Proză albaneză contemporană – Ramiz Gjini: „Cum să aduci hoții pe drumul cel bun”

Share

Când a sunat goarna de la primărie era seară. Întunericul tocmai începuse să se strecoare prin curți și pe ulițele Bibollului.

Auzind sunetele de alarmă, mama mi-a zis:

– Ia du-te, fiule, și vezi ce s-a întâmplat de ne cheamă la ora asta târzie!

Mi-am îmbrăcat haina, mi-am pus cizmele și m-am dus.

Sosise delegatul comitetului de partid, tovarășul Geabir, care voia să facă o ședință cu sătenii.

Trebuia să ne strângem cu toții acasă la Melaimi și să discutăm despre furtul din avutul obștesc.

Acum o săptămână, Dava, nevasta lui Bik Topia, a fost prinsă în flagrant furând praz de către paznicul cooperativei.

– Ce faci aici, măi toanto?! a întrebat-o el. Nu ți-e rușine să furi ziua în amiaza mare?

– Păi, uite, mă gândeam și eu să fac o plăcintă cu praz, s-a dezvinovățit ea. Nevoia m-a făcut să fur, măi, tovarășe |en.

Și a început să se hlizească fără pic de rușine.

Paznicul a încercat să-i ia prazul, ca probă, dar femeia nu i l-a dat.

– Ce-ți trebuie?! l-a întrebat. Doar n-o să-l mai pui înapoi în pământ.

Și a băgat legătura de praz în nădragi.

Sigur că au amendat-o și i-au pus și caricatura la gazeta de perete, ca să se învețe minte și alții. Dar Dava și-a văzut de ale ei: nu i-a păsat nici de amendă, nici de caricatură!

Când lelițele din sat au luat-o la rost pentru asta, ea le-a mărturisit că plăcinta făcută cu prazul furat n-a avut niciun gust.

– N-am avut toate ingredientele, s-a plâns ea. Dacă aș fi avut o picătură de ulei și puțină brânză, altfel ar fi stat treaba. Aș fi făcut o plăcintă să te lingi pe degete!

Încă înainte de a se stinge ecoul acestei fapte rușinoase, Sadete Topalli, o altă hoață – care pe vremea aceea avea cinci copii de crescut, care aveau să se facă mai târziu zece – a luat un vas, a intrat noaptea în staulul vacilor cooperativei, care era păzit chiar de bărbatu-său, Tugeari, și a muls la iuțeală două vaci.

Dimineață, când bărbatu-său s-a întors de la muncă, ea i-a pus dinainte un castron plin cu macaroane fierte în lapte cald.

– Dar astea, măi femeie, de unde le ai?! a întrebat-o el mirat.

– Pune mâna și mănâncă, i-a spus ea, că ești leșinat de foame. Poate te întremezi nițel până la prânz, când vin copiii de la școală.

Tugeari a înțeles de unde avea nevastă-sa laptele. Și a înțeles și ce voia de la el. A lăsat capul în jos și a continuat să mănânce în liniște. Numai că, mâncând cu atâta poftă, s-a înecat rău de tot și ar fi ajuns pe lumea cealaltă dacă femeia nu i-ar fi tras câțiva pumni zdraveni pe spinare.

Decum s-a liniștit, i-a spus înțelept:

– Tu vezi, nevastă, că lucrul furat nu alunecă pe gât?!

– Văd, i-a răspuns ea. După ce termini de mâncat ce ai în castron, o să ți-l mai umplu o dată.

Și așa a și făcut.

În zilele următoare, cu toate eforturile lui Tugeari de a o convinge că furatul nu e un lucru bun, Sadete a continuat să meargă în fiecare noapte la staul; până ce mulgătoarele s-au plâns la conducere: ele au spus că bănuiesc că unele dintre cele mai bune vaci erau mulse noaptea, pe furiș.

A fost chemat Tugeari la conducere pentru a fi luat la întrebări.

– Tu ești paznic la vaci, i-a spus președintele Brahim Ceadârbashi. Spune cinstit, cine mulge vacile noaptea?

– Pe dumnezeul meu, tovarășe președinte, s-a jurat Tugeari, că n-am văzut pe nimeni.

– Dar vacile sunt mulse, tâmpitule! Cum poți să explici asta?

– Poate că au supt una de la alta, a zis Tugeari. Sau o fi supt chiar taurul, că am văzut de câteva ori în staul un ditamai taurul.

