Credinţe populare: legenda lui Marcoci sau a lui Malkoç Bey

Share

“Doar nu este iarna lui Marcoci!”

Căldura agresivă, binefăcătoare şi toropitoare şi-a ocupat deja locul cuvenit în cursa anotimpurilor, motiv de a căuta răcoarea, îngheţata afrodisiacă, muntele, marea şi aerul condiţionat. Poate şi braga rece sau miedul, băutura zeilor, cea care îi făcea nemuritori. Ca urmare nu este lipsit de sens să vorbim despre frig ca terapie împotriva zădufului şi a broboanelor de sudoare. Aşa că să ne ştergem fruntea şi să ne răcorim cu Marcoci.

Ai crede că legendele despre gerurile năpraznice îşi au originile în stepa siberiană. Şi chiar aşa şi este, pentru că de-aici au pornit miturile despre „iarna cea mare”, similare la români cu iarna lui Marcusa (Malcoci) – (D.Papacostea, Balada Crivăţului, în Revista Fundaţiilor Regale, nr.8, Anul X din 1 august 1943) – ce semnifică pericolul, pieirea lumii prin ger. Realitatea legendei, răspândită sub diverse variante în multe colţuri friguroase ale lumii, ţine desigur de crivăţul cumplit care se-abate asupra naturii, iar în denumirea folosită în baladele româneşti şi balcanice există chiar un personaj real ce se chema Malcoci /Marcoş /Marcoş Paşa, identificat de etnologi ca Malkoçoğlu Bali Bey (1495-1555), cunoscut şi sub numele de Malkoç Bey /Balim Malcozogli, fost comandant şi guvernator militar otoman în slujba lui Suleiman Magnificul. Legenda spune că, în campania din Polonia, în atacul asupra localităţii Przemyśl, Malcoci a murit din cauza frigului. Acesta a dat ordin soldaţilor să spintece burţile cailor, să le scoată măruntaiele pentru a se încălzi la căldura trupului lor, dar aceştia, om şi animal, au îngheţat pe loc. Caii sfârtecaţi au devenit sicriele soldaţilor, după cum spune balada: “În coşciuguri că intra / Şi mai rău că îngheţa”.

Există numeroase variante ale acestui mit şi una dintre ele nu-l invocă pe Marcoci (Marcoş), ci pe Împăratul Salabegu (Salah-bey?), care, după ce i-a biruit pe toţi, se hotărăşte să-l învingă şi pe Dumnezeu, şi atunci toată lumea va fi la picioarele lui. Ostaşii nu vor să-l înfrunte pe “Domnul Tatăl Sfânt”, dar, ameninţaţi de stăpân, merg la luptă. Dumnezeu dă o ploaie cu zăpadă, vânt şi ger, iar Salabegu şi armata lui ripostează făcând foc din arcuri şi din şeile cailor. Apoi Împăratul le porunceşte să taie caii, să le scoată măruntaiele şi să se bage în burţile lor pentru a se încălzi, dar gerul nimiceşte întreaga oaste turcească, balada sfârşindu-se cu mustrarea către Salabegu, căruia nu i-a fost de-ajuns pământul, a vrut să cucerească şi cerul.

Teama de ger poate explica şi faptul că otomanii nu au pornit campanii, în nordul Europei, pe timp de iarnă şi mai ales pe teritoriile ruseşti, pentru că nu puteau suporta, în acelaşi timp, atât atacurile inamicului, cât şi gerurile groaznice de acolo. Şi tot astfel, istoricii recunosc că gerurile ruseşti au decimat trupele lui Napoleon şi au oprit invazia naziştilor în Rusia în anii ultimului război mondial. Atât de omenesc este motivul gerului, al vântului rece, încât îl găsim şi în basmele indienilor din America de Nord.

Gerul Bobotezei şi Baba Dochia

Intrarea în stomacul unui animal nu este o poveste singulară, fie ea mitologică, fantezistă. Există şi în tradiţia populară românească astfel de exemple, precum cea a unui om bolnav care a tăiat o vacă şi a intrat în burta ei pentru a se face sănătos. India, de asemenea, are ritualuri de acoperire a unor părţi ale corpului cu bucăţi de piele de animal, spune antropolgul scoţian James Frazer (1854-1941), în Creanga de aur, pentru curăţarea de păcate, ipostază întâlnită prima dată în Biblie. În Cartea Sfântă se spune că Iacob, fiul cel mic al lui Isac, a recurs la un vicleşug, sfătuit de mama sa, Rebecca, pentru a primi binecuvântarea tatălui în detrimentul fratelui mai mare. Isac şi-a acoperit mâinile şi pieptul cu piele de ied pentru a imita pielea păroasă a fratelui său.

