Hai-hui prin Balcani (3): Durrës, vechiul oraş. Budva şi Kruşevo

Share
Articol apărut în revista „Drita” Revista Drita nr. 22 - ianuarie 2019

Hotelul „Pavarsia”, cu numele redactat incorect pe firmă, e singurul care ne primeşte imediat. Când vedem camerele, înţelegem de ce. Ultimii turişti cazaţi acolo le-au lăsat într-o paragină exasperantă. Ne-am bucurat că măcar uşile se închideau. În fine, era târziu să mai dăm înapoi, după ce plătisem anticipat. Ne‑am lăsat bagajele în camere şi am coborât să mâncăm ceva. Aici e cazul să fac o paranteză. Călătoria noastră a avut loc în a doua parte a lunii septembrie, perioadă în care, practic, sezonul turistic se închide cam peste tot. N-aveam deci de ce să ne mirăm că hotelurile şi restaurantele de pe litoralul albanez erau destul de „obosite” în urma unui sezon lung şi fierbinte.

Ne-am despărţit de ceilalţi, care au vrut să înoate în Adriatica, şi am luat autobuzul spre oraş. De Durrës mă leagă o mulţime de amintiri, începând cu cele din primul an de la sosirea în Albania ca student şi până la cele din anii trecuţi, când am ajuns aici cu autocarul ligii albanezilor din România. Iar prima impresie, din vara lui ‘71, a fost una de-a dreptul oribilă. Venisem împreună cu colegul meu, Filip T., de data aceasta pe cont propriu şi nu cu funcţionarii ambasadei, cum veneam de obicei duminică dimineaţa, după care, seara, ne întorceam tot cu ei la Tirana. De data aceasta luasem trenul, un tren hodorogit, aglomerat, cu bănci de lemn şi o încetineală înnebunitoare. N‑am să uit niciodată cum călătorii asaltau vagoanele ca-n vremea foametei, căţărându-se pe geamuri şi arun­cându-se unii în capul altora. Teribil, cu disperare, de un primitivism greu de imaginat. De data aceea, după ziua de plajă şi scăldat, spre seară, ne-am luat o cameră la un hotel vechi, amplasat chiar pe ţărmul mării, lângă Turnul Veneţian. Alături, era Muzeul de arheologie, pe care ne-am promis să-l vizităm într-o bună zi. Numai că… îndată ce am stins lumina în camera de hotel, o armată de ploşniţe turbate ne-a invadat şi ne-a făcut să ne blestemăm zilele, nu înainte de a fi încercat toate metodele pentru a scăpa de ele. În cele din urmă, disperaţi, am lăsat lumina aprinsă şi ne-am pus cearceaful pe cap, deşi bestiile acelea flămânde nu se lăsau păcălite. De sus, de pe tavan, îşi dădeau drumul peste noi şi zgomotul lor, un zgomot ca de ploaie pe acoperiş, ne-a ţinut treji aproape întreaga noapte. A două zi, cu ochii duşi în fundul capului, ameţiţi de oboseală, am luat primul tren şi ne-am întors la Tirana.

Oraşul Durrës pare acum un oraş italienesc, gălăgios şi plin de tineri, cu vile în stil mediteranean şi „gelaterii” pe fiecare metru pătrat. Totuşi, murdar şi plin de câini vagabonzi. Obosit ca şi hotelurile de pe plajă. Am făcut abstracţie de asta, căci venisem aici ca omul matur revenit la locul unei vechi iubiri. În centru, în vecinătatea palatelor colorate în ocru şi portocaliu, am dat peste situl pieţei bizantine din secolul al VI-lea, construită pe vremea împăraţilor Anastasie şi Justinian. O tabelă în albaneză şi engleză dă câteva explicaţii sumare despre obiectiv. Piaţa vechiului Dyrrah era un fel de centru comercial din zilele noastre, având tot ce-i trebuie: un portic şi coloane de jur-împrejur, un podium pardosit cu plăci de marmură, un puţ şi destule spaţii comerciale pentru negustori.

