„Specializarea arnăuţilor în arta militară datează din vremea îndepărtată a Bizanţului”

Share

Interviu cu Lidia Cotovanu, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie
„N. Iorga” al Academiei Române (continuare din numărul trecut)

Cine au fost arnăuţii şi cum s-a născut toată mitologia legată de calităţile lor excepţionale (lăsând la o parte, fireşte, schemele promovate despre ei în filmele româneşti cu haiduci)?

„Arnăuţi” nu este altceva decât numele turcesc al arbănaşilor: arnavud, pe turceşte; în greacă li se spunea arvanites sau alvanites, iar în italiană albanesi. Varianta turcească a numelui se aplica în mod special arbănaşilor care alcătuiau garda personală a domnitorilor şi a curţii domneşti. Deci, ca şi în cazul slujitorilor lui Mihai Viteazul, este vorba de militari, de data aceasta specializaţi în paza curţii domneşti şi securitatea domnului. Desigur, asta nu înseamnă că garda domnească era alcătuită exclusiv din arnăuţi / arbănaşi, însă ei erau cei mai numeroşi. Din această cauză, cu timpul, numele lor colectiv a ajuns sa se confunde cu cel de „soldat de curte”, „mercenar”. Acest sens socio-profesional al numelui arnăuţi devine curent mai ales după ce Constantin Mavrocordat organizează efectivele din garda domnului şi a curţii într-un corp special de mercenari, un fel de breaslă, cu un statut fiscal aparte. Asta se întâmplă în a treia domnie a numitului voievod în Ţara Românească (1735-1741) şi în a doua sa domnie în Moldova (1741-1743). De remarcat că, de-a lungul secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului următor, comandanţii arnăuţilor încă poartă nume de factură grecească, ceea ce trimite la originea lor tot de prin părţile Epirului şi alte regiuni de limbă şi cultură greacă aflate în jurisdicţia Patriarhiei de Constanti­nopol: Iordache Olimpiotis, Ioan Farmachi, Sava Fochianos, Leondaris si alţii.

Haiducii (bulg., srb.-cr. hajduk, care înseamnă „hoţ de drumul mare”, dar şi „mercenar”) erau mai degrabă bulgari şi sârbi, plasaţi sub comanda celor pe care sursele româneşti îi numesc căpitani de sârbi. Mihai Viteazul ar fi utilizat în campaniile sale anti-otomane vreo 8.000 de haiduci, conduşi de bine cunoscuţii căpitani sârbi Baba Novac, Deli Marco, originar din Ragusa (Dubrovnic), Deli Sava, Mihai Horvath (adică croatul), Gheorghe Raţ, Mihai Raţ et Ianoş Raţ (raţ înseamnă „sârb” în maghiară). O parte dintre ei au fost păstraţi de Radu Şerban (1601-1610, 1611) pentru propriile-i necesităţi militare.

