„Specializarea arnăuţilor în arta militară datează din vremea îndepărtată a Bizanţului”

Share

Interviu cu Lidia Cotovanu, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „N. Iorga” al Academiei Române

Vă rog să ne faceţi, pentru cititorii revistei Drita, o scurtă prezentare a cercetătorului excepţional care sunteţi.

Cercetător, doar cercetător. Dar vă mulţumesc pentru apreciere, şi ţin să spun că îmi face cinste şi plăcere să dau acest interviu, destinat compatrioţilor interesaţi de vechile prezenţe albaneze în Ţările Române. Cu îngăduinţa dumneavoastră, voi dedica aceste rânduri memoriei profesoarei mele de latină de la Chişinău, Marina Stamat, care ne vorbea cu mândrie de originea ei albaneză şi de pasiunea cu care vorbea limba părinţilor ei. Era un om de aur. 

De mică aveam o curiozitate debordantă. Vroiam sa ştiu ce se află dincolo de orizont, în satul vecin, pe care nu-l vedeam din cauza pădurii care ne despărţea, cum arată oamenii şi locurile despre care citeam în cărţi… Probabil de acolo mi se trage faptul că m-am făcut cercetător. Vroiam să învăţ şi mai ales să înţeleg. Din fericire, nu mi-a trecut. 

Pe tărâmul cercetării istriografice am ajuns mai târziu decât colegii mei, pentru că mi-am început parcursul universitar şi academic ca filolog. Mi-am început studiile la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat din Chişinău, secţia Română – Latină; fusesem admisă în prima grupă de latinişti care urmau să fie formaţi în Rep. Moldova (până atunci, clasiciştii veneau de la Moscova sau Kiev). Şi pentru că făcusem o mare pasiune pentru limba latină – lucru pe care îl datorez exepţionalului talent pedagogic al Claudiei Cemârtan –, am fost sfătuită de buna mea profesoară Ecaterina Cucerov să-mi continuu studiile în România, la o secţie de Limbi clasice. Ceea ce am şi făcut, încât am absolvit Facultatea de Litere, secţia Limbi clasice (latină – greacă veche), la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi (1997). Cunoştinţele de greacă veche mi-au fost de mare folos în învăţarea limbii greceşti moderne; în 1998, am beneficiat de o bursă de studii la Universitatea din Atena, pentru a învăţa greaca modernă şi a o preda mai apoi la Universitatea de Stat din Moldova. Împrejurările însă m-au determinat să-mi continuu studiile în Grecia. Aceleaşi împrejurări m-au dus pe tărâmul istoriei medievale. La şcoală nu avusesem noroc de un bun profesor de istorie, încât în Grecia am profitat de ocazie ca să-mi acopăr aceste goluri, şi nu bănuiam atunci că mă voi specializa în domeniu. Am făcut Masterat în Istorie balcanică medievală la Universitatea din Ioannina, în inima Epirului istoric. A fost locul potrivit pentru a descoperi legăturile seculare dintre ceea ce sursele noastre numesc „Ţara Grecească” şi Ţările Române. De acolo se trage aplecarea mea către problemele identitare din Europa de Sud-Est de dinaintea creării Statelor-Naţiune în zonă, probleme care au şi constituit subiectul tezei de doctorat pe care am susţinut-o în 2014 la École des Hautes Études en Sciences Sociales de la Paris, intitulată Migrations et mutations identitaires dans l’Europe du Sud-Est (vues de Valachie et de Moldavie, XIVe – XVIIe siècles).