– Un taur mare, zici?! i-a spus președintele ironic. N‑ai găsit o minciună mai bună?

Și l-a dat afară imediat din munca de paznic la staul. I-a recomandat să meargă să lucreze la brigada de gunoi de grajd.

– Eu, tovarășe președinte, mă duc unde mă trimite patria, i-a răspuns Tugeari, dar să știți că taurul tot acolo o să fie.

Dar nu au fost numai aceste două furturi. 

O zi înaintea anului nou, a fost spartă ușa la magazia brigăzii de câmp. Iar de acolo s-au furat un sac cu grâu mucegăit, care era păstrat pentru găini, și două găleți, una plină cu semințe de dovleac, iar cealaltă cu semințe de floarea-soarelui. Bine până aici, dar hoțul, care se credea că este nebunul Tosum Masllumi, plecând, înhățase la repezeală și pisica, pe Lola, lăsată acolo pentru a stârpi șoarecii care rodeau rezervele de semințe ale cooperativei. O tăiase pe Lola în noaptea de anul nou și o mâncase cu pilaf, așa cum ai mânca un iepure.

– La naiba cu tine, Tosum, cum te-ai îndurat să înfuleci pisica? îl luau peste picior consătenii și izbucneau în râs.

– Dar de ce, ce era să mănânc, se rățoia la ei nebunul. Să mănânc un rahat?!

Așadar, se fura de peste tot, în funcție de sezon: merele și prunele din pom, strugurii din vie, varza de pe câmp, porumbul din coșar, fasolea de pe tarla, totul și de peste tot, doar să ai ce…

La început, autoritățile au crezut că acest fenomen va fi stopat cu amenzi și discreditarea publică a hoților, dar populația din Biboll avea, la ora aceea, mai mulți hoți decât oameni cinstiți. Asta ar fi însemnat să-i discreditezi pe hoți în fața hoților! Deci, nu au funcționat nici amenzile, nici gazeta de perete.

Și nu doar că furturile nu s-au oprit, dar hoții au devenit și mai îndrăzneți ca la început.

Din cauză că nu era de furat pentru toți, sătenii au început să fure lucruri furate deja de ceilalți. Ba chiar se întâmpla ca un lucru să fie furat de două, trei ori. Îl fura primul, apoi, de la primul îl fura cel de‑al doilea, iar de la acesta îl fura cel de-al treilea… Beci Osmani i-a furat brigadierului Curr Cahani două traiste cu fasole boabe, pe care acesta din urmă le furase pentru el însuși de la magazia brigăzii. I-a intrat noaptea în cămară și i le-a furat.

Beci a ascuns fasolea într-un butoi mare, pe care-l ținea în cramă, și a acoperit-o cu  capacul. A doua zi, nevastă-sa s-a dus să ia puțină fasole ca să gătescă și ce-i văd ochii? Fuseseră furate amândouă traistele!

Qerim al lui Han Tarrota i-a furat sergentului Cole Mikeli două cămăși albe fără guler, o haină de piele și patru perechi de chiloți, pe care Cole le furase și el de la magazia unității militare. I le-a furat chiar din curtea casei, de pe sârmă, unde nevasta sergentului le pusese la uscat după ce le-a spălat.

Șefului sectorului zootehnic, Bezat Banishti, i-au furat un miel, pe care celălalt îl furase și el și-l ținea ascuns într-un cotlon, să-l îngrașe și să-l mănânce de Sf. Gheorghe.

Acest gen de furturi între hoți a produs supărare și o atmosferă ostilă între familiile din Biboll, dar de denunțat nu denunța nimeni. Iar când cupa s-a umplut și a dat pe dinafară, uite că a sosit delegatul comitetului de partid, tovarășul Geabir, pentru a le ține un discurs sătenilor prin care să-i aducă pe drumul cel bun.

Să fi căutat șapte ani la rând și n-ai fi putut găsi un om ca tovarășul Geabir. În floarea vârstei, vânjos, cu un chip plăcut și deștept nevoie mare! Se spunea că știe vreo paisprezece limbi străine, dar că nu avea cu cine să le vorbească.

Chiar dacă era în jur de treizeci de ani, tovarășul Geabir mergea încet, cu pași apăsați și grei aidoma unui general ieșit la pensie. Dar hai să ne întoarcem la ședința din seara aceea.