Specializarea arbănaşilor / arnăuţilor în arta milita­ră datează din vremea îndepărtată a Bizanţului. Desigur, cum am mai spus, nu toţi militarii erau arbănaşi şi nu toţi arbănaşii erau militari; unii dintre ei erau păstori, agricultori, brutari, negustori, dar se poate spune că la nivel colectiv, de-a lungul secolelor s-au creat tradiţii prin care se devenea militar din tată în fiu, în condiţiile în care în societăţile tradiţionale competenţele profesionale se transmiteau în cadru familial şi comunitar. Ca şi în cazul aromânilor, arbănaşii locuind în zonele muntoase ale Albaniei şi ţinând la propriile cutume, autorităţile bizantine nu au putut sa-i integreze în sistemul fiscal al Imperiului decât în regim colectiv, acordându-le autonomii administrativ-judiciare locale şi înlesniri fiscale în schimbul unor servicii cu profil militar de interes public: paza drumurilor şi a trecătorilor prin munţi, paza hotarelor dinspre teritoriile locuite de ei şi altele. Acest lucru a dus la întărirea şi perpetuarea specializării unei părţi importante a bărbaţilor în mânuirea armelor, de unde şi faima lor de militari profesionişti. Ţarii bulgari, integrând unele teritorii locuite de arbănaşi în jurisdicţia lor politică, le vor menţine statutul juridic şi fiscal specific, cu drept de stăpânire colectivă a pământurilor pe care le locuiau. Acelaşi lucru vor face şi otomanii, lucru atestat documentar pentru comunităţile de arbănaşi, şi cele aromâne, din insula Eubeia (colonişti arbănaşi din vremea stăpânirii veneţiene), din jurul muntelui Olimp şi din Agrafa Tesaliei, din regiunile epirote Igumeniţa, Margariti, Lura, Himara, Ţara Meţovului, din spaţiul Albaniei de azi, din Macedonia, anume de pe valea Vardarului, de la Veria, Seres, Elasona şi Grevena etc. Aşa cum am arătat şi în altă parte, în baza bibliografiei consultate, armatolatele (unităţi adminis­tra­tive) din Macedonia, Epir şi Tesalia au supravieţuit până în secolul al XIX-lea. Tocmai datorită statutului juridic specific şi obligaţiilor fiscale colective, unii membri ai comunităţilor arbănaşe au avut libertatea de a emigra şi sluji în armatele diverşilor suverani europeni ca mercenari, contribuind la bunăstarea comunităţilor de origine prin daniile făcute de la distanţă. Documentele secolelor XVI – XVII le atestă prezenţa în armata lui Carol Quintul, în Regatul de Napoli, în Cipru, în Anglia şi chiar în slujba ţarilor moscoviţi, ca să nu mai vorbim de Ţările Române, despre care a fost vorba mai sus. Unii dintre ei au putut să intre pe calea armelor în rândul nobilimii europene. Dintre cazurile cele mai cunoscute le-aş cita pe cele ale Contelui Mercurio Bua (înmormântat în biserica Santa Maria Maggiore din Treviso; pe piatra de mormânt i se spune „comandante dei îcavalieriş epiroti”) şi Generalului Basta, fidel coroanei Habsburgilor. Nu revin asupra generalilor arbănaşi ai lui Mihai Viteazul, nici asupra membrilor familiei Coci, care au ajuns la boierie pe calea armelor, unul dintre ei, Vasile Lupu Coci, dobândind chiar tronul Moldovei.      

Despre zona de confluenţă Albania-Grecia. Există opinii, exagerate probabil,  conform  cărora populaţia actualei capitale a Greciei, Atena, ar fi fost la un moment dat majoritar albaneză. Există vreo bază ştiinţifică în aceste afirmaţii? Şi totuşi, ce influenţă a avut populaţia albaneză asupra evoluţiei Greciei în sec. XIX?

Adevărul este undeva pe la mijloc, în sensul în care se poate vorbi de localităţi întregi locuite de arbănaşi – voi continua să-i numesc cu acest nume de epocă –, dar nu de o regiune întregă, de talia Aticei, locuită de arbănaşi, unde e greu de spus dacă au fost vreodată majoritari. Dincolo de speculaţiile cu iz naţionalist, vom reţine că a existat, într-adevăr, un flux migrator dinspre regiunile Albaniei actuale înspre cele ale Greciei de azi.

Dislocările de populaţie arbănaşă, cu preocupări agro-pastorale în linii mari (ca şi în cazul vlahilor balcanici), încep de prin secolul al XIII-lea, dacă nu chiar din secolul anterior, şi sunt orientate înspre Est, Sud şi Vest. De atunci datează instalarea masivă a arbănaşilor în Sudul Italiei, unde urmaşii vechilor colonişti mai vorbesc şi azi o variantă albaneză. Colegul Francesco Scalora şi-a publicat de curând excelenta teză de doctorat consacrată acestor comunităţi de arbëreshë (Sicilia e Grecia. La presenza della Grecia moderna nella cultura siciliana del XIX secolo, Palermo 2018). Prezenţa epirotă masivă în insula Corfu datează tot din acele timpuri (recomand în acest sens Spyros Stoupi, Οι «ξένοι» εν Κέρκυρα, Atena 20033, Ed. Dodoni). În Est şi în Sud, arbănaşii s-au extins în toată regiunea Ioanninei, până în Tesalia, Acarnania, Atica şi Pelopones; Profesorul Alain Ducellier de la Universitatea din Toulouse a consacrat numeroase lucrări comunităţilor arbănaşe din aceste regiuni. Apoi, îi regăsim masiv în insula Eubeia, unde s-au instalat cu permisiunea noilor stăpânitori veneţieni la începutul secolului al XV-lea.

