2 iulie 1990, ziua când s-a prăbuşit „Zidul Berlinului albanez”

Share

Anul 1990 a fost pentru Albania momentul marii descătuşări. Şefii comunişti ai ţării, în frunte cu preşedintele Ramiz Alia, după ce au privit îngroziţi la televizor ceea ce se întâmplase în România, au tras concluzia cea mai corectă şi anume că popoarele nu mai pot fi ţinute în ignoranţă şi robie. Desigur că nu au recunoscut niciodată acest adevăr, ci şi l-au spus între ei, scrâşnit, pentru că nu ar fi putut concepe că sunt pe cale de a-şi pierde puterea. Fireşte că regimul avea să mai reziste câteva luni, dar era clar pentru toată lumea că sunt ultimele sale zbateri. Cu toate că a încercat să-şi demonstreze şi de data aceasta forţa şi inflexibilitatea, teama de a nu repeta experienţa liderilor români a forţat conducerea albaneză să atenueze represiunea şi duritatea intervenţiilor. Iar momentul cel mai important în acest joc politic riscant a fost invadarea ambasadelor occidentale de către albanezii disperaţi, în încercarea de a afla dincolo de ziduri libertatea la care visaseră decenii de-a rândul. Ziua de 2 iulie 1990 a fost considerată “ziua doborârii definitive a zidului Berlinului” pentru albanezi, ziua în care mica Albanie comunistă, izolată vreme de patru decenii, a rupt bariera care o despărţea de ţările libere din Occident. Mai exact, pe 2 iulie, cu toată împotrivirea Securităţii comuniste, mii de albanezi au pătruns pe teritoriul ambasadelor occidentale din Tirana. Câteva tentative au fost încă din iunie, când s-au raportat unele încercări de trecere frauduloasă a frontierei, soldate cu uciderea celor implicaţi. Deşi conducerea comunistă a încercat să ascundă aceste evenimente, ele nu putut fi ţinute multă vreme “secret de stat”.

Ministrul de Externe a ameninţat cu demisia şi dezvăluirea faptelor

Iată ce a declarat mult mai târziu fostul ambasador german la Tirana, Werner Daum, despre momentul 1990:  „Primii albanezi s-au îndreptat mai întâi spre ambasada Greciei. După părerea mea, erau circa 15 până la 25 de persoane, în vreme ce alţii au intrat în ambasadele egipteană, italiană şi franceză.” El  mai spune că a dat dispoziţie personalului însărcinat cu protecţia ambasadei să lase poarta deschisă, aşa încât cetăţenii albanezi să poată intra liber. Imediat după aceasta, un camion Skoda cu număr de Tirana a spart gardul din spate al ambasadei şi a pătruns în curte cu un număr de persoane care au cerut imediat azil politic. Evenimentul a fost bine primit de autorităţile federale de la Bonn, care şi-au confirmat sprijinul pentru solicitanţii albanezi de azil. „Cu câţiva ani în urmă, povesteşte fostul ambasador, am aflat din surse diplomatice că guvernul lui Ramiz Alia a luat în acel moment decizia de a ataca militar ambasadele care adăpostiseră refugiaţi albanezi, dar împotrivirea lui Reis Malile, ministrul de externe din acel moment, a blocat acest gest disperat.” Daum a confirmat pentru Agenţia DW că primele tentative ale albanezilor de a intra în ambasade occidentale au fost în 20 iunie 1990. Atunci, autobuzul cu burduf şi cu numărul TR 00301, condus de şoferul de 30 de ani Bujar Alikaj, alături de care se mai afla şi Edmond Vokshi, a oprit „întâmplător”, în jurul orei 7.40, în apropierea gardului ambasadei Greciei, de unde cei doi au sărit în curtea reprezentanţei diplomatice elene.   Fireşte că poliţiştii albanezi care păzeau ambasada nu au avut timp să reacţioneze. Pe 23 iunie, camionul „Liaz” condus de Fatos Kaceli, a pătruns în forţă prin poarta ambasadei italiene, iar în ziua următoare, în jurul orei 22.00, un alt camion, condus de Ylli Bodinaku, a spart zidul care împrejmuia ambasada germană şi a pătruns în curtea acesteia.  În maşină se mai aflau Burhan Kalaja, Gëzim Tota, Ilia Miri şi alţi câţiva. Dar „spectacolul” cel mai impresionant a fost spargerea zidului ambasadei Turciei de o maşină a salubrităţii, având la bord câteva persoane îmbrăcate ca muncitori municipali. Singurele ambasade care nu au acceptat pe teritoriul lor fugari albanezi au fost cea cubaneză şi cea chineză. Aceste tentative au continuat şi după data de 2 iulie, sub supravegherea poliţiei, care, în câteva situaţii, a fost instruită să nu reacţionaze.