E cald şi totuşi ţin să ajung pe faleză. Ocolesc Turnul Veneţian şi observ că, vizavi, vechiul hotel cu ploşniţe era abandonat, cu ferestrele ca nişte găuri negre. Starea în care era m-a făcut să-l iert pentru faptul că, în urmă cu aproape jumătate de secol, petrecusem acolo o noapte cumplită. În apropierea turnului, o brunetă frumoasă, cocoţată pe picioroange ca să pară mai înaltă, poza într-o rochie de mireasă,  probabil pentru vreo revistă de modă. Ţărmul, protejat cu un dig de beton, era un du-te-vino de alge purtate de valuri, iar în port se aprindeau luminile. Soarele apunea, fierbinte, dincolo de mare.

Oraşul Durrës, fostă capitală a Albaniei pentru scurtă vreme şi reşedinţă princiară în prima jumătate a anului 1914, poartă însemnele unei nobleţi fanate. Amfiteatrul roman, cu ruinele unor aşezăminte creştine timpurii, ca şi situl pieţei publice te trimit cu gândul la istoria chinuită a acestor locuri, peste care s-au succedat cuceritori şi civilizaţii începând cu cea elenă, cea romană şi, odată cu invadarea regatelor balcanice de către otomani, cu islamul sultanilor. Înaintea cuceririi otomane, cam pe aici, pe la Durrës, se sfârşea influenţa bisericii Romei şi începea cea a Bizanţului. Lucru care se vede mai ales în arhitectura bisericilor, dacă străbaţi ţara de la nord la sud. De pe străduţele din jurul centrului, la fel ca în toată Albania, te pândesc ochii ruginiţi ai buncărelor construite în anii regimului comunist, sute de mii de construcţii mici şi mari, hidoase, de coşmar. Oameni practici, albanezii le folosesc acum ca depozite, grajduri şi coteţe de păsări. Cele foarte mari, vopsite strident, au fost transformate în baruri şi pizzerii.

A doua zi, după ce am ronţăit resturile de pizza din seara trecută şi am băut un espresso, ne-am urcat în microbuz şi ne-am îndreptat spre nord, spre Shkodra. Deşi era sâmbătă, se lucra destul de alert la şosele. De altfel, în ultimii 10-15 ani, în Albania s-a construit o reţea întreagă de şosele şi autostrăzi moderne, uşurând accesul la litoralul adriatic. Fiind o ţară mică şi cu resurse limitate, ultimele guverne albaneze au atras investiţii masive în infrastructură şi nu trebuie să ne mirăm dacă peste câţiva ani Albania va avea o reţea nouă-nouţă de drumuri naţionale şi autostrăzi. Ne îndreptam, aşadar, spre Shkodra, oraş de tradiţie catolică, dar şi un vechi centru administrativ otoman, utilizat de multe ori ca monedă de schimb între turci şi veneţieni. Sus, pe un deal care domină oraşul, se zăresc ruinele cetăţii Rozafa. Legenda construirii Rozafei seamănă perfect cu aceea a mânăstirii Argeşului: trei meşteri mari şi soţiile lor, ultima, cea mică, trebuind să fie sacrificată pentru ca zidurile să nu se năruie. Povestea are trimiteri în tot folclorul balcanic, de altfel.