Şi în aceste cazuri avem de a face cu comunităţi care au beneficiat de autonomie locală în schimbul prestării unor servicii militare de interes public (de remarcat aşadar că modelul utilizat de Mihai Viteazul era vechi). De altfel, statutul juridic colectiv care le-a fost atribuit de diverşi stăpânitori politici (bizantini, veneţieni, franci, otomani) le-a permis arbănaşilor să se perpetueze ca grup lingvistic şi să-şi păstreze cutumele; vorbim, desigur, de un grup socio-cultural cu frontiere poroase, în care se poate intra şi din care se poate ieşi la nivel individual. Aşa se face că în unele localităţi din Grecia se mai vorbeşte şi azi arvanitika. Voi cita cazul emblematic al arbănaşilor instalaţi în 1402 în insula Eubeia, la Karystia, la chemarea autorităţilor veneţiene. La 20 aprilie a anului amintit, autorităţile veneţiene din Eubeia primesc ordin de la Veneţia să aducă arbănaşi în zonă, dându-le pământuri publice cu drept de folosinţă şi scutiri fiscale nelimitate (măsura aminteşte de pronoia bizantină), cu condiţia ca bărbaţii din toate familiile să ţină cal în gospodărie şi, atunci când avea să fie nevoie, să iasă la luptă pentru securizarea insulei. Iată, deci, care era motivaţia emigrării arbănaşilor către tărâmuri străine. Iată, încă o dată, de unde priceperea şi specializarea lor colectivă în arta militară.

Cât despre participarea arbănaşilor la construirea Greciei în secolul al XIX-lea, fenomenul este cât se poate de firesc. Să ne amintim că arbănaşii instalaţi pe teritoriul Greciei actuale erau originari din Epir, din zone dependente canonic de Patriarhia de Constanti­nopol, că erau de cultură greco-orthodoxă şi că erau perfect bilingvi deja din timpurile emigrării lor spre Est şi Sud. Din aceste considerente, ei erau în aceeaşi măsură romei, fideli Patriarhiei ecumenice. Se cunosc cazuri în care unii stratioţi (mercenari) arbănaşi îşi reclamă apartenenţa romeică, adică grecească, pretinzând că şi ei se trag din Alexandru cel Mare; asta se întâmplă în secolul al XVI-lea, dar şi mai devreme (Scanderbeg se compara cu eroul macedo­nean), când cultura greco-orthodoxă domină în întreg Orientul creştin. Prin urmare, atunci când în Europa de Sud-Est se conturează noi orizonturi politice, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, aceşti arbănaşi-romei se pomenesc în situaţia de a alege între vechi şi nou, între diversele proiecte politice promovate în zonă. Cei care locuiesc în spaţii greceşti, fie din patriotism, fie din oportunism, fie din ambele motive, îmbrăţişează cauza greacă şi participă la fondarea Statului grec, fie pe calea armelor, fie prin acte de evergetism naţional. Unii dintre vlahii de cultură greco-ortodoxă, aflaţi în Diaspora greacă europeană sau rămaşi în „Ţara Grecească”, au procedat la fel, ceea ce face ca mare parte dintre luptătorii pentru cauza greacă (aşa-numiţii armatoloi) şi evergeţii Naţiunii greceşti să fi fost arbănaşi şi aromâni, greci în egală măsură. Naţionalismul grecesc, pe care de altfel aceştia l-au adoptat benevol, a evacuat apartenenţele lor devenite neoficiale în sfera privată. Lucrurile însă sunt pe cale să se schimbe. Azi nu mai este deplasat să-şi afirme cineva apartenenţa vlahă / aromână sau arbănaşă / arvanită în afara spaţiului domestic (chiar dacă ea rămâne, totuşi, neoficială; trăim încă în State-Naţiune, structurate fiecare în jurul unei culturi pretinse unitare şi omogene). 

În bibliotecile şi arhivele bisericilor medievale româneşti, pe care le-aţi studiat, există mărturii privind populaţia de origine albaneză stabilită în Ţările Române?