La Ioannina fiind, la studii post-universitare, m-a întrebat odată una dintre profesoarele mele: „Cum se face că tu gândeşti lucrurile altfel decât alţi studenţi şi chiar istorici afirmaţi din România pe care i-am cunoscut? De ce tu nu esti marcată de clişeele istoriei oficiale?” După un minut de cugetare, a găsit singură răspunsul: „Probabil pentru că nu ai făcut istorie în România…”. Era adevărat, începusem să învăţ istorie într-un mediu cu un alt nivel de înţelegere a lucrurilor, iar studiile doctorale de la Paris m-au învăţat cu adevărat ce înseamnă cercetare, metodă, rostul cunoaşterii şi al producerii de cunoştinţe în general. Formaţia mea de lingvist clasicist, cunoaşterea limbii ruse, care îmi dă acces la limbile sud-slave, cunoaşterea limbii greceşti moderne, a locurilor şi oamenilor din Grecia, dar şi a asemănărilor şi decalajelor de tot felul dintre spaţiul moldovenesc ex-sovietic şi cel românesc, s-au potrivit cum nu se poate mai bine cu abordarea pluridisciplinară propovăduită la École des Hautes Études en Sciences Sociales. Folosesc în continuare toate aceste experienţe şi instrumente de lucru în cercetările mele. 

Vorbiţi-ne pe scurt despre relaţiile Bisericii ortodoxe balcanice cu administraţia otomană în Evul Mediu.

Înainte de toate, să ne amintim că în anii de dinaintea cuceririi otomane a Constantinopolului, elitele Imperiului erau împărţite între Unire cu Roma Veche (catolică) şi convieţuire cu noua putere (musulmană) a Orientului. Deşi îi detestau atât pe Latini, cât şi pe Turci, în împrejurările constrângătoare cu care se confruntau, unii au considerat că Turbanul putea să-i fie mai favorabil comunităţii ortodoxe decât Tiara (mare parte din Imperiu trăia deja de ceva vreme experienţa otomană). Timpul avea să le dea dreptate.

Faptul că Mehmed al II-lea Cuceritorul l-a recunoscut pe patriarhul ecumenic ca şef spiritual al comunităţii creştine din Imperiul otoman i-a lăsat Bisericii şi clerului ortodox putere largă şi drepturi întinse. În ciuda constrângerilor financiare pe care le-a suferit de-a lungul timpului, Patriarhia de Constantinopol nu a încetat să-şi consolideze poziţia instituţională şi autoritatea morală în cadrul comunităţii creştine şi, se poate spune, în cadrul larg al Imperiului.

Una dintre urmările recunoaşterii de care am amintit a fost faptul că Poarta otomană i-a confirmat patriarhului dreptul de jurisdicţie în limitele atinse de Patriarhia ecumenică încă din vremea patriarhilor isihaşti din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, limite care includeau, în zona balcanică, Epirul istoric, Bisericile bulgară, sârbă (până în 1557), valahă şi moldovenească, dar şi pe cea ruteană (în parte, după Unirea de la Brest, 1596) şi rusă. Dependenţa canonică a Mitropoliilor Ungrovlahiei şi Moldovei de Constantinopol, ulterior şi dependenţa politică a Ţărilor Române faţă de Poartă, le-au deschis Patriarhiilor ortodoxe din Orient şi marilor comunităţi monahale din jurisdicţia lor larg drumul către achiziţionarea a peste o sută de metohuri la Nord de Dunăre. Cu acestă bază economică solidă şi durabilă, Patriarhiile ortodoxe, în special cea de Constantinopol şi de Ierusalim, s-au putut lansa în proiecte politice de anvergură europeană şi în activităţi culturale prin care şi-au întărit poziţia dominantă în Europa de Sud-Est.

O altă urmare a recunoşterii patriarhului ecumenic ca şef spiritual al creştinătăţii ortodoxe a constat în conservarea structurilor instituţionale ale Bisericii, care nu a încetat să-şi extindă reţeaua de stavropighii (mănăstiri dependente direct de Patriarhia de Constantinopol, căreia îi datorau o dare anuală în bani sau natură) şi exarhate (reprezentanţe permanente) în cuprinsul vastei ei jurisdicţii, inclusiv în Ţara Românească şi Moldova. Pe acestă cale, clerul şi-a menţinut atribuţiile în materie de drept canonic şi civil (casătorie, botez, deces, succesiune, divorţ), iar până la un punct şi în materie de drept penal  (amestec de sânge, bigamie, sodomie, ş.a.). Desigur, supuşii creştini din Imperiu aveau posibilitatea să-şi caute dreptatea şi înaintea autorităţilor otomane, însă pedeapsa cu afurisirea, asupra căreia înaltul cler ortodox avea drept de monopol, avea mare putere de disuasiune asupra lor.

