Portret de artist: Piro Milkani

Share

Regizorul a primit titlul de „Ambasador al filmului albanez”

La începutul lunii iulie 2019, celebrul regizor şi actor Piro Milkani (n. 9 decembrie 1939, la Korcea) a fost distins cu premiul „Ambasador al filmului albanez” de către Ministerul Culturii de la Tirana. Cu această ocazie, a fost difuzată pelicula „Motivul iluzoriu”,cea care l-a readus înapoi în timp, în perioada studiilor universitare de la Praga, în anii ’60 ai secolului trecut. În film este vorba despre ruptura Albaniei de URSS şi ţările comuniste, gest politic care i-a marcat dureros pe mii de studenţi albanezi aflaţi în străinătate. La iniţiativa dictatorului comunist Enver Hogea, aceşti studenţi au fost obligaţi să‑şi întrerupă studiile şi să se întoarcă în Albania. Unul dintre ei a fost Piro Milkani, viitorul regizor, care se ataşase mult de capitala Cehoslovaciei, Praga, oraşul tinereţii lui exuberante şi creatoare.

Vădit emoţionat, regizorul Milkani a declarat la ceremonia de premiere: „Nu ştiu ce să spun. Dar îmi amintesc expresia populară care zice că dacă vine bunăstarea, atunci deschideţi-i uşile!, iar această distincţie are o importanţă deosebită pentru că îmi este oferită de Ministerul Culturii din ţara mea”. Trofeul vine după un alt premiu, „Omul dedicat”, acordat de Republica Cehă.

Ministrul Culturii, Ilva Margariti, împreună cu Ambasadorul Cehiei în Albania, Jaroslav Ludva, şi‑au exprimat recunoştinţa faţă de contribuţia pe care a adus-o  regizorul albanez la dezvoltarea cinematografiei celor două ţări. „Sunt foarte fericit că, astăzi, în prezenţa personalităţilor albaneze, precum şi a foştilor studenţi din Cehia, avem ocazia să-l omagiem pe unul dintre cei mai talentaţi oameni din cinematografia albaneză, domnul Piro Milkani. În ultimul timp, a fost decorat la Praga cu cea mai înaltă distincţie, „Omul dedicat”, un titlu rar acordat în ţara mea, care se oferă numai oamenilor de excepţie, acelora care au onorat Republica Cehă în întreaga lume”, a declarat ambasadorul Ludva.

Sunt 60 de ani de activitate artistică, cu un palmares alcătuit din 20 de filme de lung metraj şi numeroase documentare, dintre care amintim: „Tristeţea Doamnei Schnajder” (2008), „Culorile vremii” (1990), „Primăvara nu era singură” (1988), „În ajunul vieţii” (1985), „Fractură” (1983), „La graniţa dintre două legende” (1981), „Un prieten din sat” (1980), „De ce bate această tobă?” (1969) ş.a. Multe din aceste creaţii, foarte apreciate în ţară, i-au adus notorietate şi recunoaştere internaţională. „Un nobil al societăţii albaneze”, îl numeşte regizorul Saimir Kumbaro, cel care-l cunoaşte pe Piro Milkani de 50 de ani. „Începuturile mele în cinematografie sunt foarte legate de Piro, coleg, prieten şi frate, de la care am învăţat enorm de mult. Sunt bucuros că aceste distincţii atrag atenţia specialiştilor şi mediei internaţionale asupra contribuţiei cinematografice ale lui Piro Milkani”, a  adăugat Kumbaro.

