Ismail Kadare: Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în fața oglinzii unei femei (fragment)

 

Fragmentul pe care-l publicăm în acest număr al revistei face parte dintr-o povestire a cunoscutului scriitor albanez, scrisă la Paris în anul 2000. Este doar o secvenţă din calvarul trăit de scriitorii albanezi în cei 45 de ani de comunism. Împreună cu alte două texte memorabile, “Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în faţa oglinzii unei femei” va apărea în volum la editura Humanitas, în primăvara anului viitor. 

 

Era într-o zi rece de martie când redactorul şef, întors de la o şedinţă la Comitetul Central, ne-a convocat la el în birou. Era roşu la faţă de furie. Şi cuvintele pe care ni le-a adresat erau la fel: necruţătoare, pline de venin. Partidul avea multe de reproşat presei, în special revistei Uniunii Scriitorilor. Şi Uniunii, dar chestia asta avea să fie analizată într-o şedinţă specială. De la un timp, în revistă se simţea un spirit liberal, o slăbire a vigilenţei revoluţionare, un curent care n-avea nicio legătură cu optimismul vieţii socialiste. El ne-a dat câteva exemple, după care mi s-a adresat mie: Uite, în sectorul extern, de care te ocupi tu, articolele despre succesele literaturii şi artei în China, în Vietnam şi în Cuba, sau ştirile despre arta progresistă din lume nu sunt atât de frecvente cum ar trebui, în vreme ce alte ştiri sau materiale, cum ar fi cel despre moartea scriitorului american Hemingway ori bârfele despre sinuciderea Marilynei Monroe ocupă prea mult spaţiu. Vorbind despre asta, aş vrea să-mi spui: de unde preferinţa asta, ca să nu spun atracţie morbidă pentru sinucidere? Chiar şi poemul “Nori cu pantaloni”, de Maiakovski, e însoţit de o notă: “în pragul comemorării sinuciderii poetului”.

N-am ştiut ce să-i răspund. Cu o altă ocazie aş fi îngăimat că noi interpretăm sinuciderile scriitorilor din Occident ca pe un semn al crizei spirituale care însoţeşte criza sistemului capitalist etc., etc., dar acum mă încurca sinuciderea lui Maiakovski, cu atât mai mult cu cât se petrecuse pe vremea lui Stalin.

Am ridicat din nou din umeri pentru a-i sugera că nu ştiu ce să spun.

Celelalte secţii ale revistei au fost şi ele criticate: se publicau versuri ermetice, povestiri de doi bani, articole de critică fără o orientare politică clară.

După şedinţă, ne-am întors în birou cu un imens sentiment de vinovăţie.

Tot în ziua aceea am aflat că şedinţe asemă­nătoare avuseseră loc peste tot: la Teatrul de Operă, care era vecin cu noi, la Kinostudio, la Teatrul Popular şi, fireşte, la edituri. O plenară urgentă a Uniunii Scriitorilor urma să aibă loc săptămâna viitoare.

Cu două zile înaintea acesteia am fost chemat de şeful cadrelor de la Uniune ca să-mi impute ceva în legătură cu o deplasare de serviciu făcută în urmă cu ceva vreme la Shkodra. Conform informaţiilor sosite de acolo, aş fi participat la unele evenimente în medii decadente. Am sărit în sus spunându-i că astea sunt calomnii, că nu cunosc nicio curvă la Shkodra, lucru perfect adevărat, de altfel, care m-a făcut ca, la hotel, deşi era foarte frig, să mă masturbez.

Şeful cadrelor mă asculta cu un zâmbet ironic. Ia stai niţeluş, m-a întrerupt la un moment dat. Nu te mai da fată mare. Medii decadente nu înseamnă doar prostituate. Iar pentru că ai început discuţia, uite că ţi-o spun de-a dreptul: ai participat la un aşa numit “Salon literar” la Shkodra, o adunătură de boşorogi catolici cu nostalgia trecutului.

De mi-ar fi dat o palmă peste faţă şi tot nu m-ar fi blocat aşa. Mi-am pierdut imediat siguranţa. Fuse­sem, într-adevăr, la un aşa numit salon, ba chiar poetul umorist Pashk Tr., cel care mă dusese acolo, mă avertizase înainte: “în seara asta vom merge la un salon literar, unul dintre cele care amintesc de vechile tradiţii ale Shkodrei”.