În al treilea rând, mănăstirile ortodoxe au fost asimilate juridic waqf-urilor otomane, adică li s-a recunoscut rolul de instituţii de binefacere de interes public. Căci, încă din primele secole creştine, Bisericii şi mănăstirilor în mod special le-a revenit sarcina oficială de a acorda asistenţă săracilor, adică celor privaţi de autonomie fizică şi materială de existenţă (invalizi fără familie, leproşi, văduve, orfani, bătrâni fără urmaşi şi fără avere etc.). Astfel, atunci când turcii otomani au pus stăpânire pe Bosfor, întregul sistem ortodox de asistenţă socială era gestionat de Biserică, iar sultanii au avut interes să menţină această ordine a lucrurilor, întrucât erau la fel de preocupaţi de ordinea publică şi de sănătatea supuşilor ca şi basileii bizantini.

În scopul perpetuării sistemului creştin de asistenţă socială i s-a şi permis Bisericii, în frunte cu mănăstirile, să-şi stăpânească vechile posesiuni funciare şi alte bunuri imobiliare. Chiar şi atunci când Selim al II-lea a hotărât să confişte averile mănăstireşti, în anii 1565-1571, din motive asupra cărora nu voi stărui aici, li s-a permis mănăstirilor să-şi răscumpere – cu bani grei, e drept – bunurile confiscate. Asta nu a făcut decât să întărească puterea şi influenţa elementului laic creştin deţinător de capitaluri băneşti (adunate din comerţ) în sânul Bisericii şi a comunităţii creştine. De aici încolo, Biserica va fi concurată în atribuţiile ei nu atât de otomani, cât de noua elită laică a „naţiunii greceşti” (το γένος των Ρωμαίων, în greacă), de daniile consistente ale căreia va depinde din ce în ce mai mult. Asistarea săracilor a fost unul dintre domeniile în care reprezentanţii bogaţi ai comunităţii creştine din Imperiu şi ai Diasporei greco-ortodoxe au căutat să conturneze Biserica; este subiectul asupra căruia lucrez în momentul de faţă.   

Există o mărturie istorică conform căreia Mihai Viteazul ar fi permis unui mare număr de familii albaneze (circa 15.000) să se stabilească în Valahia. Aţi găsit urme ale acestui exod care să se fi materializat pe teritoriul românesc?