Pe Piro Milkani şi pe fiul său, Eno, de asemenea, regizor (rude de sânge cu vechea familie de albanezi din Bucureşti, Milkani), i-am întâlnit în România, la Festivalul Degustătorilor de Film şi Artă Culinară, ediţia 2012, desfăşurat la Portul Cultural Cetate (judeţul Dolj), organizat de poetul Mircea Dinescu. Atunci, în compania a zeci de cineaşti şi spectatori, am vizionat filmul autobiografic Tristeţea doamnei Schnajder / Trishtimi i zonjes Shnajder (Albania / Cehia 2008, r. Piro şi Eno Milkani), care reprezentase, în 2009, propunerea Albaniei la Premiul Oscar pentru film străin. Pelicula relatează o poveste de dragoste dintre un student albanez, care vrea să rămână în Praga cvasiliberă, şi o cehoaică frumoasă şi rafinată ce doreşte să evadeze dintr-o căsnicie nefericită şi să plece într-o ţară mediteraneană. După cum ştim, dictatorul i-a obligat pe tineri să se întoarcă în locurile natale şi să-şi continue studiile în Albania, iar acest aspect este reflectat cu măiestrie de Piro Milkani în creaţia sa cinematografică, realizată cu delicateţe şi sensibilitate, prin dialoguri memorabile şi un scenariu captivant, pus în scenă într-un decor pictural. Piro Milkani, deşi trăise în regimul totalitar al lui Enver Hogea, cu o viaţă artistică izolată de restul lumii, luptând cu frica şi cenzura oficială, a reuşit să rămână fidel principiilor şi valorilor artistice autentice. De asemenea, fiul său, Eno, şi-a respectat cu fervoare crezul artistic, iar filmul produs de el, „Raiul abandonat”, prezentat în cadrul aceluiaşi festival de la Cetate, a demonstrat acest lucru. Am stat atunci mult timp la taifas, ne-am spus nenumărate poveşti acolo, pe malul Dunării leneşe, toropiţi într-un asfinţit magic, de basm, participând fără să ştim la prima serie live a unei pelicule cu patru personaje ce jucau într-un film despre prietenie.

„Cinematografia este arta cea mai nouă, cea mai tânără în lume, iar limbajul ei este în plină evoluţie”

Interviu cu un mare regizor albanez şi european: Piro Milkani (*)

Întâlnirea cu marele regizor Piro Milkani a fost o revelaţie. Dincolo de entuziasmul şi emoţia întrevederii, discuţia dintre noi a developat, asemenea unui film adevărat, imaginea unui  intelectual autentic şi a unui artist special.

În România, în lumea filmului, a celor care vă cunosc creaţiile, există o aură în jurul numelui dvs., domnule Milkani. Şi, pentru că a fost o reală bucurie să vă avem la un festival de gen, am vrea să ştim cine este omul şi regizorul Piro Milkani.

Piro Milkani este un băiat din Korcea, care a studiat la liceul din Korcea şi căruia, ca oricărui copil, îi plăceau mult filmele. Lumea cinematografului era o lume magică pentru mine şi cred că am fost un copil fericit, pentru că, în anul 1955, când am terminat liceul, au venit două burse în Cehoslovacia pentru cinematografie. Una dintre aceste burse mi-a fost acordată mie. Am fost un student bun şi am avut şansa, astfel, să studiez la una dintre cele mai bune şcoli de film din Europa. Am învăţat foarte repede limba cehă, am trăit într-o ţară socialistă de cu totul altă factură decât Albania. Era un socialism liberal, în Cehia existau multe teatre şi o intensă viaţă culturală care m-au îmbogăţit sufleteşte.

După ce am terminat studiile, m-am întors la Tirana, unde, în interesul regimului comunist, a început să se dezvolte o cinematografie, iar din 1961 au început să fie turnate primele filme artistice. La început unul, apoi două şi din ce în ce mai multe. Eu am avut noroc încă de la început, cu un film care trata lupta de eliberare a albanezilor faţă de ocupaţia germană. Era vorba despre două fete din Gjirokastra, împuşcate de germani, iar filmul a avut mare succes. Acesta mi-a deschis drumul către alte şi alte filme. Am lucrat mult şi în toată cariera mea am realizat 25 de filme artistice. Am fost privilegiat faţă de alţi albanezi, pentru că am avut posibilitatea să călătoresc în România, Slovenia, în Italia, Franţa, la festivaluri de film, chiar la Cannes, sau am mers pentru a cumpăra filme străine. Apoi, cu toată izolarea comunistă, am avut avantajul să vedem programele televiziunilor italiană şi iugoslavă şi să fim la curent cu ce se întâmpla în lume, ceea ce ne‑a ajutat să dăm un maxim de calitate în filmele pe care le-am făcut. Acesta este Piro Milkani.

Au existat maeştri ai cinematografiei albaneze sau internaţionale care v-au influenţat activitatea de cineast?

