Albania în anii imperiului lui Štefan Dušan (1331-1355)

Share
Articol apărut în revista „Drita” Revista Drita nr. 23 - februarie 2019

Rezistenţa organizată a feudalilor albanezi, sprijiniţi uneori de reprezentanţii Casei de Anjou şi alte puteri europene, a reuşit să respingă ofensiva sârbă şi să protejeze Durrës-ul şi Principatul Arber, formaţiuni statale albaneze incipiente. Dar ocuparea acestora şi a tuturor zonelor locuite de albanezi nu a putut fi evitată odată cu accederea la putere a regelui sârb Štefan Dušan (1331-1355).

Chiar din vara anului 1336, în alianţă cu împăratul bizantin Andronicus III Paleolog, care conducea o expediţie de represalii în Albania de sud, regele sârb a organizat o campanie importantă în ţinuturile albaneze, în urma căreia a ocupat o mare parte din acestea, respectiv zona centrală dintre râurile Mat şi Shkumbin.

Ocupaţia sârbă a fost motivul unei reorganizări a rezistenţei albaneze. Pentru a da o mai mare amploare acestei rezistenţe, principii albanezi au dorit o alianţă cu regele Carol Robert de Anjou, interesat la rândul său ca oraşul Durrës, avanpostul său pe coasta adriatică, să nu cadă sub dominaţie sârbă. În virtutea acestei alianţe, încă din acel an, Carol Robert de Anjou a trimis în Albania o mică trupă militară sub comanda fiului său, Ludovic (viitorul rege al Ungariei), pentru a colabora cu principii albanezi răzvrătiţi. În luna decembrie 1336, între Ludovic, ca reprezentant al lui Carol Robert, şi despotul albanez Andre II Muzaka, care îi reprezenta pe nobilii răsculaţi, s-a semnat la Durrës o înţelegere prin care anjuinii se obligau să trimită ajutoare militare principilor albanezi. Înţelegerea respectivă cuprindea şi o serie de drepturi şi privilegii pe care Carol Robert i le recunoştea punctual despotului Andre Muzaka şi familiei sale. Aceste drepturi erau instituite asupra proprietăţilor de orice natură ale familiei Muzaka, titlurilor şi altor onoruri acordate acestora de către împăraţii bizantini sau care vor fi acordate de către regii anjuini etc. În schimbul acestora, despotul Andre Muzaka trebuia să-şi confirme supunerea şi loialitatea faţă de curtea suzerană, iar pentru a le garanta ar fi trebuit să trimită la Napoli, ca ostatic, pe unul dintre fiii săi. Un tratat asemănător a fost semnat, doi ani mai târziu (1338), de anjuini cu contele albanez Tanush Topia, căruia i s-au reconfirmat proprietăţile cuprinse între râurile Mat şi Shkumbin şi i s-a promis o rentă anuală de 1.000 de galbeni. Prevederile acestor tratate, precum şi evoluţia de până atunci a relaţiilor Curţii de Anjou cu stăpânitorii albanezi arată clar că se produsese deja un dezechilibru de forţe în favoarea acestora din urmă. Anjuinii nu doar că nu mai erau în situaţia de a-şi impune stăpânirea şi voinţa în aceste teritorii, ci din contră, încercau să atragă cu titluri şi privilegii pe omnipotenţii stăpânitori albanezi pentru a-şi conserva influenţa formală asupra Durrës-ului şi zonei adiacente.