În trecut, parterul vechii case a lui Melaimi servise drept staul pentru vite, dar, cum s-au predat turmele la stat, sub atenta grijă a secretarului de partid, tovarășul Rushit, grajdul a fost curățat și transformat în sală de ședințe.

Melaimi însuși a construit un zid despărțitor la intrare, ca pentru a  improviza un coridor minuscul, unde cei sosiți la ședință își lăsau pantofii.

Iar pentru că dușumeaua era din pământ bătătorit, el a așternut rogojini de paie și preșuri de coade, numai că mirosul urinei animalelor a fost imposibil de eliminat de acolo.

În seara aceea, din cauza ploii care căzuse toată ziua, ulițele satului erau înecate în noroi.

Cei sosiți la ședință, înainte de a intra în sala mare, își descălțau pantofii și-i lăsau pe coridor. Apoi, cu toții, nițeluș speriați, tăcuți și încruntați, intrau unul câte unul și ocupau locuri pe unde puteau.

Paznicul de câmp, |en Dani, era răcit rău de tot și tușea. Avea o tuse groasă și hârâită, care-ți lovea timpanul la fel ca motorul unui camion când refuză să pornească la manivelă. Din când în când, își ștergea ochii plini de lacrimi cu șorțul nevesti-si, care ședea alături.

– Eu ți-am spus să te îmbraci bine, dar faci numai cum te taie capul, îl certa femeia în șoaptă.

Neki Traka, omul care împărțea corespondența, ocupase un loc într-un colț al camerei și stătea strâns ca un melc în găoacea lui, moțăind chiar înainte de a începe ședința. Frate-său mai mare, Halim, îi trăgea câte un ghiont pentru a-l ține treaz, ceea ce-l făcea pe celălalt să sară speriat în picioare. Cei din jur își stăpâneau cu greu râsul.

Nătângul Tosum Masllumi, cel care în noaptea de anul nou mâncase pisica din magazie cu pilaf stătea sfios, cu capul plecat, și se scobea în nas.

– Eu n-am să vorbesc deloc, i-a spus supărat lui Kel Fisti. Ce să spun? La urma-urmei, era o pisică bătrână și nu prindea șoareci. În plus, nu era înregistrată nicăieri ca proprietate a cooperativei.

Kel Fisti nu i-a răspuns. Fixa cu ochii măriți de pasiune ceasul auriu de la mâna tovarășului Geabir și se gândea pesemne cum să i-l fure.

Zav Tarrota se așezase turcește, cu spatele sprijinit de perete, și, în vreme ce număra cu degetele mari firele de paie din rogojină, mormăia ceva nemulțumit.

Bătrânul Maliq Burnazi, dărâmat de suferințe și vârstă, își umpluse luleaua cu tutun, dar, pentru că nu putea s-o aprindă acolo înăuntru, își învârtea de zor mustața dreaptă cufundat în gânduri adânci.

Între timp, câinele lui Melaimi, legat de trunchiul unui dud, continua să latre la sătenii care veneau unul după altul. Dar, pentru că sala de ședințe era plină, oamenii se opreau afară, la ușă.

Chiar când ar fi trebuit să înceapă ședința, cuiva i-a explodat îndărătul și de jur împrejur s-a răspândit un miros de putregai. Toți cei prezenți și-au ținut respirația, cu buzele strânse, privind în dreapta și-n stânga în preajma lor. În priviri aveau o singură întrebare: “Nu cumva ne-ai făcut-o chiar tu”?

Nătângul Tosum Masllumi s-a întors cu scandal spre Kel Fisti și i-a spus:

– De ce te uiți așa la mine?! Ai impresia că eu am fost ăla?!

Au izbucnit în râs cu toții.

Delegatul comitetului de partid s-a foit un moment pe scaun, evident incomodat, ca și când i-ar fi părut rău că se afla acolo. Președintele Brahim a văzut scena și i-a făcut un semn din cap lui Melaimi să deschidă ferestrele. Cum le-a deschis, în sală a năvălit un curent de aer rece. 

Paznicul de câmp a început să tușească și mai tare, drept pentru care, îndemnat de soție, a cerut voie și a plecat.

