Portretul lui Ali Paşa Tepelena în scrierile literare

Share

„În aparenţă, Ali era un tip fermecător. Avea un aer de sinceritate, de bonomie şi un zâmbet vesel. O frunte frumoasă, ochi largi şi limpezi, despre care se spunea că erau vii şi atrăgători. Forma nasului frumoasă şi o piele curată”, scrie  William Plomer în cartea sa din 1936, Ali the Lion şi republicată în 1970 sub titlul Diamantul din Jannina: Ali Pasha, 1741-1822.

Ali Paşa este un personaj istoric controversat. Fiu al unui şef (bey) de clan din oraşul Tepelena din Albania, ce fusese ucis de un trib rival, devine la doar 14 ani liderul unei bande de tâlhari, implicată în numeroase conflicte cu oficialii otomani din Albania şi Epir. Curajul său a fost remarcat de autorităţile turceşti, care l-au cooptat în aparatul administrativ-militar al Imperiului Otoman, unde a deţinut diverse posturi până în 1788, când a fost numit Pasha, conducătorul sangeacului din Ioannina. Numele său a fost legat de aceste localităţi care au devenit patronimele sale celebre: Ali Paşa de Tepelena sau Ali Paşa de Ioannina. De asemenea, i s-a mai spus „Aslan” (leu, în lb.turcă), „Leul din Yannina” şi „Bonaparte Musulman”. Şi-a câştigat notorietatea prin abilităţile sale diplomatice şi administrative, curaj, vitejie, prin interesul pentru ideile moderniste, neutralitatea  religioasă, victoriile împotriva bandelor terorizante din zonă. Dar o altă faţetă a personalităţii sale – răzbunarea, ferocitatea în impunerea legii şi ordinii, jafurile practicate asupra oamenilor şi comunităţilor din regiune, despotismul – anulează calităţile de mai sus. Legendele vremii îl înfăţişează ca fiind un om foarte crud, nemilos, care-şi ardea rivalii de vii sau le fărâma oasele cu barosul în piaţa publică. Tirania sa nu cunoaşte limite faţă de femeile din harem (se spune că era stăpân peste 600 de cadâne; printre ele, şi bărbaţi), care, bănuite de adulter, erau băgate în saci şi aruncate în Pamvotis, cel mai mare lac din Ioannina – Epir, din nordul Greciei.

Moscopole

Însă cea mai odioasă crimă înfăptuită de Ali Paşa de Tepelena este incendierea şi distrugerea localităţii Moscopole, capitala aromânilor din Albania, în 1788, al doilea oraş ca mărime, din punct de vedere al populaţiei şi prosperităţii, din Imperiul Otoman, după Constantinopol. Supravieţuitorii acestui măcel au fugit în Grecia, Bulgaria, România, Austro-Ungaria etc. În anul 1914, Moscopole a făcut parte din Republica Autonomă a Epirului de Nord, iar în 1916, în timpul Primului Război Mondial, a fost din nou asediat de bandele albaneze conduse de Sali Butka, aliat cu Puterile Centrale. Apoi, clădirile rămase au fost devastate de trei ori în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, de trupele italiene şi de către oganizaţia naţionalistă albaneză Balli Kombetar. Istoria consemnează încă o dată măcelul asupra  populaţiei aromâne şi refugierea acesteia în cele patru zări. La rândul lor, comuniştii, prin politica de sistematizare a localităţilor, prin interzicerea religiei şi discriminarea minorităţii aromâne, au distrus în totalitate Moscopole, astăzi oraşul fiind un sat în vârf de munte ce renaşte încet din propria cenuşă. Şi totul a început cu Ali Paşa de Tepelena. Cum istoria a demonstrat în multe cazuri că tiranii şi criminalii politici nu sunt pedepsiţi nici măcar de instanţa divină prin neuitare, o lege inexplicabilă a naturii le dăruieşte o longevitate de invidiat şi o moarte rapidă, care parcă vor să le recompenseze viaţa plină de nelegiuiri. Ali Paşa a trăit 81 de ani. Alţii ca el – Mao-zedong, Hitler, Stalin, Pol Pot, Ceauşescu etc. – la fel. Moscopole este un subiect important care ne-a determinat să facem scurta paranteză pentru a echilibra reacţiile de negare ale acestor fapte istorice pe care nu le putem ascunde sub preş.

Byron: „Foarte curajos şi bun comandant”

