Despre nevoia de modele –O carieră ştiinţifică excepţională: acad. Grigore Brâncuş, la 90 de ani

Share
Articol apărut în revista „Drita” Revista Drita nr. 23 - februarie 2019

Când am ajuns în Albania, în iunie 1971, nu ştiam că pe acelaşi aeroport aterizase, cu mai mult de zece ani în urmă, un tânăr ca şi mine, ce avea să se dedice şi să evolueze pe calea unei specialităţi rare: lingvistica balcanică. Pe tânărul de atunci îl chema Grigore Brâncuş (n. 20 martie 1929) şi venea dintr-un sat din Oltenia într-o perioadă în care puterea comunistă de la Bucureşti îi expulzase din mediul universitar pe cei mai de seamă savanţi filologi de formaţie antebelică. Lucru care se întâmpla, la scară mai mică, şi în Albania. Lunile de vară, cu lecţiile de albaneză, au trecut neaşteptat de repede şi, la întâi octombrie, împreună cu colegul meu F.T., am intrat în anul întâi la facultatea de limbă şi literatură albaneză. Vreau să spun încă de la început că ne-am bucurat de o simpatie deosebită din partea colegilor şi profeso­rilor albanezi, lucru care i se întâmplase, cu siguranţă, şi tânărului cercetător Grigore Brâncuş, cu mulţi ani în urmă. Părea că între ei şi noi există un filon de prietenie neexplorat îndeajuns, care ne făcea să îndurăm mult mai uşor despărţirea de familie şi mediul străin în care ne găseam. Primul care ne-a pomenit de înaintaşul nostru într-ale albanologiei a fost marele savant Shaban Demiraj, la cursul său de gramatică istorică din anul întâi. La ora aceea nu ştiam nimic despre Brâncuş.

Revenind în ţară în prima vacanţă de vară am căutat, din curiozitate, volumul tradus de el din prozele lui Migjeni şi m-au uimit precizia traducerii, bogăţia şi culoarea veşmântului românesc cu care tânărul cercetător român îmbrăcase nuvelele acestui scriitor sobru din nord. Migjeni vorbea o limbă română frumoasă, ca şi când aceste proze ar fi fost scrise direct în româneşte. Poate că atunci am avut primul imbold spre traducere, cine ştie?

Anii au trecut, am absolvit facultatea de la Tirana, m-am angajat la o instituţie de cultură din Bucureşti, iar grijile de fiecare zi m-au ţinut departe de Profesorul pe care nu-l cunoscusem personal, dar despre care auzeam din când în când câte ceva. Ştiam, de pildă, că predă un curs facultativ de albaneză la Filologie, cu studenţi din ce în ce mai puţini, până ce cursul s-a desfiinţat, anunţând încă din anii ’80 viitoarea penurie de cercetători în acest domeniu atât de rar. Era o foame cumplită de ingineri, iar cercetarea lingvistică căzuse nemeritat din atenţia publică. Pentru Profesor a fost însă perioada cea mai rodnică, cea a deplinei maturităţi ştiinţifice. Marile lucrări scrise şi coordonate de el, de istorie a limbii române, a raporturilor cu albaneza, cărţi care se citesc şi astăzi cu pasiune, au rămas texte de căpătâi pentru filologia balcanică. „Am avut o înclinaţie deosebită pentru zonele mai misterioase ale lingvisticii, mai întunecate, mai necercetate”, mi-a declarat el într-un interviu luat cu câţiva ani în urmă. Şi, în paralel cu activitatea de cercetare, o mare pasiune a Profesorului a fost stimularea şi îndrumarea tinerilor cercetători. O pleiadă întreagă a acestora găsim la această oră în instituţiile specializate şi învăţământul superior, oameni formaţi şi promovaţi de el în ciuda interesului general scăzut pentru acest domeniu.  

Anii nouăzeci nu au adus o revigorare în această specialitate, ba chiar dimpotrivă. Societatea de consum care se clădea la noi era una a profitului, în care savanţii pierduţi în semiobscuritatea bibliotecilor erau din ce în ce mai marginalizaţi. Marginalizaţi, poate, în viziunea vulgară a cetăţeanului obişnuit, nu însă şi în mediul academic, care-şi apăra cu unghiile şi cu dinţii statutul la care, într-o societate normală, ar fi avut dreptul. Şi totuşi, profesorul Brâncuş a păşit pe o treaptă superioară a statutului ştiinţific, devenind, în anul 2011, membru titular al Academiei Române. Este suprema recunoaştere a unei activităţi de şase decenii în slujba ştiinţei. Este exemplul sublim al strădaniei într-un domeniu în care marile nume de cercetători au rămas doar pe coperţile tomurilor şi în bibioteci.

Revenind la enunţul din titlul acestui articol, vreau să spun că, într-o societate bulversată de vulgaritate şi incompetenţă, în care absenţa modelelor e mai vizibilă ca oricând, numele şi exemplul dlui Profesor Brâncuş pot constitui un punct cardinal spre care trebuie să privim cu toţii. Un model demn întotdeauna de urmat.

La împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani, în numele redacţiei Drita, îi urez Profesorului sănătate şi ani mulţi de activitate, spre beneficiul ştiinţei româneşti!

Marius Dobrescu

Series Navigation << Comemorare Ismail QemaliPrima republică albaneză >>