Trebuie spus că numeroşi arbănaşi – după cum sunt numiţi în sursele noastre medievale – s-au instalat la Nord de Dunăre şi înainte de domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601). Cei de condiţie mai modestă au lăsat urme puţine în sursele ajunse până la noi; în plus, sursele nu precizează totdeauna când este vorba de arbănaşi. Se poate presupune însă că printre supuşii domnilor români din a doua jumătate a secolului al XIV-lea (de când datează primele noastre documente de cancelarie domnească) şi din cursul secolului al XV-lea, care poartă nume specific epirote sau greceşti în general, se aflau şi unii arbănaşi. Încă din acea perioadă aflăm în Sfatul domnesc boieri ale căror nume le trădeaza originea epirotă sau din regiuni învecinate cu Epirul istoric (astăzi împărţit între Grecia şi Albania): jupan Stoian Golin, adică fiul lui Gole (Gole fiind forma scurtă albaneză a numelui Griore / Gligore); Ghinea pitar (alb. Gjin, Gjoni < gr. Ioannis); Sarul mare stolnic (gr. Σάρρος); Caraja mare comis (nume adus de turci în Balcani); jupan Sarandino mare logofăt; Papa mare vornic (gr. Παπάς); jupan Duca din Greci (gr. Δούκας); Pahulea mare vistier (gr. παχουλής, „grăsuţ”); Macrea mare comis (gr. μακρύς, „lung”); Piper mare stolnic (gr. Πιπέρης), ş.a. Vlad Călugărul (1481-1495) i-a avut ca spătari pe Vlad arbănaşul şi pe Dediul, şi el arbănaş după nume. În aceeaşi perioadă, vamele Moldovei erau administrate de Anginco vameşul, pe care îl banuiesc a fi arbănaş. El era tatăl marelui logofăt al lui Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546) Gavril Trotuşanul care, împreună cu Mihu hatman, arbănaş şi el – lucru atestat de cronicarii vremii –, au complotat împotriva domnului, ceea ce i-a costat capetele pe amândoi. De la mijlocul secolului al XVI-lea încolo, numărul arbănaşilor va spori de-a valma cu valul de emigranţi veniţi din Rumelia otomană, cei mai mulţi fiind din Epir şi împrejurimi sau din localităţile din apropierea Dunării (Arbănaşii de lângă Tărnovo, Cernavoda sau Cerven-Voda, Arbănaşii de la Razgrad – unde s-a născut Vasile Lupu Coci, viitorul domn al Moldovei –, Nicopole, Silistra, ş.a.), colonizate de Poarta otomană cu epiroţi specializaţi în mânuirea armelor; misiunea lor era să asigure securitatea drumurilor de comerţ, să păzească locurile de trecere peste Dunăre şi punctele vamale. Anume din aceste regiuni balcanice de proximitate şi-a recrutat Mihai Viteazul o parte din efectivele militare. Tot de aici, sau direct din Epir, erau originari o parte dintre generalii şi căpitanii voievodului, între care fraţii Leca mare agă şi Mihu Racotă mare spătar, originari din Arbănaşii de lângă Tărnovo, Coga mare comis, arbănaş de la Cernavoda, Leca mare spătar din Leurdeni, comisul Nicolae Coci, tatăl lui Vasile Lupu, şi fratele său Tanasie din Călineşti, Stavrinos vistierul de la Delvino ş.a.

Aşadar, exodul arbănaşilor balcanici nu a fost unul de refugiere în Ţara Românească. El trebuie pus în legătură cu înfiinţarea noii categorii socio-profesionale şi fiscale a slujitorilor de către Mihai Viteazul pentru necesităţile campaniilor sale anti-otomane. Din lipsă de lichidităţi, pentru a-şi plăti recruţii de război, Mihai Viteazul şi-a mobilizat resursele funciare. După cum mărturiseşte el însuşi într-o scrisoare, dar şi din alte surse contemporane, voievodul valah a recrutat câteva mii de „slavi” (Schiavoni) şi arbănaşi de peste Dunăre şi le-a permis în schimb să se instaleze împreună cu familiile în Ţara Românească, de unde şi numărul de 16.000 de suflete dat chiar de domnitor. Adică le‑a distribuit pământuri, sate întregi, pe care urmau să le deţină cu drept de folosinţă colectivă, nu şi de proprietate. Noii colonişti au primit scutiri de toate dările domneşti, urmând a participa doar la plata haraciului cu o sumă anuală prestabilită, plătită în două rânduri direct la Vistieria ţării. Cu aceste privilegii fiscale, coloniştii primeau şi autonomie administrativ-judiciară, în sensul în care bătrânii satului aveau să distribuie dreptatea în sânul comunităţii – cu excepţia aplicării pedepsei cu moartea, care intra în atribuţiile domnului în persoană –, iar banii datoraţi la haraci aveau să fie recoltaţi de reprezentanţii satelor de slobozie în discuţie şi nu de agenţii fiscali ai statului.

