat puterea să depăşească încercările la care a fost supusă de viaţă.    

 “A fost nevoie de forţe supraomeneşti pentru a ieşi din opresiune”, mărturiseşte Flora Katundi. Ea mai spune că în cele mai grele clipe ale vieţii medita la cele sfinte şi se ruga zilnic, astfel că a păstrat legătura cu Divinitatea atât în momentele de durere, cât şi în cele de alinare. A trăit cu speranţa vie că persecuţiile şi nedreptăţile vor dispărea într-o zi, ştiind că, mai presus de orice, credinţa era mântuirea ei şi a familiei ei.

Maria Oprea

Series Navigation << Pastila pentru suflet: Biserica Adormirea Maicii Domnului – MoscopolePortret de artist: Piro Milkani >>