Congresul de la Lushnja (21-31 ianuarie 1920)

Share

Întrunirea delegaţilor din întreaga Albanie a fost momentul fundamental care a consfinţit independenţa deplină a ţării

Congresul de la Lushnja, recunoscut ca unul dintre marile momente istorice ale Albaniei, s-a desfăşurat în ultima decadă a lunii ianuarie 1920. În cadrul lui a fost aprobat un document constituţional care afirma independenţa deplină a ţării. În cele zece zile de activitate, Congresul a ales un Consiliu superior, alcătuit din patru persoane, cu atribuţii de preşedinte, şi un Consiliu naţional, format din 37 de persoane. În funcţia de prim-ministru a fost ales Sulejman Delvina.

Congresul şi-a desfăşurat lucrările în casa patriotului lushnjar Kaso Fuga. La el au participat delegaţi aleşi din întreaga ţară. Conform declaraţiilor conducerii adunării, scopul acesteia a fost analizarea situaţiei interne şi externe a Albaniei, precum şi luarea de măsuri pentru prevenirea împărţirii anumitelor zone ale ţării între vecinii balcanici. Congresul a fost deschis cu un salut adresat participanţilor de către Ferit Vokopola, delegatul prefecturii Berat, Lushnja şi Skrapar.

După ceremonia deschiderii, a avut loc împărţirea delegaţilor pe comisii, organe specializate care şi-au început imediat lucrările. La cea de-a doua sesiune, deschisă pe 24 ianuarie, a fost ales în funcţia de preşedinte al Congresului Aqif paşa Elbasani. Au urmat câteva declaraţii privind asasinarea patriotului Abdyl Ypi de către oamenii guvernului de la Durrës, cu câteva zile înainte de 21 ianuarie, cu scopul de a‑i intimida pe trimişii prefecturilor la această întrunire. Trebuie spus, ca o paranteză, că în perioada care a urmat declarării independenţei (ca şi înainte de aceasta), societatea albaneză era extrem de divizată. Încă înainte de apariţia partidelor politice, au existat în Albania o mulţime de grupări bazate mai puţin pe o ideologie comună şi mai mult pe interese econo­mice, religioase şi de castă. Aşa se face că la ora aceea asasinatul politic era la ordinea zilei, şi chiar conducătorul statului de mai târziu, regele Zogu, a fost în câteva rânduri ţinta unor încercări de asasinat. În continuarea lucrărilor din 24 ianuarie, prin decizia unanimă a delegaţilor, s-a hotărât trimiterea unei telegrame de condoleanţe familiei lui Abdyl Ypi, formalitate care a încheiat sesiunea din ziua aceea, decizându-se continuarea lucrărilor pe 30 ianuarie. Cea de-a treia sesiune, deschisă în data amintită, a stabilit, în urma mai multor luări de poziţie, trimiterea unor proteste hotărâte împotriva deciziei Puterilor Aliate privind aplicarea Pactului secret de la Londra, semnat la 26 aprilie 1915, document care aproba împărţirea teritoriilor albaneze. A urmat o analiză a poziţiei guvernului de la Durrës, cu efecte atât asupra situaţiei interne, cât şi a celei externe. S-a tras concluzia că deciziile guvernului se situau în afara programului elaborat în cadrul Congresului de la Durrës, care avusese loc pe 25 decembrie 1918. Tot astfel, prin împiedicarea întrunirii Senatului ales la Durrës şi prin proasta administrare a teritoriului, guvernul a provocat anarhie în ţară şi o gravă criză politică. Pe aceeaşi linie, se ajunsese chiar ca acest guvern să facă demersuri disperate pentru a împie­dica întrunirea Congresului de la Lushnja.

Din aceste motive, Congresul a decis în unani­mi­tate destituirea guvernului de la Durrës şi, în acelaşi timp, i-a ales pe prelatul Luigj Bumçi, pe Mehmet Konica şi Dr. Turtulli ca reprezentanţi legitimi ai poporului albanez la Conferinţa de pace de la Paris. În şedinţa următoare, tot în 30 ianuarie, Congresul i‑a ales ca membri ai Consiliului superior pe pr. Bumçi, Aqif paşa Elbasani, Abdi Toptani şi Dr. Turtulli. A urmat votul asupra noului guvern, emanat din congres, guvern condus de premierul Sulejman Delvina. Din noul cabinet făceau parte: Ahmet Zogu, ministru de Interne, Mehmet Konica, ministru al Afacerilor Ex­terne, Hodje Kadria, ministru al Justiţiei, Ndoc Çoba, ministru al Finanţelor, Sotir Peci, ministru al Învă­ţământului, Ali Riza Kolonja, ministru de Război, Eshref Frashëri, ministru al Lucrărilor Publice, şi Idhomeni Kosturi, ministru al Poştelor şi Telegrafului.