În urma lui au mai ieșit alți patru, îmbrăcați prea subțire. Ei se jurau că, după ce vor pune ceva pe ei, se vor întoarce imediat, dar, de fapt, odată plecați, nu i-a mai văzut nimeni. În urma lor, încet și cu discreție, s-a ridicat să plece și Tosum Masllumi, care, după ce mâncase pisica Lola cu pilaf, nu mai avea chef să stea. Numai că pe el nu l-au lăsat.

– Stai acolo unde ești, infractorule, s-a oțărât la el Melaimi. Tocmai tu vrei să pleci? Ne-ai împuțit și acum o iei la sănătoasa?

– N-am făcut-o eu, să moară mama! s-a jurat Tosum Mazllumi, în vreme ce se așeza supărat pe locul unde stătuse.

Atunci au izbucnit toți în hohote și atmosfera s-a mai înviorat. Cei prezenți păreau eliberați de emoția de care sunt cuprinși vinovații în sala de judecată și au început să se simtă precum spectatorii la o piesă veselă.

Dar veselia nu a ținut prea mult, căci, când delegatul comitetului de partid a început să vorbească, s-a făcut din nou liniște, iar atmosfera a devenit sumbră.

Vorbind rar, clar și frumos, el a ținut o cuvântare lungă, iar la sfârșit a pus accentul pe gradul de conștientizare al maselor largi populare din cooperativa noastră, care, din păcate, ajunsese la un nivel inacceptabil; așadar, partidul era de părere că nivelul conștiinței poate fi ridicat doar prin autocenzură. În final, i-a invitat pe toți să se ridice și să ia cuvântul.

Doar că nimeni nu voia să spargă gheața.

Președintele Brahim, în vreme ce mătura cu privirea sala de la un capăt la altul, învârtea printre degete un creion bine ascuțit. Apoi, brusc, a îndreptat creionul spre Melaimi și a spus:

– În cazul ăsta, începem cu gazda. Hai, vorbește tu, Melaimi!

– Da de ce, tovarășe președinte? a sărit  în picioare Melaimi. Eu n-am furat nimic!

– Nu că ai fi furat, măi Melaimi! a zis președintele. Dar trebuie să vorbim cu toții, ca să descoperim cauzele acestui fenomen cu urmări atât de grave. Pe urmă reflectăm.

– Bine, o să spun și eu câteva vorbe…, a zis, ridicându-se greoi Melaimi. Dar n-am la ce să reflectez, tovarășe președinte. Să reflecteze ăia care au furat.

– Așa e, bre Melaim, că nu spune nimeni că ai furat și tu, i s-a adresat plin de înțelegere președintele. Hai, spune ceva și lasă-i și pe ceilalți.

– De acord, tovarășe președinte. Sunt de acord, de ce nu?!

Și a început:

-Tovarăși! Eu vreau ca hoții să se ridice și să-și facă autocritica… De ce nu?! Să nu creadă că partidul nu știe ce fac ei. Și mai am și o propunere. De ce nu? Dacă poate guvernul, la toți hoții din satul nostru să le suplimenteze cu câteva grame rația de pâine care se vinde la magazin. Nu că n-ar fi pâine destulă, pentru că, hai să fim drepți, rația este… Ar fi normal, vreau să zic. Pentru că-n satul nostru sunt oameni care mănâncă ca porcii și tot nu se satură. Uite, Tosum Masllumi, de exemplu, aici de față, a zis și a arătat cu degetul. Tosum, adică, este ditamai omul și bagă în el cât patru. Cum să-i ajungă ăstuia patru sute de grame de pâine pentru trei mese?! Și pe urmă îl acuzăm că a mâncat mâța cooperativei…

Cei prezenți au izbucnit în râs, apoi s-au pus pe comentat unul cu altul.

– Liniște, vă rog! a zis tovarășul Brahim. Lăsați-l pe Melaimi să vorbească!

– Albania noastră socialistă, a început acesta, a avansat așa de mult, încât gloriosul nostru popor poate să mănânce cât vrea el. Și chiar dacă n-am mai munci zece ani la rând de acum încolo, tot am avea, căci depozitele le avem pline-ochi, până la tavan. În final, eu spun că dacă le-am mai da unora ca Tosum Masllumi câteva grame de pâine în plus, cu siguranță că nu vor mai fi furturi. În caz contrar, acest individ, împreună cu alții de teapa lui, nesătuii satului, vor mânca toate mâțele din sat, apoi se vor năpusti asupra câinilor, iar la sfârșit or să ne mănânce și pe noi, ăștia de aici.

