Proză albaneză contemporană: Ramiz Gjini -Turma

Share

Primul i-a spus celui de-al doilea:

– Statul s-a prăbuşit, o să fie foamete. Să ne adunăm, să atacăm depozitul cu rezervele de grâu.

Cel de-al doilea a alergat acasă să ia sacii şi un animal de povară. Pe drum l-a întâlnit pe al treilea. I‑a spus şi lui:

– Depozitul de grâu va fi spart. Să alergăm şi noi într-acolo…

Cel de-al treilea, care se ducea la oraş, s-a întors din drum. S-a dus la al patrulea, l-a găsit şi i-a spus:

– Statul s-a dus naibii, o să murim de foame. Ia repede nişte saci, să mergem la rezervele de grâu.

Cel de-al patrulea şi-a lăsat treaba de-o parte şi s‑a dus la al cincilea…

Şi uite, în nici o oră, sute de oameni se adunaseră în faţa depozitului de grâu. O mulţime de măgari, de asini şi de cai cu samare în spate sau înhămaţi la căruţe, legaţi şi slobozi, aşteptau în spatele mulţimii de oameni. Pe spinările animalelor, în aerul greu de vară, o mulţime de musculiţe se agitau, se duceau şi veneau, se învârteau care mai de care. Numai că oamenii păreau oarecum dezamăgiţi, căci multe din cele auzite nu erau adevărate.

Uşa depozitului era închisă. Lângă ea, cu puşca pe umăr, stătea de pază Mul Dermeku, ultimul bastion de pază al statului. I se spunea Mul Dermeku, dar toţi îl strigau Mul cel Surd pentru că era tare de urechi. Auzea cât de cât doar strigătele oamenilor, fluierăturile, claxoanele maşinilor şi răgetele măgari­lor. În plus, natura îl făcuse şi cam prostuţ. El vedea că în jurul depozitului pe care statul îl pusese să-l păzească se adunase o grămadă de oameni, dar nu înţelegea ce vor. În semn de avertisment şi pentru efect psihologic, paznicul surd se pune pe bătut pas de defilare dintr-un colţ al clădirii într-altul. Din când în când ridică din umeri şi-şi înalţă gâtul slăbănog, ca şi când ar vrea să miroasă mai bine primejdia care-l ameninţa. Fusese o viaţă întreagă paznic, asemenea unui câine de pază tăcut şi credincios. Surzenia îi ascuţise intuiţia de a înţelege şi a-şi aminti la momentul potrivit punctul acela din regulamentul de serviciu care-i spunea ce să facă în momentele de primejdie. În vreme ce Mul cel Surd îşi continua mersul acela soldăţesc, tropăind cu încălţările vechi pe care le avea în picioare, cineva a răcnit lângă el:

– Du-te acasă, măi, Mul, că statul nu mai există. N‑ai ce face aici singur, cu puşca ta fără gloanţe.

Mul cel Surd n-a priceput iniţial ce voia să spună celălalt, dar tonul omului l-a făcut să-şi amintească punctul unu din regulament, pe care-l ştia de mult pe de rost. Aşa că, fără să se tulbure prea mult, oprindu‑se un moment, a zis:

– Am cinci copii de crescut. Statul m-a pus aici şi eu reprezint statul, după care a pornit din nou cu capul sus, păşind cu acelaşi pas aproape milităresc.

Din partea dreaptă a mulţimii, un geambaş de cai a urlat spre el cât îl ţineau bojocii:

– Da’ noi nu avem copii de crescut? Nu e corect să tragi în consătenii tăi.

Şi altul, din stânga:

– Du-te, băi, şi încarcă-ţi puşca aia! Auzi, cică el reprezintă statul!