La şedinţa din 31 ianuarie, congresul i-a ales pe membrii Senatului şi a decis ca delegaţii să nu părăsească Lushnja până când noul guvern nu-şi va prelua atribuţiile. În aceeaşi şedinţă, s-a stabilit închiderea lucrărilor, iar oraşul Tirana a fost desemnat drept capitala Albaniei. Îndată după aceasta, în aceeaşi după amiază, Ahmet Zogu, ales ministru de Interne, a trimis tuturor prefecturilor din ţară o circulară prin care anunţa populaţia albaneză asupra motivelor care duseseră la organizarea congresului şi explica deciziile luate cu acest prilej, decizii care aveau legătură cu pericolele ce ameninţau ţara. Zogu a combătut ideea ca membrii congresului să rămână în oraş până când guvernul îşi va prelua atribuţiile. El le-a explicat delegaţilor că “deciziile Congresului vor fi aplicate neapărat şi fără întârziere, ceea ce necesită curaj şi abnegaţie, drept pentru care eu voi pleca la Tirana, iar voi, dacă doriţi, puteţi rămâne aici”. Aşa după cum se şi prevăzuse, în timpul călătoriei spre Tirana, Ahmet Zogu şi oamenii care îl însoţeau au fost opriţi la Kavaja de forţe ale armatei italiene înarmate cu armament greu. La ordinul unui ofiţer italian de a se întoarce din drum, Ahmet Zogu i-a răspuns: “Eu nu recunosc altă autoritate în afară de Congresul de la Lushnja”. După o serie de replici care erau să se termine cu vărsare de sânge, ofiţerul Italian şi-a retras oamenii şi i-a permis lui Zogu să intre în oraş. Ahmet Zogu a rămas la Kavaja câteva zile, timp în care a numit un subprefect şi câţiva funcţionari ai admi­nistraţiei locale. Acţiunile lui au alertat guvernul de la Durrës, care, înţelegând că în relaţia cu noul ministru al Internelor nu putea recurge la forţă, a apelat la diplomaţie, trimiţând la Kavaja o delegaţie însărcinată să parlamenteze cu el. Delegaţii i-au propus să transfere la Vlora capitala statului şi să convoace un alt congres naţional, în cadrul căruia să se ia în discuţie situaţia creată în ţară. Înainte de orice, guvernul de la Durrës îi cerea lui Zogu să anuleze toate hotărârile luate în cadrul Congresului de la Lushnja. Negocierile s-au terminat însă înainte de a începe, căci Ahmet Zogu a respins în bloc toate propunerile guvernului de la Durrës.

Albania fusese recunoscută ca stat independent încă din 1913, dar jumătate din teritoriul ei rămăsese în afara graniţelor naturale, în vreme ce în interior era bântuită de anarhie. Guvernul Independenţei de la Vlora, condus de Ismail Qemali, fusese înlocuit de cel al lui Esad Toptani, din Durrës. Aventurierii politici nu încetau să provoace tulburări în interior, în vreme ce vecinii nemulţumiţi cu ceea ce primiseră din teritoriile albaneze sabotau acest stat “şchiop”, cu scopul de a obţine noi teritorii: grecii au trecut Toskëria prin foc şi sabie, sârbii au intrat în Albania de nord, iar muntenegrenii au ocupat Shkodra după o rezistenţă eroică a populaţiei locale. Situaţia era disperată. Prinţul german Wilhelm de Wied, trimis de Marile Puteri să pacifice ţinuturile albaneze, renunţase la coroană după numai şase luni. Mişcarea Rebelilor din Albania centrală şi invazia grecilor în sudul ţării făceau imposibilă organizarea statului. Chiar în aceste momente tragice a izbucnit şi Primul Război Mondial, iar Albania a fost ocupată de trupe comba­tan­te austro-ungare, italiene şi franceze. La în­che­ierea războiului, problema albaneză rămăsese şi mai încurcată: Tratatul secret de la Londra (semnat în 1915) îi promitea Italiei Vlora şi districtul din jur, precum şi un fel de protectorat asupra Albaniei centrale, iar grecilor şi sârbo-muntenegrenilor li se promiteau zone de ocupaţie în sudul şi nordul ţării. Pe baza acestui tratat, Italia continua să deţină Vlora şi câteva ţinuturi din jur, sprijinind un guvern-marionetă la Durrës, cu ajutorul căruia avea să-şi asigure protectoratul asupra Albaniei centrale. Pe aceeaşi linie politică, Roma a semnat cu Grecia, în 1919, înţelegerea Tittoni-Venizelos, prin care i se recu­noşteau Atenei pretenţiile asupra Albaniei de sud, cu condiţia ca şi aceasta să recunoască ocupaţia italiană asupra celorlalte zone ale Albaniei. Desigur că şi Iugoslavia, ieşită întărită pe plan extern din război, nu va rămâne cu mâinile goale: avea să capete şi ea o bucată din teritoriul de nord, poate chiar Shkodra.