Intrasem plin de curiozitate în vechea casă shko­drană, unde orice lucru din jur amintea de vremurile de alt dată: covorul din salonul cel mare, vatra de tip otoman, un mangal turcesc, o icoană a Sfintei Maria într-un colţ şi, desigur, oamenii. În afară de gazdă, pe care toţi o strigau “domnişoara Bimbli”, ce se apropia de şaptezeci de ani şi pe care şmecherul de Pashk Tr. se încăpăţâna s-o prezinte ca pe iubita lui, mai era Pashk însuşi, apoi o bătrână mărunţică, doamna Pituke, care n-a deschis gura întreaga seară, şi poetul orb Llesh Huta.

După ce am băut ceai şi coniac, Pashk Tr. şi-a citit ultimul sonet intitulat “Primă­vară în plină toam­nă”, de­dicat, fireşte, re­ge­nerării domnişoarei Bimbli, deşi niciun semn de regenerare nu se putea vedea pe trupul ei dolofan. Gazda noastră, foarte emoţionată, i-a mul­ţumit lui Pashk pentru sonet, apoi poetul orb a citit şi el un poem, diametral opus ca mesaj faţă de sonetul ante­rior, căci nu conţinea decât un blestem adresat femeii care nu-i răspunsese avan­su­rilor şi se încheia cu cuvintele: “tu, fecioară fără suflet, orbir-ai mai rău ca mine!”.

Toate acestea mi-au trecut fulgerător prin cap şi probabil că m-am şi înroşit puţin, pentru că şeful cadrelor mi-a spus: vezi că şi ţie ţi-e ruşine?

Am încercat să-mi revin ca să-i spun că, deşi atmosfera aşa fusese, mucegăită, nu observasem niciun regret pentru trecut şi nici măcar vreo aluzie la societatea de azi.

Şeful cadrelor a dat din cap, căutând ceva în dosarul pe care-l avea dinainte. Aşa pare la prima vedere, mi-a spus, dar nu poţi să ştii ce vorbesc între ei. Şi, în afară de asta, n-are importanţă ce s-a spus sau nu s-a spus în ziua aceea acolo, importanţă are atmosfera generală. Înţelegi unde bat, nu? Partidul ne semnalează că există o slăbire a spiritului revoluţionar. Iar duşmanul atâta aşteaptă: o ezitare, un comportament… hai să-i spunem… omenesc, pe care-l ia drept slăbiciune, pentru a câştiga teren acolo unde noi ne-am lăsat pe tânjeală. Pentru că duşmanul, acolo unde vede că nu are spor la lumina zilei, foloseşte metode diabolice: băutură, femei, muzică, religie, poezie ermetică, pantaloni evazaţi. Iar el v-a luat la ţintă pe voi, tinerii care tocmai v-aţi întors de la studii din străinătate.

Ochii i se aprinseseră ca două felinare şi mi-am zis în sinea mea: stai să vezi acum când o să-mi spună despre cuvântul înainte la ediţia sovietică, în care e vorba despre influenţele decadente din poezia mea. Dar, slavă Domnului, n-a pomenit nimic despre asta. După cum se vede, critica sovieticilor n-avea nicio valoare câtă vreme ei spuseseră tot felul de baliverne chiar şi despre conducerea albaneză: vândută Occidentului pentru 30 de aspri, cu alte cuvinte decadentă, superdecadentă.

Nici despre “Ţiganul bolnav” nu ştia nimic. Eram convins că reuşisem să păstrez secretul, deşi într-o seară, la birtul din colţ, într-o discuţie cu câţiva tineri poeţi, mă lăudasem prosteşte că se vor îngrozi citind un fragment din romanul meu în care ţiganul îşi râcâie spinarea ca turbat, iar frazele sunt atât de încâlcite încât nici dermatologii n-ar înţelege nimic.

Nu există alte saloane literare decât acelea ale Partidului, a continuat el. Şedinţele, întâlnirile cu clasa muncitoare, plenarele, acestea sunt marile saloane ale artei şi nu cine ştie ce cotloane pline de mucegai. Cred că m-ai înţeles, tinere.

Ridicându-se din fotoliu pentru a-mi da de înţeles că întâlnirea se sfârşise, mi-a făcut cu ochiul, cum făcea de obicei când voia să spună ceva important: Şi mai multă atenţie pentru scrierile şi sfaturile tovarăşilor chinezi. E clar?

Am dat din cap că da, pe jumătate ameţit de puhoiul acela de cuvinte şi mai ales de ultimul lui gest.

Mâine, la şedinţă, tovarăşii vor vorbi despre toate acestea, mi-a spus în vreme ce ieşeam. Cred că şi voi, tinerii, o să luaţi cuvântul.