Sursele valahe ni-i arată pe cei peste 15.000 de slujitori recrutaţi de Mihai Viteazul în „Ţara Turcească”, dintre care o parte erau arbănaşi, împăştiaţi în grupuri prin satele domneşti din cuprinsul ţării (mai rar în sate mănăstireşti), între care Călineşti, Stănceşti, Bălţaţii de Sus, Deduleşti şi Negoieşti (jud. Prahova), Căpreni (jud. Dolj), Puţinei şi Deduleşti (jud. Buzău), Bălţaţi (jud. Râmnicu Vâlcea), Cerneţi (jud. Mehedinţi), Băbeni şi Câineşti (jud. Vâlcea), probabil şi Ploieşti, oraş înfiinţat prin colonizare cu străini tot de Mihai Viteazul, ş.a. Am publicat un articol în care am citat numele locuitorilor cu atribuţii militare din aceste localităţi; mare parte dintre ele sunt, într-adevăr, de factură albaneză şi grecească specifică zonei Epirului: Panga (< Pancratie), Ghica (< Gheorghe), Ghioca, Comino, Dediul, Leca (< Alexandru), Apostol, Ghinea şi Ghionea (< Ioannis), Nastea (< Anastasie), Conde (< Kondos), Cârstea (< Hrístos), Hriza sau Hrizea (< Rizoz sau Hrístos), Pană (< Panaiotis), Dima (< Dimitrie), Iane / Ianache, Isar (probabil < Velisar), Stama (< Stamatis), Mihu sau Miha (< Mihail), Fota, Necula, Iorga şi Iordachi (< Gheorghe), State (< Eustathios), Nica (< Nicanor, Nicandru, Nichifor sau chiar Nicolae), Coci (< Constantin), Chiriţă (< Kiritzis), Chiriac (< Kyriakos), Ghiorma, Leondaris, Goga ş.a.

După încheierea campaniilor anti-otomane ale lui Mihai Viteazul, domnii care i-au urmat pe tron au menţinut categoria slujitorilor, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, şi le-au confirmat privilegiile colective de-a lungul timpului; de altfel, pe calea acestor confirmări domneşti s-a şi perpetuat îndelung în cadrul sloboziilor slujitoreşti amintirea originii sătenilor din „Ţara Turcească”, veniţi în Valahia pe vremea lui Mihai Viteazul. În vreme de pace, aceşti slujitori şi descendenţii lor erau folosiţi la trebile administrative ale ţării şi mai ales la asigurarea ordinei publice, la paza curţilor domneşti, a hotarelor şi a drumurilor ţării, a vamelor, a mănăstirilor şi a altor obiective de interes public. Unii dintre ei însă s-au făcut negustori sau, în paralel cu activităţile militare, practicau şi negoţul.       

Albanezii s-au stabilit foarte dispersat pe teritoriul ţării noastre. Totuşi, conform mărturiilor, există un sat în care comunitatea albaneză a fost una masivă şi unitară: satul Călineşti, din jud. Prahova. Mai există urme ale acestei populaţii în anii noştri sau aceasta a fost asimilată total?

Într-adevăr, Mihai Viteazul i-a instalat pe unii arbănaşi la Călineşti, instalarea lor acolo nefiind însă una masivă. Voievodul valah i-a repartizat pe slujitorii săi balcanici în grupuri mici prin satele domneşti, sate pe atunci mici, în general deja populate. Să ne înţelegem: slujitorii arbănaşi fuseseră instalaţi pe aceste moşii cu drept de uzufruct, în sensul în care ei erau beneficiarii veniturilor si a corvezilor datorate de ţăranii dependenţi (numiţi în limbajul vremii rumâni sau vecini) statului. Slujitorii nu lucrau ei înşişi pământul ci, aşa cum am arătat anterior, prestau servicii militare domniei. Prin urmare, ei nu erau singurii locuitori ai satelor în care fuseseră aşezaţi. Ca să mă refer la cazul concret al Călineştilor, o parte din sat era stăpânită de particulari – mari dregători şi alţi agenţi administrativi – cu drepturi de posesie depline. Părţile acestora au fost cumpărate încetul cu încetul de familia Cantacuzino, care avea moşii în satul vecin Filipeşti, în vreme ce arbănaşii din partea locului, adică urmaşii slujitorilor lui Mihai Viteazul, obţin confirmarea privilegiilor lor colective de la Constantin Brâncoveanu, în aprilie 1689, probabil şi mai târziu, de la alţi domnitori; nu am continuat investigaţiile pentru secolul al XVIII-lea. După acelaşi principiu s-au instalat arbănaşii şi în alte sate; pe unele le-am menţionat mai sus. Doar că în cazul altor sate nu s-au păstrat actele domneşti prin care coloniştilor arbănaşi li s-au conferit drepturi de folosinţă colectivă cu privilegiile fiscale aferente. Cazul satului Calineşti este cel mai bine documentat din acest punct de vedere, de aceea am scris mai mult despre el.

