O viaţă risipită: Povestea Elenei Gjika, victima fără vină a comunismului albanez

Dacă ar fi rămas în ţara ei, ar fi avut un destin excepţional. A ales, însă, să se căsătorească cu iubitul albanez, să părăsească Roma şi să se stabilească în Albania. Se trăgea dintr-o familie de intelectuali: tatăl, albanez din Kolonja, era ziarist, iar mama, italiancă şi profesoară. În casa lor din capitala Italiei intrau mari personalităţi ale politicii şi culturii albaneze, iar ea, ca elevă de liceu, fusese colegă cu sora lui Aldo Moro, viitorul premier italian din anii ‘70. Este vorba despre Elena Gjika, fără nicio legătură cu tiza ei, scriitoarea Elena Ghica, născută la Bucureşti şi cunoscută mai mult sub pseudonimul literar de Dora d’Istria. Personajul principal al acestei istorii s-a născut la Roma, pe 27 august 1920, şi a studiat Literele la Napoli. Lucrarea ei de diplomă a fost remarcată de secţia de specialitate a Academiei Italiene de Ştiinţe, care a şi publicat-o, iar proaspetei absolvente i s-a propus să facă o carieră universitară.

Numai că viaţa avea să-i schimbe dureros destinul. De multe ori, o întâmplare fericită a existenţei noastre se poate transforma, dincolo de ceea ce vrem noi, într-o povară pe care s-o purtăm în spate până-n ultima zi. Aşa s-a întâmplat şi cu Elena. Evenimentul fericit ai tinereţii ei, respectiv căsătoria cu Petrit Merlika, fiul primului ministru albanez din anii ocupaţiei italiene, Mustafa Merlika Kruja, avea să-şi pună pecetea, o pecete grea şi amară, pe tot restul vieţii ei. În ziua cununiei lor, la Bari, Petrit avea 27 de ani şi absolvise studii de inginerie în Franţa, la Grenoble, iar Elena abia împlinise 22. 

Imediat după ce Albania şi-a încheiat socotelile cu Al Doilea Război Mondial, la Tirana s-a instalat un guvern comunist condus de Enver Hogea. Cei care se plânseseră numai cu câţiva ani în urmă de tirania fostului rege Zogu, abia acum aveau să vadă ce înseamnă adevărata dictatură. O teroare nemaivăzută în Europa s-a abătut asupra vechii clase politice şi familiilor nobiliare. Regimul nu s-a mulţumit cu exproprieriIe pe bandă rulantă şi cu naţionalizarea în forţă, ci a umplut puşcăriile cu foştii proprietari, cu vechii politicieni care n-au avut inspiraţia să părăsească Albania odată cu venirea comuniştilor la putere. N-au fost iertaţi nici “părinţii naţiunii”, cei care făptuiseră independenţa şi puseseră bazele statului modern albanez, cum a fost Mustafa Merlika Kruja. Lupta de clasă se “ascuţea” an după an. Şi, după cum ne-am putea închipui, acestei permanente lupte de clasă i-au căzut victimă Elena Gjika şi familia ei.    

Primul care a trebuit să plătească pentru pretinsele greşeli ale părinţilor a fost Petrit Merlika, fiul fostului premier, arestat în anul 1946 şi condamnat la 15 ani de închisoare pentru vina de a purta acest nume. Îngrozită de perspectiva de a rămâne singură într-o ţară străină şi cu un copil abia născut, Elena a bătut la uşa unuia dintre cei mai buni prieteni ai tatălui său, marele profesor şi lingvist Aleksandër Xhuvani (Giuvani). Era omul care venea adesea în casa părinţilor ei de la Roma, savantul cu care dezbătuse odinioară complicate probleme de lingvistică, istorie şi literatură. A bătut la uşa profesorului şi i-a cerut un lucru simplu: s-o ajute să obţină un loc de muncă la biblioteca din Tirana. Cuvintele acestuia au fost la început încurajatoare. “Nicăieri în Balcani n-aş  putea găsi un candidat mai bine pregătit decât tine, i-a spus Xhuvani, dar…”, şi a ridicat din umeri a neputinţă. Elena a înţeles că abia acum avea să înceapă adevăratul calvar.