Am trăit în perioada când a început noul val al cinematografiei cehe. Şi asta m-a înfluenţat foarte mult. Generaţia mea a dat regizori şi actori importanţi, care au primit premii Oscar, cehi, sârbi, croaţi, polonezi, foarte cunoscuţi, începând cu Milos Forman, Irji Menzel şi mulţi alţii. Şi, desigur, contactele cu cineaştii lumii, italieni, suedezi, francezi, sovietici, care ne-au influenţat mult. Personal, când am vizitat România, am văzut filme foarte bune româneşti, semnate de Mircea Drăgan, de exemplu, sau „Pădurea spânzuraţilor”, a lui Liviu Ciulei. Au fost apoi filmele regizorului bulgar Ranghel Vîlceanov, ale regizorilor sârbi, croaţi, de la care am învăţat că filmul este un tezaur, un instrument important al creaţiei.

Cinematografia este arta cea mai nouă, cea mai tânără în lume, iar limbajul ei este în plină evoluţie. Literatura are 5.000 de ani, teatrul şi arhitectura sunt foarte vechi, însă cinematografia este arta secolului XX. În artă, omul trebuie să înveţe mereu, să se perfecţioneze şi să meargă mereu înainte, să fie permanent la curent cu evoluţiile artei mondiale.

Cum aţi lucrat în Albania lui Enver Hogea?

Din fericire, comunismul a investit în cinematografie şi noi am ajuns să realizăm 14 filme artistice pe an, la fel ca şi bogata Suedie. Asta înseamnă că două-trei dintre ele erau filme bune, aveam posibilitatea să experimentăm în cadrul realismului socialist, folosind ici-colo câte o metaforă. Ar fi greşit să spunem că în cinematografie, ca şi în literatură de altfel, în Albania a existat disidenţă. Chiar Ismail Kadare afirmă că nu este un disident. El este un scriitor talentat, care, prin limbajul lui Esop, a ajuns să exprime ceva mai mult decât noi (de exemplu, în „Palatul viselor”), lucru pentru care a fost criticat şi sancţionat. Literatura albaneză a avut asemenea personaje precum Ismail Kadare: Dritero Agolli, Vath Koreshi, Theodor Laço, Kiço Blushi, scriitori care ne-au furnizat un material literar de calitate, din care am putut să facem filme de calitate. Arta cinematografică este, într-un fel, oglinda culturală a unui popor. Căci, pentru a face artă, trebuie să ai actori buni, literatură bună, teatru bun, muzicieni şi orchestre bune. Toate acestea se reflectă într-un film. Nu este o operă individuală, ci una colectivă, pentru că la un film contribuie 80-100 de oameni.

Ce genuri de film aţi abordat cu predilecţie?

În creaţia mea sunt filme care se referă la perioada lui Zogu, ca „Prăbuşirea idolilor”. Este o poveste care se petrece în munţii Albaniei, pe zăpadă, în anii regelui Zogu. Am cinci sau şase filme despre mişcarea de rezistenţă din anii ‘40, am făcut comedii, „Doamna de la oraş”, „Tovarăşa de la ţară”, „Un cuplu fericit” ş.a. Am filme pe teme actuale şi, în fine, am filme autobiografice, cum ar fi „Tristeţea Doamnei Schnajder”, un film despre tinereţea mea. Deci, am tratat toate genurile. Desigur că nu toate au fost la fel de bune, au fost şi rateuri dar, în general, am avut mari satisfacţii şi mare succes la public. Filmul „Victorie asupra morţii” a avut în Albania, într-un an, un milion de spectatori.

Din punct de vedere material cum ati fost răsplătit?

Nimic, doar salariul. N-am avut nicio altă răsplată decât salariul. Dar cea mai mare satisfacţie a fost cea sufletească.

Cum a evoluat cariera dvs., după anul 1990?

