Bardhyl şi primul stat al ilirilor

Share

Ne aflăm la începutul secolului al VI-lea î.Hr. Este vremea în care încep să se manifeste, în cadrul triburilor ilire – mai cu seamă a celor din zona de sud-est a teritoriului populat de ele – o serie de fenomene legate de relaţiile inter-tribale cu caracter economico-social şi militar-comercial. Se produc, cu alte cuvinte, unele schimbări care vor atrage după sine  apariţia unui stat ilir. Aceste transformări economice vor fi mult mai vizibile în cadrul neamului enkeleilor, în perioada în care stăpânitorul acestor ţinuturi a fost regele Bardhyl (393-359 î.Hr.).


Un rege de condiţie modestă

Conform unor surse contemporane, Bardhyl nu provenea din nobilimea sclavagistă, bucurându-se, în schimb, de respectul enkeleilor pentru calităţile personale pe care, se spune, le avea din plin. El este considerat, pe de altă parte, întemeietorul primului stat care a existat pe teritoriul populat de iliri. Se ştie că a încurajat dezvoltarea economică a teritoriului pe care l-a administrat, ceea ce l-a ajutat în finanţarea şi organizarea unei armate puternice. Istoria Iliriei şi a statului enkeleilor în sec. VI-V î.Hr. este legată de statele sclavagiste din sudul peninsulei, respectiv Macedonia, Sparta, Atena ş.a. m.d. Macedonia, în special, ca regat şi nucleu al unui viitor imperiu, a devenit o ameninţare făţişă la adresa formaţiunilor statale ale ilirilor. Filip II, regele Macedoniei, a organizat şi condus câteva expediţii militare în nord, pentru a supune populaţiile vecine. Chiar de la primele confruntări, înainte de a atinge graniţele naturale ale tribului enkeleilor, trupele macedonene au fost atacate în câteva rânduri şi, în cele din urmă, înfrânte. Aceste victorii i-au adus lui Bardhyl faima de mare comandant de oşti şi de apărător al teritoriilor ilire. El a ştiut să lupte de la egal la egal şi să învingă cea mai puternică armată din Balcani din epoca aceea.
Ca strateg, aşadar, Bardhyl trebuie apreciat în primul rând pentru faptul că a înfruntat în câteva rânduri armate şi comandanţi vestiţi ai epocii sale, precum cei macedoneni şi greci, împotriva cărora a câştigat câteva bătălii importante.

Filip II, ostaticul lui Bardhyl

Ca rege, Bardhyl a cârmuit triburile ilire vreme de 34 de ani, demonstrând nu numai calităţi de strateg şi luptător, ci şi o gândire politică (aşa cum i-am spune noi astăzi) care îl evidenţiază printre stăpânitorii epocii sale. Întărindu-şi puterea politică şi militară, el a contribuit la slăbirea influenţei spartane şi macedonene asupra teritoriilor ilire şi primelor formaţiuni cu caracter statal de aici. În anul 383 î.Hr. el l-a înfrânt pe Amyntes II (cunoscut rege al Macedoniei), pe care l-a obligat să-i plătească tribut, silindu-l să i-l dea ca ostatic pe fiul său cel mai mic, Filip, pe care l-a trimis mai apoi la Theba. Este vorba despre viitorul rege macedonean Filip II, tatăl lui Alexandru Macedon, cel care nu va uita niciodată aceste momente. În anul 369 î.Hr., Bardhyl l-a înfrânt pe Alexandru II, fiul cel mare al lui Amyntes), iar în 360 î.Hr. a înfrânt armata lui Perdikas III, pentru ca, un an mai târziu, să-l înfrunte pe însuşi regele Filip II.
Tradiţia spune că Bardhyl a fost cel care a aplicat şi a îmbunătăţit tacticile de război ale ilirilor. Tot el a fost primul rege ilir care şi-a organizat o armată permanentă, antrenându-şi ostaşii şi însufleţindu-i, deprinzându-i cu strategia şi tactica, motivându-i într-o asemenea măsură încât să poată înfrânge orice armată a epocii lor. Ţinta lui strategică a fost întărirea propriului stat şi apărarea teritoriilor locuite de triburile ilire, pentru a nu permite expansiunea regatului macedonean dincolo de graniţele naturale şi ieşirea sa la mare. Acest obiectiv prioritar a contribuit la formularea politicii sale militare, a strategiei şi tacticii pe care le-a adoptat în cursul lungii sale domnii.

