Zef Serembe – liricul arbăreş cu suflet de vagabond

Share

La fel ca şi marele om de cultură Jeronim de Rada, cu care a fost o vreme prieten, Zef Serembe provenea din comunitatea albaneză stabilită în sudul Italiei cu câteva secole în urmă.

Moartea lui Skanderbeg şi înfrângerea rezistenţei albaneze de către otomani a făcut ca o parte a populaţiei – atât din nordul, cât şi din sudul Albaniei – să emigreze spre coastele Italiei, colonizând Calabria şi Sicilia. A fost un proces de durată, care a dat naştere unui întreg folclor de o mare tristeţe. Un exod continuu, cu nuanţe biblice, marcând dureros destinul acestor comunităţi.

Poezia lui Serembe are ceva din fiorul acestei drame. O melancolie venind de departe, din alte vremi. Dar nu numai atât. Însăşi viaţa acestui poet liric a avut ceva din odiseea lui Ulise, mereu în căutarea Ithacăi, mereu în căutarea unui ţinut cald şi primitor. Dar, spre deosebire de eroul războiului troian, care, după îndelungile-i peregrinări, şi-a regăsit căminul, Serembe va muri pe un ţărm străin şi îndepărtat.

Zef Serembe (în italiană: Giuseppe Serembe) s-a născut pe 6 martie 1844 la Strigari (în italiană: San Cosmo Albanese), în provincia Cosenza. Şi-a început studiile la Colegiul San Adriano, unde l-a avut profesor pe poetul şi omul de cultură Jeronim de Rada, al cărui prieten avea să devină mai târziu. Sărăcia şi starea precară de sănătate l-au obligat să întrerupă şcoala şi să se întoarcă în satul natal. Ajuns aici, s-a îndrăgostit de o tânără din satul lui, căreia îi dedică primele versuri stângace de adolescent. Numai că soarta e nemiloasă cu tânărul îndrăgostit, căci familia iubitei decide să emigreze în Brazilia, ceea ce l-a făcut pe viitorul poet să sufere profund. Nu mult după aceea, Serembe află că tânăra sa iubită a murit şi decide să plece pe urmele ei. Pornirea sa romantică se împletea de data aceasta cu dorinţa de a-şi face un rost pe meleagurile Americii de Sud. Se îmbarcă, aşadar, în 1864 şi o porneşte spre Brazilia. Avea asupra sa o recomandare din partea Dorei d’Istria, cu ajutorul căreia reuşeşte să ajungă la curtea împăratului Dom Pedro II. După câteva luni de şedere în Brazilia, dezamăgit de viaţa la curtea imperială, decide să se întoarcă în Europa. La întoarcere, în portul Marsilia, este victima unui jaf şi i se fură toate bunurile, inclusiv banii de drum, ceea ce-l obligă să pornească spre Italia pe jos. Destinul face ca în cursul călătoriei să piardă şi mare parte din manuscrisele pe care le avea asupra lui. Ajungând la Livorno, prietenul său, Dhimitër Kamarda, îi cumpără bilet de tren şi în felul acesta reuşeşte să ajungă la Cosenza. Loviturile pe care viaţa i le-a dat în tot acest periplu l-au transformat într-un însingurat şi l-au adâncit în cea mai neagră depresie. Se simte din ce în ce mai străin pe pământul Italiei. Cutreieră ţinuturile arbăreşilor din Sicilia, iar în 1866 ajunge la Piana degli Albanesi (Hora e Arbëreshëve) şi ia contact cu folclorul, tradiţiile şi graiul albanezilor din insulă. Simte pentru prima dată melancolia sublimă a patriei pierdute. Dar nici aici nu-şi găseşte liniştea. Improvizează versuri şi le citeşte în faţa unui auditoriu de ocazie oriunde îl poartă paşii, aidoma unui trubadur. Unele dintre poemele lui încep să circule în popor, devenind folclor. Dar sufletul lui zbuciumat nu-i dă pace şi, în 1893 pleacă în America, unde rămâne vreme de doi ani. Un volum cu poemele lui în limba italiană este editat în 1895 la New York. Se întoarce pentru scurt timp în Calabria, dar dorul de ducă îl chinuie din nou. Se îmbarcă şi, în 1897, ajunge în Argentina, la Bue­nos Aires, având mereu aceeaşi speranţă a unei vieţi noi. Nu se cunosc prea multe amănunte despre ultimii lui ani. Se ştie doar că s-a îmbolnăvit grav şi a murit la Sao Paolo, în 1901.

