Gjergj Arianiti şi luptele antiotomane conduse de acesta

Share

După ce au cucerit Adrianopolul (1362), pe care l-au transformat în reşedinţa sultanatului, otomanii şi-au îndreptat privirile spre micile regate balcanice pe care le-au supus unul după altul într-un iureş războinic care le-a dat frisoane monarhiilor din occidentul Europei. Desigur că principatele albaneze nu au constituit o piedică reală pentru cuceritorii asiatici. Acestea au fost supuse rapid, moment după care noile autorităţi au purces la reorganizarea lor conform regulilor şi cutumelor proprii.

Recensământul cadastral otoman din anul 1431-1432 a fost însoţit de o represiune cumplită a forţelor de ocupaţie, care a făcut ca în vara lui 1432 numeroase familii albaneze să emigreze în direcţia Italiei, stabilindu-se în zonele Puglia şi Veneţia. Nemulţumirea generală provocată de acest recensă­mânt, influenţa exercitată de Sfântul Scaun şi de curtea de la Budapesta au stimulat mişcările de revoltă ale albanezilor din teritoriile ocupate de turci. În fruntea acestui val de revoltă a fost un nobil albanez cu posesiuni în centrul Albaniei de azi, prinţul Gjergj Arianiti. Familia Arianiti (Comnen) apare pentru prima dată în cronicile bizantine din sec. al IX-lea ca o familie de munteni războinici, în secolele următoare întinzându-şi posesiunile şi influenţa până la Vlora şi Manastir. Începutul secolului al XV-lea a consemnat o extindere fără precedent a puterii otomane în Balcani, ceea ce a provocat o vie mişcare de rezis­tenţă în aceste teritorii. Sub conducerea casei princiare Arianiti, albanezii au eliberat, încă din primele decenii ale acestui secol, o parte însemnată din zonele ocupate de otomani, răscoalele antioto­mane cuprinzând ţinuturi aflate în sudul Albaniei, pe teritoriul Greciei şi Macedoniei de azi. În faţa acestei situaţii aproape disperate, sultanul Murat II a decis să se ocupe el însuşi de reprimarea revoltei albaneze. În iarna anului 1432-1433, sultanul s-a stabilit la Serres, unde au fost concentrate importante forţe otomane. Aceste trupe, aflate sub comanda sangeacbey-ului Ali bey Evrenozi, au pătruns adânc în posesiunile principatului Arianiţilor folosind în acest scop vechiul drum roman Via Egnatia şi fără a întâmpina vreo rezistenţă din partea albanezilor. Dar, pătrunzând mai adânc în lunca râului Shkumbin, forţele otomane au fost atacate pe neaşteptate de trupele lui Gj. Arianiti în apropiere de Bërzeshtë. Înfrângerea turcilor a fost deplină, pe câmpul de luptă rămânând sute de morţi, însuşi comandantul lor, Ali bey Evrenozi, împreună cu o parte din oştire, reuşind să se salveze dând bir cu fugiţii. Aceasta a fost prima victorie importantă a albanezilor împotriva forţelor otomane. Ea a avut un ecou imens în ţările vecine, un important cronicar bizantin contemporan cu evenimentele, Laonic Chalcocondil, scriind că victoria lui Gj. Arianiti de pe râul Shkumbin i-a adus eroului „o glorie măreaţă”, care a făcut din el personajul cel mai important al vieţii politice albaneze din anii ‘30 ai secolului amintit.

Valul de răscoale antiotomane s-a răspândit şi în ţinuturile Albaniei de Sud, chiar dacă poziţia forţelor Porţii se întărise după ocuparea, în octombrie 1430, a celui mai important centru administrativ, oraşul Joanina. Răsculaţii albanezi l-au adus din exil, din insula Corfu, pe Depë Zenebishi, fiul fostului stăpâ­nitor al ţinutului. În frunte cu acesta, ei au asediat Gjirokastra, centrul administrativ al sangeacului, acest fapt stimulând lupta de eliberare a albanezilor din ţinuturile intrate de curând sub administraţie otomană. Noua situaţie a alarmat curtea imperială. Urgent, în cursul iernii anului 1433, o nouă armată otomană, avându-l în frunte pe Turhan bey, a pornit spre teritoriile răsculate şi, în colaborare cu trupele garnizoanei din Gjirokastra, i-a atacat pe albanezii care asediau cetatea. Prinşi între două fronturi, răsculaţii au fost înfrânţi şi au lăsat în urmă numeroase victime, Depë Zenebishi însuşi fiind luat prizonier şi spânzurat de otomani. Această înfrângere nu a putut opri însă avântul răscoalelor albaneze. În Albania de Nord, reprezentantul unei alte case princiare, Nikollë Dukagjini, a cucerit cetatea Deja, pe care nu a deţinut-o totuşi prea mult, ea căzând din nou în mâinile forţelor otomane. În Albania Centrală, răsculaţii, conduşi de Andre Topia, au atacat cetatea Kruja, fără a reuşi s-o cucerească. Documentele de epocă arată că şi în zona Vlorei a existat o mişcare de eliberare, care urmărea să reia de la turci cetatea Kaninei.