Numai că ultimul bastion al statului nici nu băga în seamă vorbele lor. Îşi repeta în minte punctele din regulament şi-şi strângea arma în pumn. S-a oprit mai apoi şi, uşor enervat, a scos din cartuşiera veche patru cartuşe, după care, arătându-le mulţimii, a rostit: 

– Am destule cartuşe pentru puşcă, aşa să ştiţi…

Când hohotele s-au mai potolit, din mijlocul mulţimii a ieşit unul şchiop, cu bocancii rupţi, pe care‑l porecleau toţi „Filozoful”.

„Filozoful” a început un discurs lung, explicându-i surdului care era situaţia cu statul. În final i-a spus:

– Aşa că, după cum ţi-am zis, nu mai avem nici stat, nici guvern. Doar tu, Mul, ai mai rămas… Şi nu c-ai fi om rău, dar nu ştii ce s-a întâmplat, asta e… Că eşti surd.

În spatele mulţimii a nechezat o iapă. Apoi, calul a sărit în două picioare şi i-a tras o copită măgarului din spatele ei, care-i vârâse botul sub coadă. Stăpânul iepei a cerut să fie priponit măgarul care ar fi vrut să‑i necinstească animalul. Când oamenii au izbucnit în râs, „Filozoful” a făcut criză de nervi. Coborând tonul, i-a admonestat că nu e vremea de glumit şi că trebuie întreprins ceva pentru a-l convinge pe Mul cel Surd, altminteri nu rămânea altceva de făcut decât să se arunce cu toţii înainte pentru a sparge uşa depo­zitului. Geambaşului de cai îi convenea soluţia asta. Mai întâi a scos un sunet războinic, apoi, numărând până la trei, a zbierat din adâncul plămânilor:

– Înainte, oameni buni…!

Mulţimea a înaintat câţiva paşi.

Trei focuri de armă unul după altul străpunseră aerul. Oamenii s-au oprit ca ţintuiţi locului. Puşca era îndreptată spre ei.

A urmat retragerea.

Alb la faţă, strângând cu putere arma în pumnii ce‑i tremurau, Mul cel Surd a spus:

– Punctul unu din regulament, prima acţiune – avertismentul, trei gloanţe în aer.

A urmat o linişte de mormânt. Apoi, voci din mul­ţime:

– Surdu’ nu glumeşte…!

– Am spus eu, ăsta-şi omoară consătenii.

– Băi, regulamentul nu spune să tragi în oameni.

Atunci „Filozoful” s-a căţărat cu greu pe o grămadă de pietroaie, s-a întors spre oameni, a ridicat mâinile în aer cerându-le să tacă şi a început:

– Dragi tovarăşi! Ascultaţi cu atenţie: Mul cel Surd are dreptate. Aşa cum stăm aici suntem o turmă… Şi asta înseamnă că… Hai să ne organizăm şi să luăm grâul în bună regulă.

A tăcut câteva clipe, cu fruntea transpirată, a tuşit, a scos batista, s-a şters la nas şi a continuat:

– Aşa că, după cum am spus, să facem o listă. S‑o facă chiar Mul cel Surd, punându-se chiar el în capul ei. Apoi, pe rând, să luăm grâu. Spuneţi dacă sunteţi de acord…

S-a auzit răgetul prelung al unui măgar. Hohotele mulţimii au izbit aerul aşa cum valul izbeşte în ţărm. Apoi, voci din mulţime:

