Robert Budina, regizorul numărul unu al noului film albanez

Share
Articol apărut în revista „Drita” Revista Drita nr. 22 - ianuarie 2019

”Exemplul cineaştilor români este valabil nu doar pentru cinematografia albaneză, ci şi pentru cea din ţările dezvoltate”

Ultima realizare a regizorului albanez Robert Budina (n.1952, Korcea, Albania), filmul „Streha mes reve” (Un adăpost printre nori), a atras atenţia lumii cinematografice europene asupra acestui artist promiţător. Pelicula este un strigăt de împăcare între două credinţe, de fapt între două lumi nu atât de opuse pe cât se lasă uneori să se înţeleagă: islamul şi creştinismul catolic. Albania a fost întotdeauna ţara în care credincioşii cultelor diferite au coexistat paşnic sute de ani, micile drame apărute la un moment dat fiind punctuale şi aplanate cu înţelepciune. Un asemenea fapt relatează, cu ajutorul unor imagini de excepţie, filmul lui Robert Budina. După premieră, media albaneză a fost unanimă în a recunoaşte meritele acestei expresive pelicule. Iată, de pildă, ce scria ziarul Telegraful din 4 decembrie 2018: Streha mes reve este o dramă delicată şi nobilă despre libertăţile personale şi religioase. În acest context, am considerat că este momentul ca Robert Budina să ne povestească despre cariera sa regizorală într-o ţară care a cunoscut nu cu mult timp în urmă democraţia de tip occidental şi economia de piaţă.

Dragă Robert Budina, când ţi-ai descoperit pasiunea pentru regie şi care a fost traseul tău regizoral în teatru?

Încă de la o vârstă fragedă am fost pasionat, ca orice copil, de teatrul de păpuşi, iar când eram în jurul vârstei de 10 ani am mers pentru prima oară la teatru, atunci când fratele meu mai mare, Edmond Budina, după ce şi-a terminat studiile de actorie la Academia de Arte, a fost numit director al Teatrului Popular (azi Teatrul Naţional). Primul meu contact cu teatrul a fost ca într-o magie, mi se părea că fratele meu, care juca pentru prima dată pe scena acestui teatru, făcea parte dintr-o poveste minunată. Am trăit atunci nişte emoţii necunoscute, ca şi când aş fi fost unul dintre personajele acestei poveşti.  A fost dragoste la prima vedere şi astfel am ajuns să frecventez regulat spectacolele de teatru. Mai apoi am început să citesc numeroase drame şi romane şi, influenţat de fratele meu, am devenit un cititor pasionat al lui Ismail Kadare, cel care mi-a inflenţat într-o oarecare măsură formarea artistică, m-a educat în spiritul artei adevărate, supreme. Când am avut o experinţă de viaţă suficientă, mi-am început studiile de regie de teatru, spre sfârşitul anilor ‘80. În afara activităţii regizorale, mi-a plăcut să scriu sau să adaptez proză pentru spectacolele de teatru. Prima mea experienţă în acest domeniu a fost dramatizarea nuvelei lui Ismail Kadare ”Un dosar despre Homer”, când eram în anul doi la studii regizorale. Piesa era o alegorie crudă la adresa regimului dictatorial comunist din Albania  acelor vremuri şi a avut un mare impact la public, format în majoritate din studenţi, profesori şi intelectuali. În general, am fost mereu un artist angajat şi foarte sensibil la evoluţiile sociale din ţara mea, aşa încât am devenit o parte activă a marilor schimbări care au avut loc în Albania după 1990, când regimul comunist a căzut. Dar nu am vrut să intru în politică, am dorit să-mi urmez pasiunea pentru artă. Visul meu suprem a fost să studiez într‑o şcoală occidentală de regie de teatru sau film, aşa că am emigrat în Italia cu celebrul vapor din Vlora, în 1991, la bordul căruia se aflau în jur de 20 de mii de emigranţi, dornici cu toţii să-şi vadă împli­nit visul de libertate refuzat de regimul comunist vreme de 50 de ani. Statutul de emigrant clandestin m-a împiedicat vreme îndelungată să-mi realizez visul de a studia, aşa că după trei ani în care am făcut diferite munci pentru a putea supravieţui, m-am întors în Albania pentru a-mi finaliza studiile la regie de teatru, întrerupte în ultimul an de facultate. Anii 90 au fost nişte ani dramatic pentru arta albaneză şi, desigur, pentru teatru, căci s-au tăiat finanţările în mod drastic şi posibilitatea de a lucra în acest sector s-a diminuat mult, ceea ce m-a obligat să intru în activităţi comerciale private. Ideea mea era să adun un buget suficient pentru a deschide un teatru privat, unde să lucrez independent, numai că sărăcia economică a ţării nu mi-a stimulat deloc iniţiativa. După opt ani petrecuţi în afaceri, timp în care nu mi-am întrerupt legăturile cu teatrul, jucând ca actor în unele piese puse în scenă de prieteni regizori sau punând chiar eu în scenă piesa ”Cavalerii”, de Aristofan, m-am reîntors la activitatea artistică ca producător de film. Tot acum, fratele meu, Edmond, care emigrase de mult în Italia, a câştigat un grant la Ministerul Culturii italian pentru realizarea primului său film, “Scrisoarea de aer”, la care am colaborat ca şi coproducător, deoarece cea mai mare parte a filmărilor se realiza în Albania.