Acestea au fost “aranjamentele” asupra statutului Albaniei la terminarea Primului Război Mondial, iar Conferinţa de pace, care s-a întrunit la Paris în 1919 a încercat să rezolve problema albaneză pornind de la ele. Situaţia părea disperată, speranţele aproape pierdute. La ora aceea, Albania nu avea niciun sprijin extern cu excepţia preşedintelui american Woodrow Wilson. Ca o paranteză, reprezentanţii guvernului albanez au utilizat, în cadrul convorbirilor privind statutul Albaniei, volumul “Scurtă istorie a Albaniei şi a poporului albanez”, scris de ilustrul om de ştiinţă român Nicolae Iorga. Preşedintele Wilson era un om cu vederi democrate şi un apărător al dreptului internaţional. Totuşi, ce ar fi putut face acest mare om politic dacă albanezii înşişi nu şi-ar fi apărat drepturile? “Trebuie să credeţi în puterile voastre”, i‑a îndemnat ambasadorul SUA la Paris pe re­pre­zentanţii albanezilor aflaţi acolo pentru a cere sprijinul Americii. Şi aceasta în vreme ce ţara însăşi se zbătea în cel mai crunt haos. Italia ocupa un teritoriu întins şi sprijinea un guvern-marionetă. Iugoslavii deţineau zona Dibrei şi nu pregetau din când în când să-şi trimită trupele spre Albania centrală, iar grecii se dedau la provocări în zona de sud. La rândul lor, albanezii din diaspora trimiteau propriile delegaţii la Conferinţa de pace, reprezentanţi care aveau de multe ori poziţii contrare celor ale guvernului de la Durrës. Esad paşa Toptani se afla la Paris, în centrul intrigilor urzite de inamicii Albaniei. Era aproape imposibil de găsit o soluţie pentru a face lumină în problema albaneză. Ei bine, exact în aceste împre­jurări s-a întrunit Congresul de la Lushnja, pe 21 ianuarie 1920, ca o încercare disperată de ieşire din haos. Reprezentanţii tuturor ţinuturilor, întruniţi în acest oraş, erau decişi să lucreze împreună, să pună capăt anarhiei si să construiască un stat albanez stăpân pe destinele sale. Aceasta era singura cale de salvare în contextul în care adversarii statului albanez, sprijiniţi de puterile vecine, au încercat să dinamiteze această reuniune naţională. Asasinarea lui Abdyl Ypi, unul dintre organizatorii congresului, este cea mai bună dovadă. Sfidând provocările şi anarhia din ţară, precum şi planurile anexioniste ale vecinilor balcanici, Congresul de la Lushnja a acţionat ca unică autoritate naţională, ca putere supremă: a întocmit Statutul statului albanez, condus de un Consiliu superior, a mutat capitala la Tirana şi a dat ţării un guvern legitim, care a pornit imediat la organizarea administraţiei, jandarmeriei, învăţămân­tului şi a încercat să pună capăt anarhiei. În scurt timp, guvernul de la Tirana, emanaţie a Congresului de la Lushnja, a fost recunoscut de întreaga populaţie şi a constituit un centru de coagulare a energiilor poporului.

La începutul anului 1920 ocupaţia străină continua: Italia deţinea Vlora şi zona din jurul ei până la Tepelena; iugoslavii deţineau încă Dibra, trimiţându-şi uneori trupele până la Tirana; grecii continuau să pretindă Korcea şi Gjirokastra. Doar că acum exista un punct de sprijin, care să canalizeze voinţa populară într-o singură direcţie. Urmarea a fost o entuziastă mişcare populară a sudului împotriva ocupanţilor italieni, materializată printr-un adevărat război popular care a făcut ca în numai câteva luni trupele Romei să abandoneze Vlora. Retragerea Italiei de la Vlora a completat, ca urmare logică, independenţa Albaniei. Şi aceasta deoarece pericolul privind împărţirea ţării era mai concret din partea Italiei, decât din cea a vecinilor balcanici.  Ceea ce a pus în pericol existenţa Albaniei încă de pe vremea Tratatului secret de la Londra (1915) şi până la ve­nirea comuniştilor la putere au fost nu vecinii balcanici, ci poziţiile ambigue ale politicii italiene. Schimbările succesive ale politicii Romei au dăunat Albaniei mai mult decât orice altă intervenţie străină. Deci, odată cu retragerea trupelor italiene de la Vlora şi împrejurimi, Albania a devenit automat un stat independent. Şi tot acum, în luna septembrie 1920, a fost primită în Liga Naţiunilor. Un an mai târziu, la 9 noiembrie 1921, Conferinţa Ambasadorilor de la Paris a respins solicitările grecilor privind Korcea şi Gjirokastra, iar Liga Naţiunilor a început monitorizarea politicii iugoslave în raion.

Marius Dobrescu

Series Navigation << Gjergj Arianiti şi luptele antiotomane conduse de acestaUn Hitler albanez? >>