Relaţia lui Lasgush Poradeci cu regimul comunist

Share

Clasicul literaturii albaneze nu a scris niciodată un poem dedicat dictatorului

Născut în oraşul Pogradec, pe malul lacului Ohrid, în anul 1899, viitorul poet a urmat cursurile Liceului românesc de la Manastir (Bitola), pe care nu a reuşit să-l termine din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. Trimis la Atena să-şi continue studiile, se îmbolnăveşte de plămâni şi-şi petrece următorii doi ani într-un sanatoriu. În anul 1921, părinţii îl trimit la Bucureşti, pentru a-şi finaliza studiile. Neavând bursă, Lasgush a fost nevoit să muncească pentru a-şi continua liceul. În acelaşi timp, intră în legătură cu reprezentanţii comunităţii albaneze din România, fiind ales şi secretar general al acesteia. Se împrieteneşte cu alţi doi scriitori tineri, poetul Asdreni şi prozatorul Mitrush Kuteli. Îşi ia bacalaureatul la Silistra, după care, cu o bursă acordată de guvernul Albaniei, pleacă la Graz, în Austria, pentru a se înscrie şi a urma cursurile Universităţii locale (Karl-Franzens-Universität). În 1934 absolvă cursurile Facultăţii de Filologie Romano-Germană din Graz cu titlul de Doctor-Profesor, iar lucrarea sa de diplomă o consacră poetului român Mihai Eminescu. De altfel, poezia sa a fost influenţată decisiv de lirica eminesciană, ca şi de marii romantici germani. Revine în Albania şi activează ca profesor. Regimul comunist îl pune la index şi este izolat, poezia sa criticată şi considerată pesimistă, apropiată unei filosofii străine, în afara preceptelor realismului socialist. Este nevoit să supravieţuiască publicând traduceri din marii poeţi universali, precum Puşkin, Lermontov, Bllok, Heine, Byron, Eminescu etc. Opera lui completă a putut fi publicată abia în 1989. Cele două volume apărute în timpul vieţii au fost “Dansul stelelor” (1933) şi Steaua inimii” (1937), ambele editate în România. A fost căsătorit şi a avut două fete, pe Marie şi Konstantina.

Presa albaneză a relatat, nu cu mult timp în urmă, despre relaţia liricului albanez cu puterea comunistă de la Tirana. Cu acest prilej, fiica poetului, Marie Poradeci, a povestit câteva episoade interesante despre “războiul rece” existent în anii ’70-’80 între poet şi oficialii comunişti. Sunt anii în care despre Poradeci se vorbea în şoaptă, iar opera lui era cvasi-interzisă. Cu toate aceste probleme, la care se adaugă şi marile dificultăţi materiale care i-au marcat bătrâneţea, poetul a rămas neînduplecat şi tot aşa a plecat şi în lumea celor drepţi, în noiembrie 1987. Redăm, în continuare, câteva fragmente din amintirile Mariei Poradeci despre ultimii ani ai tatălui său.

“Este ziua lui Enver Hodja, scrie o poezie pentru el!”

Ar fi putut scrie Lasgush Poradeci poezii închinate lui Enver Hodja? Dictatorul nu merita nici să i se pronunţe numele, spune Marie Poradeci. Poetul nu a pomenit niciodată numele lui Enver Hodja, îi spunea pur şi simplu “el”. Dar oficialii regimului aveau răb­dare. Erau anii în care fiicele poetului, pentru care acesta avea o slăbiciune deosebită, îşi terminaseră studiile şi trebuiau să-şi găsească un loc de muncă. Comuniştii ştiau că ele erau pentru poet “călcâiul lui Ahile”, iar pentru regim acest lucru ar fi putut să fie un atú în relaţia cu Poradeci. Prin ele s-ar fi putut răzbuna împotriva lui. Povesteşte fiica poetului: Îmi amintesc că era prin 1978-1979, cred că în luna august, când au venit acasă la noi nişte oameni de la Comitetul de partid. După o scurtă prezentare, i-au spus lui tata „uite, vine 16 octombrie, ziua de naştere a tovarăşului Enver, şi ar fi bine să scrii o poezie dedicată lui”. După care au plecat. În noaptea aceea, tata a fost foarte nervos. Intra şi ieşea, tuna şi fulgera, iar eu şi cu soră-mea, căci mama era plecată la Tirana, nu ştiam ce e cu el.

