Cuza la sultan – poveste populară
- Un nou paragraf în istoria ALAR
- Albania, poetica spaţiului – expoziţie de fotografie albaneză cu ocazia Zilei Minorităţilor Naţionale
- Ismail Kadare la 83 de ani
- FRI a Macedoniei se va numi Republica Macedoniei de Nord
- Controverse la Skopje pe tema limbii albaneze
- Gjergj Arianiti şi luptele antiotomane conduse de acesta
- Congresul de la Lushnja (21-31 ianuarie 1920)
- Un Hitler albanez?
- Moisi Golemi, nepotul lui Skanderbeg
- Primul „Maestru al Arhitecturii”, un fost deţinut politic
- Tenorul albanez Rame Lahaj, pe marile scene de Operă
- Eminescu în limba albaneză
- Relaţia lui Lasgush Poradeci cu regimul comunist
- Henrik Spiro Gjoka – câştigătorul premiului literar pe 2017
- Cuza la sultan – poveste populară
- 2019 – Anul satului românesc şi al patriarhilor Nicodim şi Iustin
- Cine a fost episcopul Theofan (Fan S. Noli)
- Boboteaza sărbătorită în Albania
- Robert Budina, regizorul numărul unu al noului film albanez
- Hai-hui prin Balcani (3): Durrës, vechiul oraş. Budva şi Kruşevo
- Renaşterea patrimoniului spiritual din Himara
- 2019, anul jubiliar pentru Circul Naţional albanez
Anul acesta, la 24 ianuarie, se împlinesc 160 de ani de la Mica Unire, cum a rămas în istorie, respectiv momentul în care Ţara Românească şi Moldova au devenit una, România, certificând astfel voinţa clasei politice şi a poporenilor din cele două provincii. În afara recunoaşterii europene, actul unirii avea nevoie şi de “binecuvântarea” suzerană a sultanului Abdul-Aziz, cârmuitorul Înaltei Porţi de la acea vreme. Documentele diplomatice şi mărturiile vremii reţin desfăşurarea şi importanţa actului primirii domnitorului la sultan. Dar nu numai ele: folclorul, cronica nescrisă a istoriei, ne transmite în felul său acest moment unic. Să-i dăm cuvântul, aşadar, cronicarului anonim.
Marius Dobrescu
Straşnic domn a mai fost şi Cuza-vodă!
El a făcut şcolile, el ne-a dat pământ şi tot el a surpat şi pătulele împărăteşti. Şi bine a făcut!
Că băga acolo fietece român treisprezece baniţe de porumb în tot anul şi, când să-şi ia şi el agoniseala, tot ce strânsese acolo, tocmai după trei ani, i se dădeau numai trei baniţe din ce pusese. Ziceau cârmuitorii că l-au mâncat şoarecii şi porumbul era mâncat de ciocoii satului.
Tot el a silit pe ciocoi să plătească bir şi să asculte de legi. Ba celor care n-ascultau, le da fum! Cuza-vodă nu era fudul. Umbla aşa ca noi şi, de multe ori, ca să prindă pe mulţi slujbaşi cu ocaua mică, îşi schimba faţa şi hainele, să nu-l cunoască nimeni. Unde pomeneai la el trăsuri şi slugi puzderie şi bogăţii strânse grămadă, cum era la Bibescu ? Ăla se plimba prin ţară cu mare alai; avea caleaşcă, şaisprezece cai albi, cu hamurile roşii şi vizitii stângaci.Tot Cuza-vodă a unit ţărişoarele noastre, pe Valahia cu Ţara moldovenească, de a făcut ţara noastră straşnic de mare şi puternică, cum e azi.
Când s-a dus, cică, la împăratul turcesc ca să-i ceară învoirea de a domni neturburat peste amândouă ţările, a făcut lucruri aşa de minunate, că a pus pe gânduri pe turci!
Ştiţi ce ? Era obiceiul ca domnii ţării noastre, când intrau la împărat, se târau de la poarta curţii palatului până la picioarele împăratului, în genunchi.
Cuza însă nu era omul să sufere ruşinea asta!
A mers la palat drept, cu fruntea sus şi cu sabia zornăind ca un Făt-Frumos.
– Îngenunche şi mergi târându-te, băiete, dacă vrei să fii primit ! i-au strigat paznicii de la poartă.
– Asta n-oi face-o eu niciodată! a strigat Cuza supărat. Şi dacă îi vorba aşa, mă duc de unde-am venit!
Dacă l-au văzut plecând, turcii au spus împăratului şi ăsta a dat poruncă să-l primească aşa.
A intrat Cuza-vodă.
– Bună ziua, înălţate împărate!
I-a multumit în limba lui şi apoi, mirat că-l vede înaintând drept, soldăţeşte şi fără sfială, l-a întrebat:
– De ce ai venit aşa ?
– Aşa m-a trimis pe mine Ţara! a răspuns Cuza cu aşa mândrie şi cu aşa curaj, că s-a mirat şi împăratul.
Şi, el ştie cum o fi mai vorbit şi ce o mai fi vorbit, că a îmblânzit inima turcului şi a ascultat împăratul dorinţa lui Cuza.
L-a pus pe urmă împăratul pe Cuza la masă cu el, au mai vorbit ei ba de una, ba de alta şi, când să plece, l-au adus turcii pe Vodă Cuza cu o cinste nemaipomenită pană la Constanţa.
Se mirau turcii, se mirau cadânele, se mirau paşele şi boierii lor când îl vedeau şi-l priveau ca pe un viteaz din poveşti:
– Bre, bre, bre! La noi n-am văzut aşa om, spuneau ei.