După anul 1990, la noi a avut loc o involuţie cumplită. Eu, împreună cu fiul meu, Eno, am înfiinţat o companie cinematografică numită „Bunker Film” şi am început să facem filme documentare. Însă, o conjunctură fericită a făcut să fiu numit ambasador în Cehia şi mi-am închipuit atunci că am terminat-o cu cinematografia. Dar n-a fost aşa. Perioada în care am lucrat în diplomaţie, între 1998 şi 2002, mi‑a servit foarte mult în a-mi reaminti tinereţea mea în Cehia şi a proiecta un film autobiografic, „Tinereţea Doamnei Schnajder”. În 2004, Centrul Internaţional al Cinematografiei mi-a oferit o sumă modestă pentru filmări, dar, ca un optimist patologic ce sunt, am hotărât să încep această aventură. Partea cehă a promis un ajutor financiar, dar nu şi-a respectat promisiunea şi am făcut filmul cu suma aceea de la început. Am terminat filmul în 2005, l‑am montat împreună cu Eno, dar post-producţia avea nevoie de încă 150.000 de dolari şi atunci am întrerupt montarea. Apoi m-am îmbolnăvit grav şi m‑am operat pentru a doua oară la inimă. Spre norocul meu, Centrul Internaţional al Cinematografiei Cehe s-a convins că trebuie să mă ajute şi astfel am putut termina filmul. Premiera a avut loc la Praga şi la Tirana şi pelicula a fost apreciată excepţional de spectatori. A fost prezentată la câteva festivaluri internaţionale, unde a luat patru premii, la Valencia şi la Cracovia, unde a câştigat premiile speciale ale juriului, apoi în Italia, la Salerno, unde a fost declarat Cel mai bun film străin. Iar la Alexandria, în Egipt, a primit premiul pentru cel mai bun scenariu. Filmul a avut un succes atât de mare, încât cehii mi-au propus, mie şi lui Eno, să facem o continuare, seria a doua, pentru care au promis şi finanţare. Sunt aproape sigur că voi putea realiza şi seria a doua. Mai ales dacă-l voi avea alături şi pe Eno, a cărui viziune este moderrnă, iar combinaţia dintre experienţa mea şi viziunea lui va da un rezultat foarte bun.

„Tristeţea Doamnei Schnajder” îl consideraţi cel mai bun film al carierei dvs.?

Fără îndoială. Este primul film realizat cu probleme financiare, dar cu o mare libertate artistică. Am făcut tot ceea ce am dorit şi satisfacţia cea mai mare am avut-o când Ismail Kadare, care a văzut filmul la Durrës, neterminat, a spus: „Când am auzit că produci un film autobiografic, mi-am  spus că, atunci când îşi face autobiografia, omul deformează, hiperbolizează realitatea, dar tu ai scăpat de acest păcat”. Acesta este filmul „Tristeţea Doamnei Schnajder”, o poveste despre soarta celor 2500-3000 de studenţi albanezi care, în anul 1961, din motive politice, şi-au întrerupt studiile în străinătate şi s-au întors în Albania. Şi-au lăsat acolo pasiunile, iubirile şi şcoala. Eu am fost avantajat pentru că am apucat să termin studiile, dar alţii şi le-au întrerupt la jumătate.

Filmul este un fel de „Romeo şi Julieta” al timpurilor moderne. Şi, dacă între Capuleţi şi Montague au fost conflicte şi tragedii, aici nu s-au certat două familii, ci Albania cu întreaga lume. Iar aceşti albanezi care s-au întors au avut dramele lor. Cred că filmul l-a inspirat pe Ismail Kadare, care a scris un scenariu despre soarta femeilor ruse, căsătorite în Albania, şi care se numeşte „Căprioare speriate”. Acest scenariu urmează să se ecranizeze prin intermediul unei coproducţii albanezo-rusă.

Vă rog să ne vorbiţi despre Eno, fiul dvs., cineast şi el.

