Cutia cu amintiri – Locuri celebre din Bucureşti: Casa Capşa

Share

Într-un Bucureşti plin de simboluri istorice, în care punctele de atracţie nu lipsesc, Casa Capşa are o rezonanţă aparte. Cunoscută în general ca loc de întâlnire a protipendadei de altădată, sunt puţini cei care ştiu cu adevărat cine a fondat celebrul local şi ce a reprezentat el pentru Bucureşti. Vom încerca să prezentăm începuturile acestui loc celebru, în care s‑au întâlnit de-a lungul a peste 150 de ani scriitori, politicieni şi artişti români de primă mână.

Primul strămoş cunoscut al celebrei familii este cojocarul Dumitru Capşa. Despre el se ştie că provenea din faimoasa metropolă a aromânilor, Moscopole (azi Voskopoja), şi că, în deceniul al nouălea al secolului al 18-lea, a pornit-o, împreună cu alţi moscopoleni, spre Ţările Române. Se ştie şi ce i-a smuls din ţinuturile natale şi i-a aruncat în bejenie: atacurile bandelor de musulmani din vecinătatea oraşului, atacuri însoţite de jafuri, distrugeri şi moarte. Aşa se face că, încetul cu încetul, oraşul Moscopole, vestit pentru bogăţia şi instituţiile lui de cultură, a fost părăsit de locuitori şi a ajuns o jalnică ruină.

Poveşti de odinioară

Gonit din urmă de amintirea silniciilor la care fusese martor, cojocarul Dumitru Capşa s-a trezit dincolo de Carpaţi şi atunci s-a instalat, cu familie cu tot, la Braşov. Aici – pentru că era bărbat în floarea vârstei – s-a gândit că n-ar fi rău să se însoare. Drept urmare, s-a însoţit cu Zamfirica Cernovodeanu, o fată de prin partea locului, şi a încercat să-şi facă un rost. Din păcate, meseria pe care o avea nu era la mare preţ în ţinuturile Braşovului, aşa că Dumitru şi-a urcat familia în rădvan şi a luat calea Bucureştilor. Aici îi dăm de urmă pentru prima oară în documentele vremii: la 3 noiembrie 1791, cojocarul moscopolean şi-a pus semnătura pe o poliţă în valoare de 500 de groşi. Conform înscrisurilor epocii, Dumitru Capşa avea prăvălie pe locul fostei pieţe Sf. Anton, în apropierea Hanului lui Manuc. Un singur fiu al său, Constantin, i-a călcat pe urme şi s-a făcut cojocar, ajungând unul dintre cei mai pricepuţi şi înstăriţi meşteri din Bucureşti. Căsătorit cu ploieşteanca Ana Vasiliu, Constantin a avut 12 copii. Cu puţin timp înainte de a muri, el a avut o intuiţie extraordinară: din dorinţa de a-i asigura fiului său, Vasile, un viitor cât mai stabil, el l-a dat pe băiat ca ucenic la cofetăria vestitului Constantin Lefteru.

Vasile şi Anton, întemeietorii Casei

Vasile avea numai 14 ani, dar era isteţ şi priceput. În contractul încheiat între Lefteru şi tatăl băiatului, scria negru pe alb că părintele urma să-i asigure fiului, pe durata uceniciei, îmbrăcămintea şi “spălatul cămăşilor”, iar meşterul încălţămintea şi “spălatul pe cap”. Dar anii au trecut şi iată că într-o zi toridă din vara anului 1852, pe Podul Mogoşoaiei, peste drum de Biserica Zlătari, a apărut o nouă firmă: “La Doi Fraţi Anton şi Vasile Capşa”. Probabil că apariţia noului local nu a mirat pe nimeni, într-un Bucureşti în care zaharicalele, cofeturile, şerbeturile şi îngheţatele erau ceva obişnuit. Nici chiar confraţii cofetari nu şi‑au pus, în momentul acela, întrebarea dacă trebuie sau nu să se teamă de concurenţa fraţilor Capşa. Căci în începutul acesta modest nu se vedea mai nimic din succesul care avea să aducă celebritatea Casei de mai târziu.

Capşa de ieri şi de azi

Şi anii au trecut unul după altul, afacerea fraţilor Capşa s-a extins, iar faima produselor elaborate în laboratoarele firmei au depăşit graniţele României. Şi iată-ne, în fine, la aproape o sută de ani după înfiinţare, mai precis în anii ce au urmat ultimului război mondial, când Europa, trecută prin cel mai groaznic masacru cunoscut de istorie, era tăiată în două de linia imaginară care despărţea două sisteme politice şi economice opuse. Schimbarea de regim s‑a simţit dureros şi în România. Şi, fireşte, chiar şi în laboratoarele celebrei Capşa. Aşa se face că, în urma pierderilor financiare înregistrate de cunoscuta firmă, pierderi pricinuite în mare parte de situaţia generală a României, Societatea de comandită simplă Casa Gr. Capşa (cum era numită în documentele oficiale) şi-a cesionat Societăţii Comerciale Municipale Bucureşti exploatarea întregii sale întreprinderi şi a fondului de comerţ. Cu alte cuvinte, Casa înfiinţată în 1852 de fraţii Anton şi Vasile Capşa a devenit între­prin­dere de stat.

Revoluţia din 1989 a redeschis dosarul Capşa, moştenitorii familiei deschizând proces statului român pentru recuperarea proprietăţilor de altădată.