Nimeni nu poate şti la ce s-a gândit în acea noapte Lasgush Poradeci. Şi cât de frământat a fost. I se ceruse o poezie, numai una, în care să-l laude pe conducător. Şi în curând, tot el avea să ceară autorităţilor, pentru fetele lui, dreptul de a merge la studii la universitate. I se cerea, deci, un compromis, unul extrem de mic în opinia autorităţilor. Pe care alţi autori, marea lor majoritate de fapt, îl făceau cu entuziasm. Numai că poetul nu era omul compro­misurilor. Se pare că în noaptea aceea gândul sinuciderii nu-i fusese străin. Dimineaţa, când s-a trezit, eu m-am dus la el să-i fac patul şi, când i-am ridicat perna, am văzut un revolver, continuă Marie Poradeci. I-am spus sorei mele şi ne-am speriat amândouă, dar nu am pomenit nimănui nimic. În seara aceea, Kostandina l-a întrebat: “tată, ce e cu ăsta aici?”. Iar el s-a justificat spunând: “Ne trebuie ca să ne apărăm de hoţi “. După un timp, o femeie care se pretindea prietenă de familie ne-a spus că în noaptea aceea Lasgush a vrut să se sinucidă. De unde ştia ea? Deci, mulţi dintre cei care ne intrau în casă raportau pe urmă la securitate.

Tata spunea mereu: “Avem o singură moarte, iar eu o să mor atunci când mi-o suna ceasul. Nu pot să merg la puşcărie, ca să mă umilească ei, căci ei îi umilesc pe toţi deţinuţii, îi scuipă, îi bat. Şi cel mai bine ar fi să mă sinucid”.

După anul ’90, vine cineva care se pretindea prieten de familie, şi ne spune:”Revolverul lui Lasgush să mi-l daţi mie, pentru că e o armă veche, decorativă”. De unde ştia el că tata avea un revolver? De unde? Deci, ei cunoşteau tot ce se întâmpla la noi în casă. Nu ştiu de ce au plecat şi nu i-a mai interesat poezia despre Enver Hodja. Poate că s-au temut  că se va sinucide ori poate au avut alt motiv, dar e cert că nu i-au mai pretins aşa ceva. Oricum, din jurnalul lui se vede cât de mult l-au chinuit.

“Nu scriu pentru el, eu sunt poetul veşniciei”

Marie Poradeci a relatat şi despre relaţia poetului cu dictatorul, ceea ce arată că lumea lui fantastică se afla la ani lumină depărtare de cea a personajului sângeros ce a condus vreme de patru decenii Albania.

Tata ne spunea uneori: “Eu înţeleg că situaţia voastră precară mi se datorează mie, că voi nu aveţi nicio vină, dar acum sunteţi mici şi nu înţelegeţi. Veţi înţelege mai târziu cine a fost tatăl vostru şi nu trebuie să uitaţi niciodată că sunteţi fiicele lui Lasgush Poradeci. Eu nu pot să fiu alt tată. Eu nu scriu despre el şi nici copiii mei nu i-i dau lui. Căci dacă voi scrie despre el, când va muri el, va muri şi opera mea. Iar eu sunt poetul veşniciei”. El nu a pronunţat niciodată numele dictatorului. Numele lui Enver Hodja nu a fost pronunţat niciodată la noi în casă. Nici când a murit (E.H. a decedat în aprilie 1985, cu doi ani înaintea poetului, n.n.) n-a vrut să ştie de el. Când noi i-am spus “tată, a murit”, jumătate de oră mai târziu el uitase. Ne-a văzut privind la televizor pe mine şi pe sora mea şi ne-a întrebat: “Ce faceţi voi acolo?”. Noi i-am răspuns: “A murit el, tată, a murit “. Iar el ne-a răspuns: “Aa, n-am ştiut, uitasem”. Pentru că nu-l interesa deloc. Deloc. Şi spunea mereu: “Eu sunt nemuritor. Ei vor muri, se vor duce, dar eu sunt nemuritor. Voi trăi mereu, sunt veşnic.”. Aşa după cum i-a scris lui Asdreni, într-o scrisoare: “Poetul nu moare niciodată, el trăieşte în sufletul poporului său”.

Mira Skënderi

Series Navigation<< Eminescu în limba albanezăHenrik Spiro Gjoka – câştigătorul premiului literar pe 2017 >>