Eno a crescut într-o familie de artişti: mama lui, Margarita Kristidhi, pianistă, tatăl, regizor. Copil fiind, Eno, o asculta pe maică-sa studiind patru ore pe zi şi lua parte la filmările lui taică-său. Dar pasiunea lui Eno era pictura. A absolvit liceul de artă, clasa de scenografie, şi, în 1988, în ultimul an de şcoală, a spus „Vreau să fiu cineast!”. Eu l-am contrazis, ştiind că perspectivele sunt sumbre. Era în 1988, când filmul albanez era în criză, Albania însăşi era în criză, dar el a insistat şi s-a înscris la regie de teatru. Avea 21 de ani. A avut noroc, căci exact atunci, în Danemarca, s-a deschis o şcoală de film, iar Eno a fost acceptat, dar trebuia să plătească 8000 de dolari. Era anul 1991. Eu le-am scris că “tatăl lui Eno este regizor şi primeşte 30 de dolari pe lună, iar mama lui Eno este pianistă şi primeşte 35. Ne pare rău, dar Eno nu poate veni”. În anii aceia, Democratisk Fond danez, care era foarte sensibil la aceste situaţii, a acordat 15 burse, pentru trei albanezi, doi români, doi bulgari, iar Eno nu numai că a învăţat tehnici cinematografice moderne, dar a stat opt luni în plus pe lângă realizatorii danezi. I-ar fi fost imposibil să trăiască în Danemarca, pentru că, chiar şi atunci când a câştigat un concurs de montaj electronic de film, i s‑a comunicat oficial că poate să rămână în Danemarca, dar nu are drept de muncă, „pentru că eşti albanez şi Albania nu este membră a comunităţii europene”. Tot în acea perioadă, eu am mers în Danemarca şi, împreună cu Eno, am pregătit „Săptămâna filmului danez” la Tirana. Ministerul de Externe a dat banii, au sosit filmele şi s-a întors şi Eno în Albania, unde am început să lucrăm împreună. După care a început să-şi facă propriile filme. În ultimii ani, a lucrat mult la montaj, este superviser într-un proiect american, în filme cu subiect pe anticorupţie, pentru care el face consultanţă şi montajul final înainte ca filmele să ajungă la televiziune.

Brusc, a venit propunerea de a realiza filmul „Raiul abandonat”, iar faptul că a fost un succes i-a deschis noi căi de afirmare. Se ştie acum că este un regizor bun, un om cu cultură, citeşte mult, vorbeşte câteva limbi străine şi este specialist în montajul electronic. Cu filmul „Raiul abandonat” a câştigat Marele Premiu la Festivalul Internaţional de la Kiev. La început nu a vrut să meargă la Kiev pentru că nu avea bani de avion, dar i-am spus că biletul i-l voi plăti eu. A ajuns acolo cu camera de filmat şi, în timp ce filma, ministrul Culturii din Ucraina a anunţat că Premiul cel mare i se acordă lui Eno Milkani. Surpriza lui se vede din cameră, care a început să tremure, iar lui, când a întrebat ce trebuie să facă în acel moment, i s-a spus să urce pe scenă şi să primească premiul.

Recent, a realizat filmul „Sfânta”, un film frumos de 30 de minute, despre care spune că nu este un film pentru afară, ci este un film albanez, însă eu sunt de altă părere. Am lucrat împreună la filmul „Tristeţea Doamnei Schnajder” şi vom lucra de asemenea la seria a doua, intitulată „O iubire mult prea îndepărtată”, ale cărei întâmplări se vor petrece în Cehia şi Albania. 

Se întrezăreşte în filmul „Raiul abandonat” o notă autobiografică a familiei Milkani?

Este biografia tuturor albanezilor, de fapt. Fratele meu a fost ofiţer pe submarin şi a ieşit la pensie cu 44.000 de leka. Acum are deja 14 ani de când trăieşte în America, în Massachusetts. În localitatea lui, din 170.000 de locuitori, 25.000 sunt albanezi, a doua limbă utilizată este albaneza, iar primarul este tot albanez.

Ce relaţii aveţi cu România, exceptându-le pe cele de familie?

Cândva, în 1966, am ajuns în România şi am stat trei săptămâni la Bucureşti. Am văzut câteva piese de teatru bune, Ionesco, cu actori foarte buni, şi câteva filme româneşti. Iar dacă astăzi România are succes se datorează  tradiţiei marilor regizori precum Liviu Ciulei, Mircea Drăgan ş.a., care au pregătit această nouă generaţie ce are drumurile deschise şi se poate exprima liber. Chiar întâlnirea de la acest Festival internaţional de la Port Cetate arată că Balcanii – România, Albania, Bulgaria, Serbia, Croaţia – au un potenţial artistic puternic, reuşind să realizeze lucruri mari în Europa. De asemenea, toate filmele albaneze care se realizează astăzi au un bun nivel artistic pentru că sunt exigenţe mari, sunt realizate în coproducţie cu Rusia, Polonia, Cehia, Ungaria, Franţa (4-5 filme). Deşi există opinia că filmele vechi sunt mai bune, eu cred că tânăra generaţie a lui Eno, a lui Gergj Djuvani, Fatmir Koci ş.a. a făcut filme care, graţie democraţiei, au dat posibilitatea de mişcare, au început să circule prin lume şi să primească premii. Colegii mei italieni spun că au auzit că în Albania se dezvoltă o cinematografie sănătoasă, ceea ce este un lucru benefic şi adevărat. Şi asta independent de greutăţile economice, financiare.