Un astfel de personaj ca Ali Paşa era desigur frecventat de membrii reprezentanţelor diplomatice şi militare, de călătorii străini, în cea mai mare parte englezi şi francezi, poeţi, artişti, cărturari. Toţi aceştia l-au cunoscut într-o măsură sau alta şi l-au pomenit în cronicile, memoriile, documentele sau creaţiile lor. Cum este de pildă George Gordon Byron (1788-1824), unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi romantici englezi. Acesta, conform tradiţiei Grand Tour, prin care orice tânăr aristocrat trebuia să facă prima sa călătorie în străinătate, a vizitat între 1809 şi 1811 ţările meditareneene, traversând Spania, Malta, Grecia, Albania, unde l-a întâlnit pe Ali Paşa din Ioannina. „Leul” l-a onorat pe oaspetele său oferindu-i camere de dormit, servitori şi copleşindu-l cu „migdale şi şerbet, fructe şi dulciuri”. Lord Byron îi scria mamei sale, la Londra: „Înălţimea lui este cea a unui om de şaizeci de ani, nu prea înalt, foarte gras, dar cu o faţă fină, ochi albaştri şi o barbă albă; manierele lui sunt elegante şi posedă acea demnitate specifică turcilor. Aspectul fizic este diferit faţă de caracterul său real; pentru că este un tiran fără remuşcări, vinovat de cele mai oribile cruzimi, dar foarte curajos şi bun comandant, încât eu îl numesc Buonaparte Mohamedan”. Byron avea 21 de ani, Ali Paşa, 69. În aceeaşi scrisoare i-a spus mamei că Albania este „o ţară cu cea mai pitorească frumuseţe”. Călătoriile sale i-au inspirat volumul de poezie narativă, alcătuit din 186 de cânturi, intitulat Pelerinajul lui Childe Harold, în care eroul trăieşte o serie de aventuri în ţările pe care le vizitează. O minunată şi sublimă carte a istoriei literaturii universale! „Aici vezi când prin nori transpare glia; / Şi urlă lupi, şi coroiatul plisc / Şi-ascute vulturul. Şi vijelia / La început de an învolbură urgia.” (despre Albania în Cântul XLII, pag.35; trad. Aurel Covaci, Editura Univers, 1985). Byron a primit în dar un costum albanez pe care l-a purtat pentru pictarea portretului său, în 1814, de către Thomas Philips, aflat acum în Galeria Naţională de Portrete din Londra. Alte impresii aşternute pe hârtie de Lordul englez se referă la costumele populare ale albanezilor („cele mai magnifice din lume, alcătuite dintr-un kilt lung, alb, o mantie lucrată cu fir de aur, o jachetă şi o vestă din catifea purpurie, pistoale în teci de argint”), la cântecul muezinului şi al dansului tobelor, la femeile devotate, tăcute şi discrete ce umblă în „cuşcă” (metaforă ce vizează burka) ş.a.

Firida ruşinii

Multe alte texte de călătorie ale diverşilor pelerini ilustrează acelaşi profil psihic:  despot oriental, cinic, trădător, asupritor. Dar el este sincer, onest, cu un zâmbet vesel, după cum îl descrie William Plomer, în cartea Ali the Lion, aspect subliniat şi de gravurile şi picturile existente. „Gura şi maxilarul îi erau ascunse în spatele bărbii. Zgomotul reacţiilor sale, schimbarea rapidă a expresiei feţei, râsul său puţin diabolic erau caracteristicile lui. Barba, acum albă, îi dădea o blândeţe ca bunătatea lui Moş Crăciun. Expresia lui era sinceră, impresionantă şi vocea dulce. Arăta foarte bine”, scrie William Plomer.

La începutul secolului al XIX-lea, baladistul său personal, Hagi Shekreti, a compus poemul „Alipashiad”, în limba greacă, pentru că a considerat-o un idiom mai prestigios decât altele în care să-l laude pe stăpânul său. De asemenea, conducătorul otoman albanez este personajul principal al singspiel-ului german (gen liric german, de obicei comic, înrudit cu opera buffa italiană, opéra comique franceză şi ballad opera engleză), „Ali Paşa von Janina”, scris în 1828 de compozitorul Albert Lortzing.

În romanul Contele de Monte Cristo, de Alexandre Dumas-tatăl, Ali Paşa este trădat de aristocratul arogant Fernand Mondego, care le-a vândut ca sclave pe soţia şi pe fiica lui, după care l-a ucis şi pe el, se spune în roman. În realitate, sultanul a trimis o armată la Ioannina pentru pedepsirea rebelului Ali, care devenise antiotoman. A fost împuşcat prin podeaua de la etaj a mănăstirii în care se refugiase (urmele gloanţelor se văd şi astăzi), iar capul, trimis la Istanbul pe o tipsie din argint. Această imagine sumbră apare în romanul lui Ismail Kadare Firida ruşinii (Kamarja e turpit), în care autorul descrie viaţa personajului celebru, pedepsit cu aceeaşi cruzime practicată de el, expunându-i-se capul într-o nişă din piaţa centrală din Istanbul, în locul destinat trădătorilor. Ali este,  de asemenea, eroul principal din romanul publicat în 1854 de scriitorul ungar Jókai Mór, „Ultimele zile ale ienicerului“ (Janicsárok végnapjai) şi tradus în engleză mai târziu, cu titlul „ Leul din Janina”. Scriitoarea americană Loretta Chase îl include pe Ali Paşa în romanul istoric din 1992, „Fiica Leului”, în contextul unei revolte conduse împotriva lui de un văr numit Ismail. Toate aceste poveşti levantine, pline de conflicte armate, săbii şi puşti, campanii de cucerire, asuprire şi înavuţire, însoţite de crime şi dramolete pasionale, de respectarea unor tradiţii sacre ale lumii musulmane, de descrierea unor obiceiuri, exotice pentru noi, mă duc cu gândul la filmul epopeic Suleyman Magnificul, pelicula care a reuşit să atragă sute de mii de fani ai sagei otomane. Iar mitul lui Ali Paşa a reuşit să strângă, la rândul lui, mii de admiratori sau adversari, cert este că nu a trecut neobservat prin istorie, lăsând urme adânci în posteritate.

A fost Ali Paşa un bărbat fermecător? Posibil. Poate şi Caligula, Nero, Attila, Ivan cel Groaznic şi Tomas de Torquemada aveau farmecul lor personal, cu siguranţă. Însă sub el pândea un demon.

Maria Oprea

Series Navigation << Zef Serembe – liricul arbăreş cu suflet de vagabondProză albaneză contemporană – Ramiz Gjini: „Cum să aduci hoții pe drumul cel bun” >>