Cea mai mare parte a fondurilor de documente vechi conservate astăzi la Arhivele Naţionale ale României (Bucureşti şi Iaşi) provin din fondurile mănăstireşti şi au un conţinut cu caracter patrimonial. În linii mari, pentru secolele XIV – XVII, este vorba de acte oficiale sau private referitoare la tranzacţii patrimoniale (vânzări / cumpărări de moşii, înfrăţiri pe moşie, danii, testamente, hotărnicii, acte judiciare privind bunuri patrimoniale, foi de zestre, întăriri domneşti ale titlurilor de proprietate sau de folosinţă, scutiri fiscale pe anumite domenii etc.). În lipsa serviciilor notariale publice şi a unei politici de arhivare a producţiei documentare domneşti şi bisericeşti referitoare la probleme de drept penal şi civil, nu au ajuns până la noi decât acte de şi despre proprietatea funciară şi imobiliară în general (de asemenea, să nu uităm că în societatea „româ­nească” de atunci domina oralitatea). De regulă, s-au păstrat actele moşiilor care de-a lungul vremii au ajuns în stăpânirea Bisericii: episcopii, mănăstiri, schituri, biserici, din Ţările Române sau din afara lor, precum Muntele Athos, marile mănăstiri din Tesalia, Patriarhiile de Ierusalim, Constantinopol şi Alexandria, care au avut zeci de metohuri la Nord de Dunăre. Accesoriu, la Arhivele Naţionale au ajuns şi fondurile documentare ale unor familii boiereşti, dar şi în acest caz este vorba de acte cu caracter patimonial.

Prin urmare, mai toate informaţiile referitoare la arbănaşii instalaţi în Ţările Române provin din acest tip de surse, cu rare excepţii, atunci când surse diplomatice – străine de cele mai multe ori – mărtu­risesc despre instalarea miilor de slujitori arbănaşi ai lui Mihai Viteazul în Ţara Românească. Instalarea acestora la Nord de Dunăre a fost însoţită de distribuirea de pământuri domneşti, de unde şi producţia documentară referitoare la regimul juridic specific al stăpânirii acestor pământuri.

Dar în afară de cazul slujitorilor arbănaşi ai lui Mihai Viteazul, ai căror urmaşi au slujit domnilor succesori, sursele noastre înregistrează numele multor altor arbănaşi veniţi în Ţările Române pentru alte rosturi. Unii au continuat să vină pentru a se pune în slujba militară a domnilor, a marilor boieri sau a mănăstirilor (aşa-numiţii posluşnici sau puşcaşi mănăstireşti), alţii însă veneau pentru comerţ sau activităţi meşteşugăreşti, alţii ca păstori sau pentru alte servicii domestice, în suita domnilor numiţi la Poartă; unii dintre ei au ajuns chiar domni (Vasile Lupu Coci, care s-a înconjurat de toate rudele de sânge şi colaterale la Curtea din Iaşi; Gheorghe Duca, originar din regiunea Argyrokastro; Gheorghe Ghica). Întrucât însă pământul era principala sursă a boieriei şi a puterii, toţi aspirau la stăpânirea de moşii cu titlu de posesie deplină, ceea ce face ca şi despre aceşti arbănaşi să avem cunoştinţă tot din acte cu caracter patrimonial. Asemenea acte sunt infim de puţine în comparaţie cu fondurile arhivistice occiden­tale, dar suficiente pentru a ne face o idee solidă despre prezenţa şi profilul socio-profesional şi cultural al arbănaşilor care s-au instalat în Ţara Românească şi Moldova de-a lungul timpului.

Trebuie precizat că atunci când supuşii arbănaşi ai domnilor români au lăsat urme de scriere autografă (semnături, acte de mărturie sau de tranzacţii patrimoniale între particulari, testamente, însemnări pe carte veche etc.), au făcut-o de cele mai multe ori în greacă; erau perfect bilingvi la sosire (apoi trilingvi, pentru că învăţau şi româna), iar în scris foloseau greaca vernaculară.

Cât de permisivă a fost administraţia otomană cu ortodocşii albanezi, li s-a impus trecerea la Islam sau islamizarea s-a făcut prin alt gen de presiuni? Se ştie că situaţia Albaniei a fost una specială sub acest aspect. 

Nu m-am ocupat de problema convertirii la Islam a arbănaşilor / albanezilor, de aceea nu-mi voi putea dezvolta răspunsul. Se poate spune însă că autorităţile otomane nu au avut faţă de ei o politică specială de islamizare. Probabil cauzele convertirilor, endogene sau exogene, trebuie căutate în raporturile sociale şi interesele de nivel local. Este simptomatic faptul că populaţia din regiunile de sud ale Albaniei actuale este până astăzi ataşată Ortodoxiei, urmare a vechii ei dependenţe canonice de Patriarhia de Constantinopol şi a autorităţii pe care Biserica ortodoxă o exercita în zonă. 

Bucureşti, 14 mai 2019
Interviu realizat de Marius Dobrescu

Series Navigation << Pastila pentru suflet: Biserica Sfântul Ilie din MoscopoleMaia Morgenstern: Albania şi jocul de-a ţările >>