Amintiri… amintiri…

Casa Capşa a devenit, încă de la înfiinţare, o em­ble­mă a “Micului Paris”. Lista personalităţilor politice, ştiinţifice, culturale etc. care au frecventat-o este impresionantă. Printre aceştia, Radu D. Rosetti, care scria în 1942:

E cu neputinţă să se scrie istoria Bucureştilor de la 1852 până azi fără să se vorbească de Cassa Capşa. Până şi Alexandru Odobescu o pomeneşte în al său Pseudo Kynegeticos”. Mai de curând, Ionel Teodo­reanu. Începând cu ziua îndepărtată a anului 1852, când Anton şi Vasile Capşa deschid, pe Podul Mogoşoaiei, la Hanul Damari, peste drum de Biserica Zlătari, Cofetăria cu şiltul “La doi fraţi”, devenită în urmă firma Capşa din vechea casă a Castrişoaiei, cumpărată cu 2.925 lei vechi şi-n sfârşit Capşa, care fiinţează şi azi, cu Otel şi Restaurant în fosta casă Slătineanu, din faţa Sărindarului, s-au întâmplat o mulţime de lucruri interesante. Ambiţia bătrânului Capşa de a deschide o prăvălie de dulciuri, care să le întreacă pe toate, scop pentru care dă pe fiul său Vasile ucenic la Costache Lefteru; ducerea mai târziu a unuia din fraţii Capşa la Paris, unde se desăvârşeşte în meşteşugul cofetăriei, la celebrul Boissier, reuşind să-l întreacă, fapt pentru care împărăteasa Eugenia îi promite să-l numească furnizor al Curţii;  plecarea din când în când a unuia dintre fraţi “în taxid” cu diligenţa şi cu vaporul, pentru a aduce marfă din Viena, Berlin şi Paris. /…/ O mulţime de amănunte de un farmec deosebit, cum s-a început negoţul cu micul capital de 5.000 lei vechi, ca să ajungă azi la un aliş-veriş de 60.000.000, preţurile de odinioară: 3 lei vechi ocaua de zahăr; 4 lei vechi ocaua de unt; 10 lei vechi suta de ouă; 3 parale ocaua de mere etc. etc., luminatul localului, la început cu lumânări de seu, apoi cu petrol, după care a urmat gazul aerian şi-n sfârşit, electri­citatea; banchetele din vremuri apuse, cu menu-urile lor (vezi în special pe cel dat în cinstea lui Vasile Alecsandri), lumea bună ce frecventa odinioară localul, cu obiceiurile ei, atâtea şi atâtea scoase la lumină din groapa uitării…

Sau evocările lui Victor Eftimiu, băiatul din Boboştiţa Korcei, fascinat de vitrinele şi luminile Capşei:    

Mi-a rămas poate această stranie senzaţie din vremea când, băiat sărac, treceam pe Calea Victoriei, vedeam dându-se jos din cupeuri şi birji muscăleşti şi intrând la Capşa doamne frumoase, dispreţuitoare… La măsuţe, pe trotuare, şedeau picior peste picior, mâncând îngheţată cu fisticuri sau sorbind, din paie lungi, siropuri colorate sau brune mazagranuri, în pahare înalte, personagii cunoscute, băieţi de bani gata, proaspăt picaţi de la Paris, viitori deputaţi, prefecţi şi profesori universitari.

Printre aceştia se strecurau şi unii filfizoni, care nu o dată jucau roluri echivoce în societatea bucureş­teană, în preajma doamnelor bogate, în a doua sau a treia tinereţe.

Se spune că Iancu Brezeanu, după o noapte de chef, cumpără din piaţă o ştiucă sau un crap, îl leagă de coadă cu o sfoară şi târându-l după el, cum îşi duc alţi oameni căţelul, trecea pe trotuarul din faţa Capşei şi, arătând cu coada ochiului peştele, spunea cu amabilitate tinerilor matinali de pe la mese:

Sans à-propos! Sans à-propos!…

Se ducea uneori la Capşa şi Nicu Filipescu, chiar Petre Carp, şi era nelipsit ziaristul Papamihalopol, directorul “Ţării”. L-am văzut acolo şi pe fostul meu director de la “Epoca”, maestrul T. Pisani, precum şi pe fraţii Ranetti şi pe strălucitorul C. Congopol.

Scriitorii, actorii, cântăreţele străine, în trecere prin Bucureşti, mai ales francezi, erau ospătaţi la Capşa în saloanele rezervate meselor intime.

Mi-aduc aminte de un dejun oferit actriţei Rejane de către V.G. Mortzun, cînd a vorbit, foarte emoţionat, I.Al. Brătescu-Voineşti despre “le frisson de la France”… pe urmă, alt dejun, tot în separeurile dinspre strada Edgar Quinet, tot de Mortzun oferit, Suzanei Despres… Oaspeţii plecau spre Paris încărcaţi de cutii de lemn, pline cu acele bomboane unice în Europa… La Paris, la Berlin, la Budapesta, la Viena, am fost întrebat, nu o dată, în decursul anilor, dacă mai există Capşa şi dacă mai are ciocolată tot atât de savuroasă.

Marius Dobrescu

Series Navigation << Portret de artist: Piro MilkaniPodul Frëngu, viitoare atracţie turistică >>