Şi azi e o zi sufocantă. Înaintăm pe un drum şerpuit spre graniţa albanezo-muntenegreană. Case noi, pe dreapta şi pe stânga, biserici catolice cu turle ascuţite ca nişte săgeţi, oameni şi măgari cu desagii regulamentari în spate. Dar şi maşini bune parcate ici-colo, Mercedes-uri şi BMW-uri, parcă sfidând sărăcia comunistă de acum 30 de ani, când cel mai popular mijloc de transport era bicicleta, iar cetăţenilor le era interzis să-şi cumpere maşini. Poate că nici n‑ar fi avut cu ce…

În fine, ajungem la frontiera cu Muntenegrul. Rămânem uluiţi de coloanele de maşini care aşteaptă în vama albaneză. Inexplicabil. Şi nu doar maşini mici, ci şi microbuze, autocare. Ai zice că toată Albania se mută în Muntenegru. Reuşim să ne facem loc în faţă. Eugen încearcă să se înţeleagă cu un poliţist albanez vorbind o germană pe sărite, sigur că omul va avea puţin respect şi ne va lăsa să trecem înaintea altora. Şoferii ceilalţi se uită urât, poate că ne-or şi înjura în urmă, dar suntem aproape de punctul de control şi asta-i tot ce contează. În curând trecem şi prin faţa noastră defilează acelaşi decor de munte, cu case şi localităţi înşirate pe marginea şoselei şi cu un râu care ne însoţeşte o bună parte din drum. Luăm motorină într-un orăşel prăfuit şi constat că băiatul indiferent de la pompă e albanez. Plecăm mai departe, căci ţinta noastră e litoralul muntenegrean, de fapt staţiunea Budva. Peisajul devine din ce în ce mai spectaculos. Munţi şi iar munţi, localităţi pitite la poalele lor, ici-colo câte un câmp cultivat sau vreo livadă. Şoseaua e destul de liberă, ne apropiem de miezul zilei şi nici prin curţi nu se zăreşte nimeni. Alţi munţi, maşina urcă din greu, se opinteşte la viraje, şoseau e nouă şi bună. La un moment, printre stânci, în depărtare, sclipeşte marea. Suntem sus, litoralul e jos, şi ne repezim să facem poze.

Budva, unde ajungem nu peste mult timp, e o staţiune modernă, aglomerată, cu arhitectură occidentală, multe chioşcuri cu suveniruri şi terase pe malul mării. Plaja e plină. Suntem morţi de foame şi prima grijă e unde mâncăm. Un localnic ne indică un restaurant, găsim o masă chiar pe terasa cu vedere la mare, porţiile sunt mari, chelnerii, nişte bărbaţi maturi, foarte expeditivi. Vreau să iau ceva tradiţional şi comand o pleskaviţa, un fel de chiftea mare, bine făcută, cu cartofi, salată şi bere rece. Totul e perfect, iar fetele comandă şi dulciuri. După masă, plecăm in corpore spre oraşul vechi, care-mi aminteşte de orăşelele croate, cu catedrale ţuguiate, străduţe înguste, magazine cu fel de fel de mărunţişuri, pizzerii, îngheţată şi suc. E un început de după amiază cu mult soare. Lumea se plimbă, stă pe terase, e o atmosferă de vacanţă cum n-am văzut în Albania. Ne îndreptăm spre parcare, ne găsim microbuzul înghesuit între două autocare, plătim şi ieşim din oraş. Avem drum lung până la Podgoriţa, capitala Muntenegrului, unde vom înnopta. Microbuzul îşi reia urcuşul şi în curând marea se vede iarăşi jos, sub noi, sclipind ca o oglindă uriaşă sub razele blânde ale soarelui de septembrie. Urcăm întruna până ajungem în nori şi mii de molecule de apă ne înconjoară subit şi-mi zic că n-am să mai văd soarele niciodată, dar soarele apare din spatele muntelui şi, din punctul acesta, începem să coborâm. Şoseaua se derulează în serpentine strânse, într-un peisaj încântător printre culmi înalte, care-mi amintesc că nu degeaba această ţară poartă numele de Muntenegru. Dăm într-o vale largă, cu un lac imens pe dreapta, întrebăm de un hotel, nu găsim şi noaptea coboară accelerat peste peisaj. Soluţia e la Podgoriţa, un oraş prăfuit prin care bâjbâim ca orbii. Intrăm în câteva hoteluri care se dovedesc prea scumpe pentru noi (între 80 şi 120 de euro pe noapte), apoi, la ieşirea din oraş, nimerim într-un fel de pensiune curată, unde ne înţelegem cu proprietara şi, terminaţi de oboseală, contra a numai 25 de euro, ne ducem la culcare. Nu fără şpriţul de seară, oficiat pe pajiştea din faţa pensiunii, şi croind planuri pentru a doua zi.