În perioada anilor ‘30 ai sec. al XV-lea, posesiunile lui Gjergj Arianiti au rămas principalul focar al rezistenţei antiotomane, ceea ce a făcut ca sultanul Murat II să se stabilească în vara anului 1434 la Manastir. La ordinul lui, trupele Rumeliei, sub co­manda generalului Sinan paşa, au atacat, la începutul lunii august 1434, teritoriile stăpânite de Gj. Arianiti. Lupta care a urmat între turci şi albanezi, după ce trupele otomane au fost încercuite de luptătorii lui Arianiti, le-a adus acestora o victorie măreaţă, descrisă de cronicarul Senatului Raguzei cu aceste cuvinte: “ei (albanezii) au ieşit biruitori pe câmpul de onoare şi mulţi turci au pierit acolo”. După această înfrângere ruşinoasă, comandanţii sangeacurilor vecine, în frunte cu Isak bey Evrenozi, au fost însăr­cinaţi de conducerea Porţii să continue campania pentru distrugerea forţelor lui Gj. Arianiti. În decembrie 1434, forţele lui Isak bey au pornit din nou în marş spre posesiunile nesupusului principe albanez. Ieşiţi în întâmpinarea lor şi după o încleştare crâncenă, localnicii au ieşit biruitori, ceea ce a atras din nou aprecierile cronicarilor raguzani: „Isak bey însuşi a reuşit să scape în fruntea unui mic număr de luptători. Din armata lui, mulţi comandanţi importanţi au fost ucişi sau luaţi prizonieri. Din ziua aceea, turcii au rămas îngroziţi, fără a mai îndrăzni ceva împotriva arberilor”.

Luptele dintre albanezii comandaţi de Gjergj Arianiti şi otomani au continuat şi în cursul anului 1435. Pe 20 aprilie, acelaşi an, a avut loc o altă confruntare sângeroasă, finalizată cu victoria luptă­torilor lui Arianiti. Evenimentul a fost urmat de câţiva ani de linişte (1435-1437), sultanul Murat II concen­trându-şi eforturile militare contra puternicului emir anatolian Ibrahim din Karamania. Situaţiea a fost descrisă într-un document de epocă astfel: „turcii şi arberii rămân liniştiţi între graniţele lor, fără confruntări sau lupte”.

Răscoalele albanezilor din anii ‘30 ai sec. al XV-lea şi victoriile forţelor lui Gj. Arianiti au avut un mare ecou atât în teritoriile albaneze, cât şi în afara lor. Şi aceasta mai ales pentru că marile curţi princiare europene erau conştiente că intenţiile agresive ale otomanilor aveau să le vizeze mai curând sau mai târziu şi pe ele. Monarhiile occidentale ştiau cu siguranţă că Balcanii erau doar o etapă a războiului declarat de otomani Europei. În plus, numele lui Gj. Arianiti a ajuns la urechile tuturor personalităţilor vremii, obişnuite de ani buni să primească doar veşti proaste de pe frontul antiotoman. Aşa se face că mari nume ale creştinătăţii, precum papa Eugeniu IV şi împăratul german Sigismund, care deţinea în acelaşi timp şi coroana Ungariei, i-au adresat principelui albanez mesaje laudative şi încurajatoare. S-a ajuns până acolo încât între Sigismund, regele Ungariei şi împăratul Germaniei, şi principii albanezi Gjergj Arianiti Comnen şi Andre Topia să se plănuiască o mişcare comună antiotomană, proiect care a rămas doar pe hârtie, cum am spune noi astăzi.

Şi totuşi, nu avea să treacă mult timp pentru ca o altă mişcare antiotomană să apară pe teritoriul albanez sub conducerea unui alt mare comandant, provenit din ţinuturile de nord de astă dată, eroul naţional Gjergj Kastrioti Skanderbeg. Acesta va reuşi să ţină piept puterii sultanilor vreme de aproape un sfert de veac, perioadă considerată cea mai glorioasă pagină a istoriei albaneze.

Marius Dobrescu

Series Navigation<< Controverse la Skopje pe tema limbii albanezeCongresul de la Lushnja (21-31 ianuarie 1920) >>