Regia de teatru este complet diferită de cea de film. Povesteşte-ne despre trecerea ta de la teatru la film, cum ţi-ai ales această specialitate grea, dar spectaculoasă?

Motivul pentru trecerea mea de la teatru la film a fost absenţa finanţării pentru teatre în Albania acelor ani şi, desigur, faptul că producţia italiană despre care vorbeam m-a invitat să colaborez şi să devin producător. Un alt motiv a fost şi faptul că în anii aceia nu existau prea multe case cinematografice în Albania, iar realizarea unui film cerea mai mult efort decât cea a unei piese de teatru, deci nu exista nici concurenţă. În teatru, aceeaşi piesă e pusă pe scenă de mai mulţi regizori, cu opţiuni regizorale diferite, iar mie mi-a plăcut să-mi exprim sentimentele artistice mai mult prin creaţiile mele originale, decât prin optica unui alt autor. Şi acest lucru puteam să-l fac mai bine în film decât în teatru, pentru că filmul dispune de mai multe mijloace tehnice decât teatrul. Dacă în teatru prioritar e cuvântul, în film e imaginea, care mă ajută să-mi exprim mai complet sentimentele artistice, şi aşa mi-am descoperit noua dragoste, dar fără să mă rup complet de teatru. Aşa am pus în scenă “Pelicanul” lui August Strindberg şi “În numele poporului”, o piesă de teatru pe care am scris-o sub influenţa piesei lui Henrik Ibsen, “Duşmanul poporului”. Pe scena Teatrului Naţional din Tirana am pus în scenă piesa “Prada”, de Joe Orton, şi am fost invitat pentru o altă producţie teatrală la Bari cu piesa “Criminalul”, scrisă de mine pentru o trupă locală de teatru. Această piesă a fost foarte apreciată de marile ziare italiene, precum “La Reppublica” şi “Corriere della sera”. Apoi am regizat o monodramă scurtă scrisă şi interpretată de Erand Sojli, “Spre libertate”. Am lucrat apoi în diferite producţii de film internaţionale, în diferite postúri, şi aşa am realizat primul meu film de scurt metraj “Luleborë”(Fulg de nea), în colaborare cu Franţa, film prezentat la 50 de festivaluri şi care a câştigat numeroase premii, fiind difuzat şi pe canalul public francez France 3. Casa de producţie franceză Takami Production, reprezentată de  Carine Blanc, care a fost impresionată de experienţa mea cu filmul de scurt metraj, mi-a propus să realizăm împreună un film de lung metraj. Aşa că, în colaborare cu ei, am scris scenariul filmului “Agon”, producţie care m‑a pus în contact cu producătorul român Dan Burlac, căruia i-a plăcut scenariul şi a găsit resur­sele financiare pentru a deveni coproducător al filmului. Prin el, am putut lucra cu directorul de imagine Marius Panduru, una dintre personalităţile imaginii de film europene. Acesta a fost primul meu contact cu România, una dintre ţările europene de succes în cinematografie în ultimii zece ani. “Agon” a luat parte la festivalul de categoria A de la Shanghai, după ce a avut premiera mondială la Chicago, în SUA. Apoi, filmul a circulat la alte 20 de diferite festivaluri, unde a luat premii: pentru filmul şi actorul cel mai bun, în Arizona, SUA, şi pentru scenariu, la Paris.

Cât de greu este în Albania să fii un realizator de film independent?

Cinematografia albaneză are una dintre legislaţiile cele mai bune şi actuale, iar ca rezultat al acestui fapt realizarea unui film independent în Albania este la fel ca şi în ţările europene, ba chiar putem spune că cinematografia albaneză este integrată în Europa în urma colaborării cu toate ţările de pe continent, deşi ţara noastră nu face parte din Uniunea Europeană. Desigur că realizarea unui film depinde de aptitudinea de a asigura finanţare din partea instituţiilor de profil, cum e Centrul Naţional al Cinematografiei. Dar bugetul investit de statul albanez este cel mai mic comparativ cu toate ţările din jur, de circa un milion de euro, ceea ce face ca o casă de film albaneză, pentru a realiza un lung metraj, să asigure jumătate de finanţare din coproducţiile cu alte ţări. Deci, cât investesc străinii pentru filmele albaneze, tot atâta investeşte şi statul albanez. Iar dacă acest buget ar fi mai mare, în mod normal şi calitatea filmelor albaneze, ca şi difuzarea lor în lume va fi superioară, pentru că vor avea acces la finanţare mai mulţi cineaşti.