Informaţiile pe care am putut sa le culeg despre Călineştii Prahovei arată că arbănaşii îşi aveau, în partea lor de sat, biserica proprie, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Faptul că în 1646 lăcaşul este refăcut din temelie de marele spătar al Moldovei, Iorga Coci, care era chiar vărul primar al lui Vasile Lupu aflat atunci pe tron, arată că părinţii boierilor Coci sau cel puţin ai lui Iorga spătarul stătuseră şi ei la Călineşti, unde de altfel îşi dorm şi azi somnul de veci (tatăl lui Vasile Lupu şi-a găsit odihna veşnică la mănăstirea Stelea din Târgovişte, ctitorită de un compatriot de-al său, fost şi el spătar în anii 1580-1590). Nepotul de soră al lui Iorga spătarul, Toderaşco vornicul (călugărit cu numele Teofan, nu se ştie la ce mănăstire), a închinat biserica din Călineşti Patriarhiei de Ierusalim, să-i fie metoh acesteia şi pomană ctitorilor. Metohul urma să fie administrat de călugării greci de la mănăstirea Sf. Sava din Bucureşti, un metoh mai mare al Ierusalimului. Din veniturile mănăstirii bucureştene şi ale metohurilor ei din ţară, între care şi biserica arbănaşilor din Călineşti, era asigurată funcţionarea primei instituţii de învăţământ superior din Ţara Românească: Academia Domnească din Bucureşti, fondată şi întărită de patriarhii Ierusalimului Dositei şi Hrisant Notaras, cu sprijinul financiar al domnilor Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714). 

În vara lui 2016, într-o duminică dimineaţa, am vizitat satul Călineşti, pentru a vedea locurile şi mai ales biserica. Satul a rămas foarte mic; să aibă vreo 20 de case… La slujba de duminică erau mai mult bătrâne din sat. După slujbă am putut să văd piatra de mormânt a celor care trebuie să fie părinţii ctitorului Iorga Coci spătarul, Tanasie şi Tudora; din păcate, piatra este ascunsă de ochii publicului după spetezele scaunelor sprijinite de pereţii bisericii. Preotul mi-a mărturisit atunci că la ultimele săpături efectuate în jurul bisericii s-a descoperit cimitirul vechi al satului. În mod curios, lângă craniile bărbaţilor era depus câte un cuţit. Unul dintre muncitori ar fi exclamat: „Ăştia trebuie să fi fost albanezi; ei sunt cu cuţitele…” I-am confirmat preotului că satul fusese cândva colonizat cu slujitori arbănaşi, militari de meserie, de către Mihai Viteazul. Mă întreb şi acum dacă acele săpături s-au făcut cu aprobarea instanţelor publice competente în materie de conservare a patrimoniului naţional, dacă vreun arheolog de meserie a fost de faţă; nu numai că rezultatele săpăturilor nu au fost publicate niciodată, dar nici măcar fotografii nu s-au făcut pe şantier (după spusele actualului paroh, din iniţiativa căruia s-au făcut săpăturile). Cimitirul a fost acoperit la loc cu pământ, după care s-a construit un imobil peste sau lângă el. 

Desigur, nimeni dintre locuitorii actuali ai satului Călineşti nu-şi mai aminteşte, nici măcar nu mai are cunoştinţă de faptul că localitatea a fost cândva populată de arbănaşi. Aşa că nu se poate spune câţi şi dacă mai sunt în sat urmaşi ai acestor arbănaşi. Este firesc ca amintirea originii balcanice a unor locuitori să se fi şters de-a lungul vremii, mai ales după ce privilegiile lor colective nu au mai fost înnoite. Nu sunt în măsură să precizez când s-a produs această schimbare, care a dus la uitare.

(continuarea în numărul viitor)

Interviu realizat de Marius Dobrescu

Series Navigation << Pastila pentru suflet: Biserici ale CorceiMântuleasa magică a lui Mircea Eliade >>