– Ce spui tu acolo, măi prostovane!? a sărit de la locul lui Tosum Masllumi. Mie rația de pâine îmi ajunge, chiar îmi prisosește. Vorbește în numele tău.

– Dacă ți-ar fi ajuns, n-ai fi mâncat pisica din magazie, i-a întors-o imediat Melaimi.

Au izbucnit alte hohote, apoi oamenii au început să șușotească din nou între ei.

Trimisul comitetului de partid, tovarășul Geabir, care începuse să noteze ceva într-un carnețel, a rămas cu stiloul în aer. Zâmbetul din colțul buzelor arăta că în momentul acela îi venise o idee strălucită.

– Personal, a spus el, sunt de acord cu propunerea lui… Cum te cheamă?

– Melaimi, tovarășul Geabir.

– Să fii sănătos! Deci, mie mi se pare că Melaimi are multă dreptate. Dar, cei cărora nu le ajunge pâinea, trebuie să facă o cerere prealabilă pentru mărirea rației, apoi să se verifice dacă …

Tractoristul Fazil Krosi i-a dat un cot lui Zav Tarrota, apoi s-a dat mai aproape și i-a șoptit:

– Adică tot hoții să facă cerere! Pe cine păcălește ăsta?

După Melaimi, unul după altul, s-au ridicat și ceilalți săteni să vorbească și toți au spus că sunt de acord cu propunerea anterioară.

Între timp, se făcuse ora nouă și jumătate seara. Ședința trebuia încheiată, căci pe tovarășul Geabir îl aștepta mașina comitetului jos, pe șosea.

Înainte de a se ridica, el a declarat că n-o să plece înainte de a obține o promisiune: că la Biboll nu se va mai fura.

– Ce vorbă-i asta, tovarășe Geabir?! a protestat președintele Brahim. Treaba e ca și hotărâtă. Vă asigur că nu vor mai fi furturi.

Dar, când s-au ridicat toți să plece, pe coridor s-a produs o învălmășeală de nu se vedea om cu om. Și imediat a izbucnit un scandal de mai mare frumusețea, căci au fost furate câteva perechi de pantofi, printre care… mi-e groază s-o spun, chiar și pantofii delegatului comitetului de partid, ai tovarășului Geabir!

Cum era posibil? Putea fi o rușine mai mare pentru satul nostru?

Tovarășul Geabir a înnebunit de-a binelea! Se înroșise la față de furie și dăduse de-a dreptul în bâlbâială.

Cu mult tact, președintele Brahim i-a dat să încalțe pantofii lui, însă aceștia s-au dovedit prea mici și nu i-au intrat în picior. Atunci, mai mulți săteni, unii din servilism, alții de milă, au vrut să-i ofere tovarășului Geabir pantofii lor.

Tovarășul Geabir, fără a atinge deloc partofii aceia (care erau vai de mama lor!), dădea din cap în semn că nu-i vrea. Cu toate acestea, la rugămințile președintelui Brahim, a acceptat să probeze câteva perechi, care tot nu i s-au potrivit.

Atunci, președintele l-a întrebat pe tovarășul Geabir ce număr poartă la picior.

Întrebarea, pusă într-un asemenea context, era de-a dreptul idioată pentru tovarășul Geabir, dar a trebuit să răspundă.

– Patruzeci și cinci, a îngăimat el fără niciun chef.

Ca naiba, niciun sătean din Biboll nu purta pantofi cu numărul ăsta!

Singurul care avea piciorul la fel de mare era nătângul de Tosum Masllumi. Dar Tosum nu purta niciodată pantofi, pentru că nu avea bani să-i cumpere. Iarnă-vară, el purta niște opinci meșterite din cauciucurile vechi pe care i le dădeau șoferii cooperativei.

Ce era de făcut?

I-au dat jos opincile vlăjganului Masllum și i le-au pus tovarășului Geabir.

Înainte de a pleca, el s-a dat aproape și i-a șoptit președintelui Brahim câteva cuvinte la ureche.

Dar naiba știe ce i-o fi spus, pentru că nu s-a aflat niciodată.

New York, primăvara 2019

Traducerea în limba română: Marius Dobrescu

Series Navigation << Portretul lui Ali Paşa Tepelena în scrierile literareSimboluri şi semne mitologice pe Giubleta albaneză >>