Imperiul sârb şi măsurile luate în teritoriile ocupate

Dar nici această nouă mobilizare a principilor albanezi nu a reuşit să facă faţă mult timp ofensivei regatului sârb. În cursul anului 1343, forţele superioare ale lui Štefan Dušan au reuşit să supună teritoriile vechiului Arber, cu centrul la Kruja. Tot în acelaşi an, asupra Berat-lui a avut loc un prim atac al forţelor sârbe, pătrunse pe culoarul Ohrid. În vara anului 1346, însuşi Štefan Dušan, în fruntea unor importante forţe militare, a ocupat una după alta cetăţile Kostur, Berat şi Kanina. În următorii doi-trei ani, Štefan Dušan, care încă din anul 1346 începuse să se intituleze „împărat al Romaniei, Slavoniei şi Arberului”, a anexat Epirul şi Thesalia, creând un nou imperiu balcanic, ale cărui graniţe începeau pe Dunăre şi se sfârşeau în golful Corint şi la Marea Egee. În componenţa acestuia intra un număr de popoare străine, precum albanezii, bulgarii, grecii şi vlahii. Imperiul lui Štefan Dušan a fost concretizarea ambiţiilor anexioniste ale clasei feudale sârbe. În teritoriile supuse, stăpânitorii sârbi au fost împroprietăriţi cu terenurile  care până atunci aparţinuseră populaţiei locale. Surse istorice vorbesc despre măsurile dure aplicate de Štefan Dušan împotriva localnicilor albanezi. „Arberii sunt apăsaţi din greu de jugul cuceritorilor slavi atât de urâţi… Clericii sunt înjosiţi şi persecutaţi, proprietarii sunt deposedaţi şi aruncaţi în temniţă”, scrie într-un raport din anul 1332 al arhiepiscopului francez al Tivarului, Gulielm Adam, adresat regelui burgund Philip VII. Ocupaţia sârbă a adus modificări importante în ceea ce priveşte structura elitei stăpânitoare. În ţinuturile şi localităţile ocupate a fost instalată administraţia sârbă, în fruntea căreia au fost aduşi cei mai apropiaţi oameni ai ţarului (titlul imperial la slavi, n.n.), acordându-li-se, în funcţie de împrejurări, titluri de despot, cezar ş.a. Astfel, în fruntea provinciei Berat a fost numit cumnatul ţarului, Ioan Comnenos Asen, în Epir, Simeon Uroš, fratele ţarului, iar în Thesalia, “Cezar” Preljub, care în 1355 a fost ucis în cursul unei revolte a albanezilor. Stăpânirea sârbă a modificat profund structura socială şi economică a societăţii albaneze din sec. al XIV-lea. Codul legislativ al lui Štefan Dušan, document fundamental care sancţiona relaţiile economice, politice şi juridice ale cetăţenilor imperiului cu elitele conducătoare, cuprindea în sistemul relaţiilor feudale şi comunităţile libere agricole şi pastorale, care erau incluse însă în cadrul proprietăţilor mânăstireşti şi ale proprietarilor agricoli sârbi. O asemenea măsură afecta grav ţărănimea liberă albaneză, în special pe cea din zonele de munte, care reuşise până atunci să evite obligaţiile feudale şi să-şi păstreze o oarecare autonomie politică faţă de puterea centrală. Codul lui Štefan Dušan se sprijinea pe instituţiile juridice şi cutumiare sârbe şi, ca atare, el intra în coliziune sub multe aspecte cu instituţiile şi tradiţiile celorlalte populaţii cuprinse în administraţia statului sârb. În destule cazuri, el interzicea dreptul acestor instituţii locale, cum erau adunările (sfaturile) săteşti, de a judeca cazurile de pe cuprinsul localităţii, acordând acest drept feudalilor locali sau ţarului însuşi.

Consecinţele ocupaţiei în domeniul religios

Ocupaţia sârbă a avut consecinţe negative mai ales în zona de nord a ţinuturilor albaneze, şi în special în Kosova, unde această stăpânire s-a prelungit timp de două secole. Bogate în câmpii roditoare, cu importante resurse minerale şi o serie de centre comerciale şi meşteşugăreşti, aceste teritorii au prezentat o tentaţie permanentă pentru regii sârbi. Începând cu sec. al XIII-lea, monarhii din dinastia Nemanja au făcut eforturi pentru a muta centrul statului lor de la Raša în direcţia zonelor bogate ale Kosovei şi Gentei. Oraşe precum Shkodra, Prizren, Prishtina şi Skopje au fost, în epoci diferite, reşedinţe ale coroanei sârbe. Un alt centru important al Kosovei, Peja (Peç) a fost stabilit, încă de la mijlocul sec. al XIII-lea, drept centrul bisericii autocefale sârbe. Mutarea centrelor de greutate ale statului sârb în sud a fost însoţită de alte fenomene, de ordin social şi etnic, mult mai vizibile în Kosova. O parte din aristocraţia feudală locală a fost expropriată  şi înlocuită cu proprietarii sârbi de pământ, laici dar mai ales religioşi. Începând cu a doua jumătate a sec. al XIII-lea, au fost sârbizate bisericile şi mânăstirile din Kosova, construindu-se şi altele noi, înzestrate la rândul lor cu mari proprietăţi agricole. În epoca domniei lui Štefan Dušan, la mijlocul sec. al XIV-lea, mânăstirile, deja sârbizate, de la Deçan, Graçanica, Banjska, Kryeëngjëll, Hilandar la Muntele Athos şi alături de ele episcopiile de la Peja, Prizren ş.a. stăpâneau deja un număr considerabil de sate în Kosova şi din celelalte ţinuturi albaneze din nord.
Expansiunea sârbă în direcţia Kosovei a fost însoţită şi de colonizarea acestui teritoriu cu populaţie sârbă venită din Serbia propriu-zisă (Raša). Noii veniţi au populat satele părăsite ori s-au stabilit pe noile proprietăţi ale feudalilor, bisericilor sau mânăstirilor sârbe. Împreună cu colonizarea, regii sârbi, şi cu precădere Štefan Dušan, au aplicat o politică ce urmărea asimilarea populaţiei albaneze din teritoriile supuse. De mare duritate au fost represiunea şi persecuţiile religioase. Capitole întregi din Codul lui Štefan Dušan şi ordine speciale ale ţarului sârb prevedeau măsuri aspre, precum sechestrarea averilor, afurisenia, alungarea şi chiar pedeapsa cu moartea pentru credincioşii catolici şi ortodocşi care nu acceptau să se convertească la ortodoxia sârbă şi nu se rebotezau cu nume slave. Alături de documentele de arhivă care dovedesc acest fenomen, există şi mărturii al contemporanilor, cum ar fi cea a unui călător anonim din anul 1308, a arhiepiscopului francez Gulielm Adam (1332), a cardinalului italian Guido da Padova (1350) etc., care subliniază fără putinţă de tăgadă acest aspect al politicii regilor sârbi faţă de populaţiile supuse neslave, lucru sancţionat de altfel şi în dreptul medieval sârb, respectiv Codul lui Štefan Dušan (1349). Măsuri ca acestea loveau în primul rând populaţia albaneză de credinţă catolică sau ortodoxă de rit bizantin din zonele de nord şi nord-est, în care presiunea sârbă era mai puternică. Ele erau circumscrise fenomenului slavizării religios-onomastice aplicate unor anumite categorii ale populaţiei albaneze. Acesta este motivul pentru care, între secolele XIII-XIV, alături de majoritatea locuitorilor albanezi care purtau nume precum Gjin, Dedë, Gjon, Progon, Llesh, aflăm în aceste teritorii albanezi, consideraţi chiar în documente a fi ca atare, care poartă prenume slave sau adaptate onomasticii slave precum Pribisllav, Radomir, Vladislav sau nume ca Voglič, Kuqevič, Flokovci, Gjinovci etc., ceea ce demonstrează că în acea epocă (prima jumătate a sec. al XIV-lea) o parte a populaţiei albaneze din ţinuturile de nord, sub presiunea violentă a ocupanţilor sârbi, treceau printr‑o fază intermediară a unei asimilări culturale şi religioase. În multe zone, acest proces de asimilare s-a întrerupt datorită unor schimbări istorice care au dus la distrugerea statului sârb şi apariţia unei noi puteri balcanice, cuceritorii otomani (a doua jumătate a sec. al XIV-lea). Exact în această perioadă se observă fenomenul invers: întoarcerea populaţiei albaneze la onomastica tradiţională, alături de un nou fenomen, respectiv adoptarea de nume musulmane. Totuşi, într-o anumită parte a teritoriului, mai cu seamă în Genta (Zeta), procesul de slavizare a continuat, ducând gradual la slavizarea culturală şi etnică a altor comunităţi albaneze.