Canionul Tara e una dintre minunile Balcanilor. Descrierea lui amănunţită se află în toate ghidurile turistice. Chei sălbatice, ape de munte verzi-albăstrui şi vârfuri stâncoase imense ne-au însoţit vreme de câteva ore bune, prin tuneluri săpate în piatră, atât de joase încât aveai impresia că nu vei trece cu maşina, până ce am ajuns la un fel de popas rustic, unde am băut cafele fierbinţi şi am făcut o mulţime de poze, sub un soare strălucitor, dar rece.

Trecerea în Serbia vecină nu ne-a luat mai mult de câteva minute şi aici peisajul s-a schimbat. Printre căsuţele cu umbrele de soare şi provizii de lemne acoperite cu prelate viaţa se derula atât de paşnic, încât am avut de câteva ori impresia că facem parte din realităţi paralele, imposibil de intersectat. La un moment dat, urechea experimentată a lui Eugen a prins un zgomot suspect la fiecare frânare şi am descoperit, după multe presupuneri aiurea, de unde venea: două dintre buloanele uneia dintre roţi erau slăbite. Le-am strâns şi am pornit mai departe, bucuroşi că nu fusese vorba despre ceva mai grav. Străbăteam în viteză localităţile sârbeşti, multe dintre ele prăfuite, cu semnele sărăciei foarte vizibile, pentru a putea ajunge până seara cât mai aproape de graniţa bulgară. De acolo era o aruncătură de băţ până la Vidin, iar de la Vidin până pe teritoriul românesc aproape că nici nu mai conta. Seara ne-a prins la Kruševac, un oraş cam ca Slatina noastră, cu acelaşi aspect de târg provincial plin de reclame vechi şi colcăind, în plus, de o sumedenie de câini fără stăpân. A doua zi dimineaţă, micul dejun de la Konacişte Dabi, unde dormiserăm, mi-a amintit de hotelurile româneşti din anii ‘90: meniurile erau numerotate, dar scrise în sârbă, fără să înţelegi nimic. Am pus degetul la întâmplare pe un număr şi m-am trezit cu o omletă, o bucată de caşcaval, roşii şi câteva rondeluri de castravete. Ca să mai repar impresia generală, am cerut un espresso şi chelneriţa mi l-a adus într-o ceaşcă mare, plină-ochi.

Am făcut câteva cumpărături la magazinul din colţul străzii şi am avut surpriza să găsesc nişte plăcinte excelente şi nişte mere parfumate, parcă atunci culese din pom. Vânzătoarele, în schimb, aveau acelaşi aer blazat ca şi fetele de la hotel. Niciun zâmbet, nicio curiozitate faţă de străinii intraţi în magazinul lor.

Câteva ore mai târziu, pe podul de la Calafat, intram pe teritoriul României. La Craiova era o căldură înăbuşitoare, iar străzile de la periferie erau aproape pustii. Ne-am oprit la o benzinărie, unde am alimentat şi ne-am mâncat ultimele senvişuri, apoi, fără evenimente deosebite, am ajuns într-un Bucureşti sufocat de trafic şi de smogul serii de septembrie. Brusc, peste oraş, peste străzi, maşini şi oameni a început să cearnă o ploaie măruntă, semn că toamna pândea după colţ.                     

Marius Dobrescu

Series Navigation << Robert Budina, regizorul numărul unu al noului film albanezRenaşterea patrimoniului spiritual din Himara >>