Maestru al ambuscadelor

Una dintre ideile militare promovate de Bardhyl a fost atacarea şi înfrângerea inamicului pe teritoriul acestuia, ceea ce-i aducea mai multe avantaje. Organizarea ambuscadelor, în care regele ilir a fost recunoscut drept un mare maestru, a mers mână-n mână cu atacurile rapide, prin surprindere, fără angajarea unor unităţi mari, şi producerea cât mai multor daune inamicului. Această tactică este foarte logică, în condiţiile unor posibilităţi umane şi materiale limitate, cum erau cele ale statului ilir. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în cursul bătăliei pe care a purtat-o cu regele macedonean Filip II. Campania pornită de către acesta, în anul 359 î.Hr., urmărea supunerea triburilor ilire rebele şi a regelui lor. Conform surselor vremii, armata macedoneană număra circa 15 mii de pedestraşi şi 600 de călăreţi, având în componenţă şi trupe provenind din cetăţile greceşti supuse de Filip. În faţa unei asemenea primejdii, Bardhyl i-a trimis regelui macedonean soli de pace, cu propunerea ca oraşele ilire să fie conduse de garnizoane comune, iliro-macedonene. Dar Filip nici nu a vrut să audă aşa ceva, astfel încât conflictul militar a devenit inevitabil.

O înfrângere cu valoare de victorie

Regele ilir avea experienţa confruntărilor cu macedonenii şi se baza, în lupta care avea să urmeze, pe eroismul ostaşilor săi. I-a ieşit, aşadar, înainte regelui macedonean în fruntea a 8 mii de pedestraşi şi 500 de călăreţi. Bătălia a început imediat şi, se spune, a fost extrem de sângeroasă, cu sorţi de izbândă când de o parte, când de cealaltă. Nici ilirii, nici macedonenii nu dădeau semne că ar putea ceda în faţa inamicului. Aflat în fruntea trupelor sale, Bardhyl şi-a concentrat atacul principal împotriva aripii stângi a falangei macedonene, pe care a considerat-o mai slabă. Văzând cum falanga se clatină şi cedează, Filip, care se afla pe partea dreaptă a frontului, şi-a trimis cavaleria să cadă în spatele pedestrimii ilire, în vreme ce el însuşi, în fruntea pedestraşilor, a atacat frontal. La această manevră de învăluire, Bardhyl a răspuns cu regruparea rapidă a forţelor şi dispunerea lor în formă de unghi ascuţit, îndreptat spre centrul frontului advers. Această manevră a reuşit să facă inutilă deplasarea pe aripi a trupelor macedonene, anulându-le superioritatea. În fruntea noii formaţiuni, Bardhyl lupta călare, încurajându-şi trupele. În anul acela, regele împlinise nici mai mult, nici mai puţin decât 90 de ani. (Referitor la vârsta matusalemică a regelui lipsesc sursele istorice credibile şi nu avem o confirmare certă a celor de mai sus.) Spre finalul bătăliei, regele ilir a decis să‑şi retragă armata în ordine şi cu cât mai puţine pierderi. Ceea ce s-a şi întâmplat, enkeleii reuşind să se replieze într-o  zonă muntoasă controlată de triburile taulanţilor iliri. În faţa acestei manevre, macedonenii, istoviţi de efortul făcut şi temându-se să se aventureze într-un teritoriu necunoscut, au renunţat să-şi urmărească adversarii. Bătălia, deşi câştigată de Filip II, a fost sângeroasă şi a pricinuit pierderi mari ambelor tabere. Comandant cu experienţă, Bardhyl a reuşit totuşi să-şi salveze cea mai mare parte din armată de la o înfrângere totală. Prin urmare, macedonenii şi-au abandonat intenţia de a supune teritoriile ilire, mulţumindu-se cu câteva oraşe de la graniţa iliro-macedoneană.

Moartea lui Bardhyl şi supunerea enkeleilor

Satisfăcut cu ceea ce obţinuse, regele Filip II şi-a încheiat campania militară contra ilirilor şi s-a întors în Macedonia. Astfel, statul lui Bardhyl a reuşit să reziste şi chiar să iasă întărit din această confruntare. Trei ani după bătălia din 359 î.Hr., după moartea lui Bardhyl, pe tronul acestuia a urcat Garbo. Acesta nu a reuşit, însă, să menţină statul ilir la nivelul economic şi militar la care ajunsese pe vremea predecesorului său. Ca urmare, macedonenii şi-au înteţit atacurile împotriva enkeleilor. Încununarea acestor noi campanii a avut loc în anul 344 î.Hr., când armata macedoneană a pătruns pe teritoriul triburilor ilire şi a reuşit să-i înfrângă şi să-i supună pe enkelei.

Bardhyl a rămas în tradiţia istorică a Albaniei ca primul rege al unui stat ilir, a cărui independenţă a reuşit să o menţină până la moartea sa, în 356 î.Hr. El face parte din galeria personalităţilor istorice venerate de albanezi, de al căror nume este legată existenţa în libertate a acestui popor.

Marius Dobrescu

Series Navigation << Nikolla Nacio, într-un raport al consulului Austro-Ungariei la BucureştiMoştenirea sinistră a lui Ali paşa >>