Ramiz Alia: „Am fost luaţi prin surprindere, am crezut că albanezii iubesc partidul”

Interesantă este şi declaraţia, la mult timp după evenimente, a fostului preşedinte albanez Ramiz Alia: „Pătrunderea a 5.000 de persoane în ambasadele străine a fost un eveniment care a avut fără îndoială o influenţă mare în viaţa politică a ţării. Întâmplarea din 2 iulie a fost un avertisment că situaţia din ţara noastră se înrăutăţea. Fireşte că năvala aceea masivă a oamenilor a fost ceva neprevăzut. A provocat nervozitate. Important era să o depăşim cu calm. Ca să nu se întâmple niciun conflict între noi şi oamenii aceia, de natură să necesite folosirea forţei. Aceasta a fost principala provocare. De aceea, am luat legătura cu secretarul general din acea vreme al ONU, Peres de Cuellar, care a trimis un reprezentant care să faciliteze contactul guvernului nostru cu ambasadele. Deci, prin intervenţia dlui Cuellar a fost posibil ca ambasadele să ne trimită numele tuturor albanezilor aflaţi acolo, pentru ca guvernul să le pregătească paşapoartele, aşa încât plecarea lor spre ţările unde doreau, care s-a făcut în mod organizat, să se facă în regim legal. În felul acesta s-a încheiat această etapă. Dar asta nu a însemnat că situaţia din Albania s-ar fi schimbat nici în bine, nici în rău. Adevărul este acesta: am fost luaţi prin surprindere, am crezut că albanezii iubesc partidul. Dar nu am stat nici cu mâinile încrucişate, pentru că, la urma-urmei, eram la putere. Deşi totul se terminase, situaţia ne ieşise de sub control”.

„Iată cum a fost spart zidul ambasadei germane” (Ylli Bodinaku)

Ylli Bodinaku a fost cel care, pe 2 iulie, a spart cu camionul său „Skoda” zidul ambasadei germane. El îşi aminteşte şi acum cu emoţie seara aceea din iulie când a izbit cu maşina zidul din spatele ambasadei şi a pătruns pe teritoriul acesteia. În camion se mai aflau soţia şi cei doi copii minori ai săi, dar şi un număr de alţi cetăţeni albanezi, prieteni şi colegi, în total 36 de persoane. Alte zeci de oameni au dat buzna în urma camionului prin zidul dărâmat. Tot în seara aceea, la Ministerul de Externe german s-a raportat că un număr de 86 de persoane intraseră în curtea ambasadei şi cereau azil politic. „Salariaţii ambasadei, îşi aminteşte Ylli Bodinaku, ne-au adunat şi ne-au citit un fax trimis de Genscher (cancelarul Germaniei), în care scria: Şoferul şi ceilalţi sunt eroii democraţiei albaneze. Ei au doborât zidul Berlinului albanez.” Bodinaku proiectase de mult în visele sale cele mai îndrăzneţe dărâmarea acestui zid, iar torturile îndurate în închisoarea de tristă amintire de la Spaç nu-l făcuseră să renunţe la el. Pentru că Ylli, înainte de această tentativă disperată, a zăcut mulţi ani în temniţele comuniste ca deţinut politic.

Era în septembrie 1990, când, împreună cu un coleg din Uniune Scriitorilor (Liviu Ioan Stoiciu), mă aflam la Tirana, într-un schimb de delegaţii între cele două uniuni de creaţie. Am fost cazaţi la hotelul Tirana, construit nu cu mult timp în urmă în centrul capitalei albaneze. Abia sosiţi, am observat că holul şi coridoarele hotelului erau păzite de o mulţime de bărbaţi tineri, îmbrăcaţi în costum, tăcuţi şi bănuitori. Erau, fireşte, securiştii albanezi. Ar fi fost ridicol să se afle acolo din pricina noastră, aşa că ne-am zis că, fără doar şi poate, se întâmplase un eveniment grav. Câteva zile mai târziu am aflat, cu totul întâmplător, despre ce era vorba: cel mai cunoscut scriitor albanez, Ismail Kadare, aflat la Paris cu familia, repetase într-un mod propriu experienţa nebunească a celor care săriseră gardul ambasadelor străine de la Tirana: marele scriitor ceruse azil politic în Franţa. Deşi nu a recunoscut, conducerea comunistă din Albania s-a clătinat o dată în plus după lovitura primită din partea unui artist de care se îndoise în mod repetat, dar pe care-l credea credincios “idealurilor”. Am încercat să explic publicului românesc, într-un articol publicat ulterior în România liberă, care erau resorturile ce-l împinseseră pe marele prozator către acel gest disperat. În anii care au trecut de atunci, mi-am pus adesea întrebarea cum de a fost lăsat să plece marele scriitor, împreună cu familia, tocmai în zilele acelea fierbinţi, la Paris? Oare Securitatea albaneză trădase regimul sau regimul însuşi cedase? Probabil că răspunsul la această întrebare nu-l vom afla niciodată.

Marius Dobrescu

Series Navigation<< Poezia albaneză, răsplătită cu aplauze la IaşiO viaţă risipită: Povestea Elenei Gjika, victima fără vină a comunismului albanez >>