Ai avut maeştri albanezi în regia de film? Dar din cinematografia mondială?

Albania a avut mulţi regizori talentaţi în timpul regimului comunist, care, din păcate, n-au putut să se exprime la fel ca şi colegii lor din Europa de est. Şi totuşi, aceştia au reuşit să facă unele filme care au rămas în memoria spectatorilor. Eu nu am avut un maestru în munca mea de regizor de film, chiar dacă i-am cunoscut personal aproape pe toţi. Dintre regizorii străini, cel mai mult m-au influenţat, dintre clasici, Yasujirō Ozu, Bunuel, Fellini, Bertolucci, De Sica, dar îmi plac şi regizorii contemporani Sorrentino, Garrone, Fahradi, Zviaghinţev, ca şi pleiada de aur a regizorilor români – Jude, Mungiu, Porumboiu, Mitulescu, Netzer şi mulţi alţii din tânăra generaţie. Exemplul cineaştilor români e valabil nu doar pentru cinematografia albaneză, ci şi pentru cea din ţările dezvoltate.

Ştiu că la filmul ”Agon”, pe care l-am vizionat împreună, ai colaborat cu cineaşti români. Ce traseu a avut acest film în cei şapte ani de la realizare?

 ”Agon” a lăsat urme adânci în creaţia mea, pentru că mi-a oferit paşaportul de regizor şi mi-a deschis un orizont necunoscut până atunci. El mi-a dat posibilitatea să lucrez împreună cu colegi din alte ţări, iar greutăţile întâmpinate atunci m-au dezvoltat profesional. Cred că acest film reprezintă cel mai bine acea etapă de creaţie din activitatea mea şi pune câteva probleme vitale pentru albanezii emigraţi şi în curs de integrare în ţările în care se află. Desigur că dacă m-aş întoarce în timp aş putea să-l fac altfel…

Ultimul film realizat de tine se numeşte ”Streha mes reve” (Un adăpost între nori). Povesteşte-ne câte ceva despre acest ultim film al tău.

Anul trecut am terminat ultimul meu film de lung metraj, “Streha mes reve”, care a avut premiera mondială la festivalul de categoria A de la Tallinn, în Estonia, în noiembrie 2018, şi unde a avut un mare succes în presa de specialitate şi în rândul publicului eston. ”Screen Daily” şi ”Rotten Tomatoes” au scris la superlativ despre film, iar câţiva distribuitori internaţionali s-au oferit să-l distribuie în ţările lor. Am fost invitaţi la alte trei festivaluri importante, care nu sunt făcute încă publice. Acest film a fost realizat tot cu România, cu casa Digital Cube, având drept coproducător pe Cristian Nicolescu, ca director de imagine pe Marius Panduru şi cu coloana sonoră a lui Marius Lefterache. Filmul a fost dat şi în cinematografele albaneze şi publicul l-a apreciat mult. Pelicula vorbeşte despre coexistenţa religioasă, o calitate specială a poporului albanez, şi transmite un mesaj universal: cum am putea să-l iubim pe Dumnezeu, dacă nu ne iubim între noi? 

Am citit că eşti implicat civic în legătură cu apărarea clădirii istorice a Teatrului Naţional de la Tirana. Cum au evoluat lucrurile până în acest moment?

Iniţiativa demolării Teatrului Naţional din Tirana şi construirea în locul lui a câtorva blocuri-turn şi a unui teatru mai mic, luată de guvernul de la Tirana, reprezintă simbolul a ceea ce este Albania de azi, căci aici se adună toate: sărăcia artiştilor, care sunt tentaţi cu un teatru nou, înstrăinarea prin lege a proprietăţii publice, pentru că teatrului i se vor lua 5000 mp şi i se vor da în schimb numai 1000 mp, încălcarea constituţiei, prin votarea unei legi speciale care încalcă alte legi, spălarea de bani negri, căci nu se ştie de unde vin fondurile pentru construirea turnurilor şi, mai important ca toate, demolarea unei opere arhitectonice speciale a arhitectului italian din anii ‘30 Giulio Berte, iar odată cu ea şi demolarea uneia dintre cele mai importante instituţii culturale albaneze. Ideea demolării teatrului şi a construirii unor blocuri-turn în central Tiranei, unde terenul e foarte scump, e veche de 20 de ani, dar împotrivirea artiştilor a blocat-o. Aşa se întâmplă şi acum, căci, deşi legea a fost votată în parlament, ea nu se poate aplica deoarece, de 230 de zile la rând, artiştii protestează în piaţa teatrului împreună cu alţi activişti sociali. Avem speranţa că protestul nostru va salva teatrul.

Marius Dobrescu

Series Navigation << Boboteaza sărbătorită în AlbaniaHai-hui prin Balcani (3): Durrës, vechiul oraş. Budva şi Kruşevo >>