Revoltele populaţiei albaneze împotriva stăpânirii sârbe

Stăpânirea sârbă sub Štefan Dušan, însoţită de grave consecinţe economice, sociale şi etnice, a provocat o rezistenţă acerbă din partea populaţiei albaneze. Încă din primul an al domniei lui Štefan Dušan, în ţinuturile de nord-vest a izbucnit o răscoală antisârbă condusă de un feudal local, Dhimitër Suma (1332). Extinderea ei l-a făcut pe arhiepiscopul din Tivar, Gulielm Adam, să se gândească la organizarea unei noi cruciade a Occidentului împotriva sârbilor, care avea să fie sprijinită în mod decisiv de răsculaţii albanezi din nordul ţinuturilor albaneze. În scrisoarea pe care i-o trimite în acest scop regelui burgund Philip VII Valois, prelatul francez afirma că pentru organizarea acestei cruciade nu se putea găsi un loc mai nimerit decât regiunile albaneze răsculate „… în care poporul arber poate scoate la luptă mai mult de 15.000 de călăreţi, bărbaţi voinici, viteji şi buni luptători, pregătiţi de luptă”.

Dar rezistenţa albanezilor împotriva ocupaţiei sârbe nu este caracteristică doar regiunilor de nord, ci a cuprins şi zone din sud, în Epir. Ea a fost mai evidentă după moartea ţarului sârb Štefan Dušan (1355). Răscoalele din ţinutul Berat (1356) şi Himara (1358) au redus stăpânirea despotului Ioan Comnenos Asen doar asupra localităţii Vlora şi teritoriului din jur. În 1356 a eşuat o tentativă de recucerire a Berat-ului, cu tot ajutorul dat de stăpânitorul Epirului, Simeon Uroš. Totuşi, conform unui document de epocă ce apare într-unul dintre codicele Berat-ului, cu prilejul asediului sârbii s-au purtat inuman, “scoţând şi morţii din mormintele lor”. Un n mai târziu, în 1355, albanezii din Thesalia s-au răsculat împotriva “cezarului” sârb Preljub, pe care l‑au şi ucis. La puţin timp după expediţia sa împotriva Berat-ului, Simeon Uroš, fratele lui Dušan, a fost obligat de furia răsculaţilor să-şi abandoneze posesiunile din Epir. În acest fel, începând cu Genta şi Kosova, până în sud, în Epir, au renăscut formaţiunile politice ale principilor albanezi de altă dată: Balsha, Gropaj, Topia, Matrënga, Muzaka, Zenebishi, Bua-Shpata etc.
Dezvoltarea politică a teritoriilor locuite de albanezi intra astfel într-o nouă fază, care le ducea tot mai mult spre crearea unor principate albaneze stabile.

Marius Dobrescu

Series Navigation << Prima republică albanezăShkodra 1990. Primele mişcări anticomuniste >>