Toate cele de mai sus au fost povestite, recent, de fiul Elenei Gjika, Eugjen, într-un volum cuprinzând mărturiile supravieţuitorilor regimului de la Tirana, editat de Autoritatea pentru Informare asupra Documentelor Fostei Securităţi a Statului albanez. Conform acestuia, mama sa, fiind cetăţean italian, ar fi putut părăsi teritoriul ţării, dar asta ar fi însemnat să-şi abandoneze fiul în Albania. A ales, aşadar, să rămână şi să sufere alături de el şi de soţul ei, aflat deja în spatele gratiilor. Iar represaliile statului comunist nu aveau să întârzie prea mult. La început au fost scoşi din propria casă din Tirana, în 1947, şi trimişi într-un cătun îndepărtat din Shijak, până ce unor apropiaţi din Kruja li s-a făcut milă de cei doi şi i-a adăpostit în propria casă. Dar statul comunist i-a găsit şi acolo, căci practica stalinistă a terorii spune că duşmanul de clasă trebuie urmărit pas cu pas şi nimicit. Fără milă şi fără cruţare. Aşadar cei doi, mamă şi fiu, au fost purtaţi dintr-o temniţă într-alta, până ce, în 1949, au ajuns în lagărul de tristă amintire de la Tepelena. Eugjen avea numai trei ani, dar pentru autorităţile comuniste faptul acesta nu avea nicio importanţă. Duşmanul de clasă trebuia anihilat.

“Viaţa acelora care munceau în acest lagăr era îngrozitoare, povesteşte acum fiul Elenei, căci ei înlocuiau animalele de povară şi cărau în spinare lemne de foc, cale de 2-3 ore, de pe munte, târându-se cu povara în spate. Sau piatră de construcţie…”. Eugjen îşi aminteşte ca prin ceaţă cum îşi aştepta mama, seară de seară, în spatele gardului de sârmă ghimpată. Într-un an, nici măcar în seara de Anul Nou n-au avut parte de linişte. Abia întoarsă de pe munte, Elena a fost trimisă împreună cu alte două deţinute la Tepelena, în oraş, unde familiile gardienilor din lagăr aveau nevoie de lemne de foc. Umilinţe peste umilinţe. Apoi, o nouă destinaţie pentru familiile “declasate” din lagăr, oraşul Vlora, unde se construia o nouă puşcărie pentru “politici”. Maşinăria crimei funcţiona cu motoarele turate la maxim. Statul albanez îşi continua răfuielile cu aşa-zişii duşmani de clasă, chiar dacă aceştia fuseseră de mult scoşi din rândul oamenilor.

Şi astfel s-au scurs anii de suferinţă, apoi deceniile, dintr-o temniţă într-alta, în condiţii înfiorătoare, până ce, în 1991, au fost puşi în libertate. Enver Hogea murise în urmă cu şase ani, dictatura se prăbuşise şi Albania intrase pe un drum nou. Când a fost pusă în libertate, la Grabian, Elena avea 71 de ani. Ar fi putut să se întoarcă în Italia, dar cine ar mai fi cunoscut-o? Cu ani în urmă, a mărturisit ea după eliberare, îi trimisese un mesaj primului ministru italian, Aldo Moro, dar răspunsul acestuia n-a mai venit. Poate că fostul prim ministru nu-şi mai amintise numele ei, sau poate că Moro a încercat s-o salveze, dar autorităţile albaneze îi ignoraseră intervenţia. Cu siguranţă că n-o vom afla niciodată.

Aceasta este povestea Elenei Gjika, tânăra strălucitoare care preferase viaţa alături de bărbatul iubit unei cariere universitare în Italia. Experienţe ca a ei au fost nenumărate în Albania lui Enver Hogea. Destine distruse de un regim sălbatic, străin oricărei urme de umanism. Poveşti care ies, una câte una, din uitare şi care reclamă un dram de dreptate. Nu de răzbunare, ci de dreptate. Pentru a nu se mai repeta vreodată.

Marius Dobrescu

Series Navigation

<< 2 iulie 1990, ziua când s-a prăbuşit „Zidul Berlinului albanez”Vizita regelui Wilhelm de Wied la Vlora >>