În România am venit de câteva ori pentru că am legături de familie, iar bunicii mei au trăit aici mulţi ani. În anii ’50, am tranzitat de câteva ori România către Praga, iar în 1961 am ajuns cu avionul dinspre Praga la Budapesta şi apoi la Tirana. M-am oprit aici pentru a face un film despre macedoromâni, care sunt o comunitate foarte mare la noi, cu tradiţii, cu o cultură şi obiceiuri foarte apropiate de ale albanezilor. În Grecia sunt 1 milion, în Albania, 200.000. Mama mea este aromâncă şi ea vorbea dialectul aromân. Pot să vă spun că această limbă are 650 de cuvinte din latină, pe când limba română are 450, iar italiana doar 300. Asta demonstrează vechimea acestei populaţii, care a fost influenţată de dominaţia romană timp de şapte secole. Fiind izolată în munţii Albaniei, a reuşit să conserve 650 de cuvinte. Aceste lucruri mi le-a spus un prieten din Bulgaria al cărui fiu a făcut un Dicţionar bulgar-macedoromân.

Dvs. vorbiţi aromâneşte?

Da, ştiu. Îmi amintesc cum blestemau mama şi surorile ei, S’te mâncî morte! (Să te mănânce moartea!), cuvinte care şi în limba română sună aproape la fel.

Consideraţi că albanezii şi românii au foarte multe asemănări: în bucătărie, generozitate şi ospitalitate, obiceiuri, în tot.

Eu am teoria mea: dacii, tracii şi ilirii au vorbit o limbă veche latină, iar italicii au luat această limbă de aici, de la vechii balcanici. Este teoria mea personală. Ovidiu scrie în poeziile lui că a început să comunice foarte repede cu localnicii. De ce? Pentru că era aceeaşi limbă. Poate greşesc, dar această comunicare nu a lipsit şi nu au cum să se justifice aceste asemănări decât aşa.

Am discutat cu câteva familii albaneze care îmi spuneau că, în anii ‘20-’30, mulţi albanezi veneau din America să-şi viziteze rudele, şi văzând ce bine se trăia aici, rămâneau în România.

Absolut, absolut! Eu l-am întrebat pe tată lui Mihai (Mihai Milkani din Bucureşti, n.n.) „da’ de ce aţi venit voi în România?”. „Piro, românii erau foarte dezvoltaţi când am venit noi aici, în urmă cu 100 de ani. Românii erau foarte bogaţi. Venea ţăranul român şi ne trăgea de mânecă: Domnule, am 10 kg de lână, am unt, ia cât vrei, iar noi ne-am îmbogăţit aici”. Ei toţi erau negustori şi România pe vremea aceea era înfloritoare. Bunicul meu, Illo Milkani, care a murit în 1934, a avut câteva acţiuni la calea ferată Bucureşti-Ploieşti. Tata spunea că până în anul 1938, în fiecare an, veneau în Albania 50 de dolari, dividende la acţiunile de la calea ferată. Era un mic acţionar. Sofica (mama lui Mihai Milkani, n.n.) provine dintr-o familie foarte bogată pe partea mamei. Au avut blocuri în Bucureşti, pe care comunismul i le-a confiscat şi cred că nu a reuşit să‑şi ia nimic înapoi. Trăieşte şi acum pe strada Sfinţii Voievozi, la nr.10, raionul Stalin (râde).

(*Interviul a fost realizat în anul 2012)

Prezentare şi interviu de Maria Oprea

Series Navigation << Prin suferinţă, spre pacea sufletească: Flora Sabatino – o viaţă închinată lui DumnezeuCutia cu amintiri – Locuri celebre din Bucureşti: Casa Capşa >>