Opera lui Zef Serembe

Multe dintre scrierile lui Serembe (poezie, drame şi o traducere a Psalmilor lui David), pe care el le revedea şi le modifica mereu, s-au pierdut de-a lungul vieţii lui dezordonate. Cât timp a fost în viaţă a publicat doar: „Poesie italiane e canti originali tradotti dall’ albanese„ (Poezii italiene şi cântece originale traduse din albaneză), Cosenza 1883, în italiană şi albaneză, apoi „Il reduce soldato, ballata lirica” (Întoarcerea soldatului, balade lirice), New York, 1895, versuri în limba italiană, şi „Sonetti vari” (Sonete diverse), Napoli 1891, o antologie rară cu 42 de sonete şi un cuvânt înainte, tipărite cu font mic pe doar patru pagini. Transcriem un fragment din prefaţă: „Şi acesta este motivul pentru care, minunată tinereţe italiană, am decis cu inima strânsă să dau la tipar acest volumaş în care, împreună cu traducerea cuvânt cu cuvânt a câtorva cântece originale albaneze ale mele, am introdus şi câteva poezii italiene proprii, improvizate la cererea prietenilor, cu speranţa ca din banii obţinuţi din vânzarea lor să-mi pot procura mijloacele necesare scopurilor pe care mi le-am propus.”

Un poem a fost publicat şi în revista lui Zef Skiroi (Giuseppe Schiro) Arbri i Ri, pe 31 martie 1887. 39 dintre poemele lui în albaneză au fost editate sub titlul „Versuri”, după moartea lui, la Milano, în 1926, de către nepotul poetului, Cosmo Serembe. Alte lucrări şi manuscrise au fost identificate în arhive private, iar o serie de alte poeme au supravieţuit sub forma unor poezii populare la sătenii din San Cosmo Albanese. Lucrul acesta i-a uimit pe biografii operei sale, deoarece se ştie că cea mai mare parte a vieţii lui poetul şi-a petrecut-o departe de ţinutul natal.

Poemele lui Serembe sunt melancolice, triste, uneori cu accente patriotice şi idealiste.  Biografii şi cercetătorii operei lui îl situează printre cei mai importanţi lirici ai poeziei albaneze din toate timpurile. Tematica poeziei sale merge de la iubirea delicată, văzută ca un sentiment dumnezeiesc, până la admiraţia pentru ţinutul natal (Italia) sau cel doar închipuit (Albania), de la eleganţa sentimentului prieteniei până la admiraţia mută în faţa naturii. A scris, de asemenea, şi poezie de inspiraţie religioasă. Printre poemele sale romantice, în care idealizează tărâmul strămoşilor şi-i leagă opera de cea a poeţilor renascentişti de la sfârşitul sec. al XIX-lea se află cele dedicate lui Ali paşa Tepelena, Dora d’Istria şi Domeniko Mauro. Totuşi, este socotit un poet al sentimentului, al idealului, al solitudinii şi al disperării. Prin aceasta, el iese din schema romanticilor albanezi Naim Frashëri şi Jeronim de Rada, nefiind un poet-tribun, precum aceştia. Serembe este poetul sen­ti­­men­telor, spre care se întoarce mereu şi mereu, şi poate fi considerat un adevărat romantic european.

Marius Dobrescu

Series Navigation << Copiii nevăzători pot vedea obiectele din muzeuPortretul lui Ali Paşa Tepelena în scrierile literare >>