– Dar Mul cel Surd nu ştie să scrie…

– Nu vă supăraţi…

– Păi ce treabă avem noi cu organizarea…

– Să dăm asaltul toţi odată…

– Atenţie! Ăsta o să aplice punctul doi din regu­lament…

Mulţimea parcă înnebunise. O năvală nebu­nească, strigăte şi urlete, ameninţări şi blesteme făcură ca Mul cel Surd să uite într-o clipă punctul doi din regulament. Uşa, care puţin mai înainte părea că o să rămână veşnic închisă, a fost spartă într-o frântură de secundă. Surdul, după ce se jurase că nu va ceda nici cu un milimetru, fu luat de vârtejul acela asemenea unei frunze purtate de vânt. Intrarea în depozit începu să înghită la oameni cu o lăcomie uluitoare şi, în jumătate de minut, afară, în faţa depozitului, nu mai rămăsese decât o mână de săteni. Chiar şi aceia se îmbrânceau şi se trăgeau înapoi unul pe altul. În depozit nu mai era loc nici să arunci un băţ de chibrit. Sute de picioare jucau pe loc, cufundate în grămada de grâu. Fiecare se îmbrâncea cu fiecare. Cei slabi gemeau şi se văicăreau, cei puternici urlau şi ameninţau. În scurt timp, un nor des de praf s-a ridicat spre tavan. Mirosul de sudoare îţi muta nasul din loc. Praful te sufoca. Gemete, strigăte, zbierete, îmbrânceli, vaiete… toate degeaba. Pentru că zidurile nu erau de cauciuc să se poată întinde. Ci, dimpotrivă, erau reci şi nemişcate. Cei care încercau să se aplece să-şi umple sacul cu grâu vedeau că nu pot din cauza celorlalţi. Şi atunci: oameni buni, hai să împingem! Dar încotro… Şi din nou se auziră sudălmi înfierbântate şi fără adresă; din nou strigăte, blesteme şi gemete. Mulţimea se agita, fierbea, se clătina în miros de sudoare, în praful care cu fiecare clipă era şi mai înecăcios. Grâul era acolo, sub picioarele lor, călcau pe el şi nu-l puteau lua pentru că nu se puteau apleca. Era ceva simplu de tot; ajungea ca omul de alături să se  mişte o palmă mai încolo… Dar uite că nu o făcea. Nu avea cum… În spatele lui era altul… altul… altul… Toţi având acelaşi scop, aceeaşi dorinţă, aceeaşi nevoie… A trecut un minut… două… zece… treizeci… Şi timpul trecea, iar efortul era zadarnic. Glasurile, la început puternice, acum erau răguşite, şovăitoare. Cei slabi abia mai stăteau în picioare, apoi cădeau şi mulţimea călca peste ei. Din nou urlete, strigăte de durere, zbateri… În final, puterile i-au părăsit, dorinţa s-a dus pe apa sâmbetei, avântul a dispărut şi el, doar vocile stinse continuau să se mai audă:

– Stai…! Cine eşti tu, Maliq?

– Nu, nu sunt Maliq, sunt soţia lui Haqif…

– Spune-mi, pe unde e uşa?

– În aia mă-tii… Ce ţi-a trebuit să intri?

– Las-o naibii de treabă!

– Oameni buni, împingeţi puţin să ieşim…

– Să ieşim, să ieşim…

– Ah, oh, uh, ăh…

Deja dărâmaţi de efort, se împingeau cu greu spre ieşire. Mulţimea se clătina ca un animal uriaş rănit. Afară se mai adunaseră şi alţii. Complet dezorientaţi, uzi şi transpiraţi, cu hainele rupte pe ei, roşii la faţă, se îngrămădeau cu toţii.

Nevasta lui Haqif şi-a pierdut în îmbulzeală pantoful drept.

Lui Maliq i s-a rupt cureaua de la pantaloni şi, în vreme ce-i ţinea să nu-i cadă, sufla din greu pe nas.

Un altul, Zenel, vânzător de gogoşi lângă şcoala primară, se scăpase pe el.

Geambaşului de cai i se făcuse rău şi-l scoteau de mâini şi de picioare.

Mul cel Surd era rătăcit de tot: nu ştia nici unde este, nici ce s-a întâmplat. Iar de puşcă uitase cu totul.

Şi, când toţi încercau să se dumirească şi să tragă o gură de aer curat şi nimănui nu-i mai păsa de grâul rămas înăuntru până la ultimul bob, „Filozoful” a sărit strigând:

– Păi nu v-am spus eu că suntem ca o turmă?

Kastriot, toamna 1997

Traducere: Marius Dobrescu

Series Navigation << 2019 – Anul Internaţional al Limbilor IndigeneDritëro Agolli (1931-2017) >>