Revenind la povestea cailor şi a soldaţilor lui Marcoş(ci) – Malkoç Bey, ni se pare neverosimil acest refugiu din calea frigului şi nu poate reprezenta un fapt istoric, ci, mai degrabă, un basm izvorât din credinţele populare. Luptele cu crivăţul există şi la germani, care trag cu puşca în aer pentru a domoli furtuna şi furiile naturii, şi la oamenii primitivi care aruncau săgeţi spre cer spre a alunga, prin zgomote şi arme, demonii dezlănţuiţi ai climei. Ce sunt în fond rachetele antigrindină sau tunurile sonice decât nişte unde cu sunet, îndreptate spre norii în care se formează grindina, pentru a opri formarea particulelor de gheaţă şi a proteja culturile agricole? Toate popoarele au astfel de mituri împotriva cataclismelor naturale, iar frica faţă de vântul aspru şi violent, de crivăţul care aduce secetă, grindină şi ger se întâlneşte preponderent în mitologia greacă. Cei care se încumetă să ţină piept furiilor naturii sunt pedepsiţi prin nisipul arzător, tornade, valuri uriaşe, îngheţ, cum este de pildă mitul Babei Dochia. De asemenea, românii folosesc în paralel cu ”gerul lui Marcoci”, expresia „gerul Bobotezei”, gerul cel mare când crapă ouăle corbului, care are cam aceeaşi semnificaţie.

„Unde-i mama Vântului / Şi tatăl Crivăţului”

Se crede că originea acestui mit este foarte veche, probabil neolitică. O frumoasă legendă românească în versuri vorbeşte despre Fântâna Gerului, cunoscută şi ca Balada lui Marcoş Paşa sau Cântecul Gerului, unde se spune că Marcoş-Paşa, vestit conducător de oşti, înconjoară cu armata sa Fântâna Gerului, provocându-l pe stăpânul ei la luptă. Gerul, însă, iese victorios, îngheţându-i pe toţi ostaşii lui Marcoş şi pe trufaşul paşă. Balada se cânta altădată în şesul Dunării, la Râmnicu-Sărat, Buzău şi Vrancea. “La capu pământului, / La inima câmpului / La fântâna Gerului, / Gerului, Crivăţului” sau “Subt seninul cerului / La fântâna Gerului, / Unde-i mama Vântului  / Şi tatăl Crivăţului…”. Această poveste a născut expresia ”gerul lui Malcoci” sau ”gerul lui Ciuciulea”. Putem să speculăm şi să arătăm că rădăcina marco apare şi în nume dacice, iar la albanezi acesta este ortografiat mërdhij (a îngheţa) sau mërkosh ce înseamnă un bărbat tânăr a cărui nevastă abia a născut şi care-şi primeşte rudele şi prietenii pentru a vedea pruncul. Gerul, duhul Iernii, este o fiinţă subpământeană, un zeu aprig, neîndurător, care iese şi cutreieră pământul doar în lunile reci, lipsite de viaţă. Fântâna Gerului este corespondenta unei gheţării, a unui puţ în care se depozitau cândva bucăţi de gheaţă luate din lac pentru a se păstra alimentele peste vară.

Revenind la legendarul Malkoçoğlu Bali Bey, care în campaniile sale a traversat sigur regiunea blacanică, lăsând urme în istoria şi etnografia popoarelor, vreau să reamintesc că acest comandant al lui Suleiman Magnificul a fost interpretat în filmul omonim de fermecătorul actor turc Burak Ozcivit, ce a topit inimile tuturor admiratoarelor sale, în opoziţie cu personajul mitologic al cărui destin s-a legat definitiv de îngheţ. Se spune chiar că Burak Ozcivit fusese scos din serial la un moment dat, dar a fost readus datorită reclamaţiilor trimise la producători care au fost ameninţaţi de fane că vor sabota ratingul. Iată o poveste ce poate naşte un nou mit, fără nicio legătură cu ”gerul lui Marcoci”. Brrr!

Maria Oprea

Series Navigation<< Mihai Eminescu, la Viena, acum 150 aniPastila pentru suflet: Biserici ale Corcei >>