 

Plenara a avut loc într-una dintre sălile Palatului Culturii. Spre deosebire de alte dăţi, chipurile şefilor care luau parte la ea erau încruntate. Mi-am amintit cum glumisem pe socoteala optimismului şi veseliei afişate de sovietici. Vrei feţe posace? mi-am zis. Iată, le ai chiar în cea mai pură formă.

Afirmaţiile din referatul principal erau dure. În condiţiile unui asediu sălbatic, în vreme ce poporul albanez, în frunte cu comuniştii, munceşte şi luptă  pentru a sparge blocada, scriitorii şi artiştii Albaniei dau un exemplu contrar.

Una după alta au fost pronunţate expresii ca: ruptură de mase, izolare în turnul de fildeş şi îmbur­ghezire.

Un spirit bolnav, care nu are nimic în comun cu idealurile comuniste, se răspândeşte printre noi, a spus preşedintele Uniunii. Aşteptam cu toţii să dea exemple, iar liniştea din sală a devenit insuportabilă. Cum se părea, înainte de a ajunge la nume, trecea în revistă lipsurile şi păcatele noastre. Beţivi, curvari, homosexuali la Teatrul de Operă, imorali, şarlatani politici, cartofori, nostalgici ai trecutului, ermetici etc. nu numai că se găseau printre noi, dar acţionau, evident, pentru a răspândi acest spririt maladiv despre care s-a pomenit mai sus.

Am simţit cum inima îşi răreşte bătăile. Aveam cel puţin trei dintre păcatele enumerate. Ca să nu mai vorbesc şi despre “obsesia pentru sinucideri”, pe care mi-o descoperise redactorul şef, sau pentru jartierele negre, despre care nu ştia decât colegul meu de birou.

Acesta asculta şi el ca buimac, iar un ochi, cel stâng, mi s-a părut că i se zbate periculos. Trădează-mă, dacă vrei, l-am îndemnat în sinea mea. Nu eşti nici primul, nici ultimul.

Vorbitorul se apropiase, probabil, prea mult de microfon, căci cuvântul “dezmeticire”, pe care l-a pronunţat de două ori, a produs rumoare în sală.

Partidul face un apel la scriitori şi artişti să se dezmeticească, a spus el pentru a treia oară. Pentru asta ne-am adunat la această plenară. Şi despre asta trebuie să vorbim.

Am ieşit din sală înghesuindu-ne ca nişte orbi.

Şedinţa de după amiază părea să fie la fel de apăsătoare. Şi aşa a şi fost. Vorbitorii au fost unul mai aspru decât celălalt. Era amintit orgoliul intelectualist bolnav, egoismul, setea de laude, dorinţa de câştig, de lux. Înainte de a pronunţa cuvântul “să ne dezmeticim!”, unul dintre vorbitori a rostit de trei ori “ruşine!”, iar altul, pentru că probabil n-a găsit altceva, a strigat la rândul lui “să ne dezmeticim din nou!”.

Nici cei care au luat cuvântul după aceştia n-au fost mai paşnici. Clasa muncitoare, de fapt tot poporul albanez e supărat pe scriitori. Niciun cuvânt pozitiv, din cele folosite la plenarele triumfale. Realizările măreţe, puritatea ideologică, atât de invidiate de duşman, optimismul revoluţionar, poemele-bombă şi stindardele, toate fuseseră uitate acum.

Cum de ne-am schimbat aşa? Cu aceste cuvinte şi cu o voce tremurătoare şi-a început discursul unul dintre scriitorii veterani, care scria încă de pe vremea Primului Război Mondial drame pentru copii, acceptate de fiecare regim pentru că în ele binele ieşea mereu biruitor. Suntem scursura societăţii. Ruşine să ne fie!

La uşa sălii şi la prezidiu s-a produs o mică busculadă. Soţia şefului cel mare sosise şi ea să asiste la plenară. Am schimbat o scurtă privire cu colegul meu.

După veteran i s-a dat cuvântul unui critic literar, iar după el tinerei poetese căreia numai cu două luni în urmă îi făcusem capul mare vorbindu-i despre cu scopitul indienilor.

În vibraţiile vocii ei şi privirile scânteietoare am citit o sinceritate periculoasă.

Noi, tânăra generaţie, intrând în literatură cu cele mai curate sentimente, suntem într-adevăr nemulţu­miţi de comportamentul burghez al înaintaşilor noştri. Eram dezamăgiţi şi totuşi nu înţelegeam de unde vine acest spirit bolnav. Plenara aceasta ne deschide ochii!

Am simţit cum mi se opreşte inima. Să vezi acum când voi fi demascat, mi-am zis, în vreme ce mă admonestam singur: idiot lăudăros, uite cui i-ai povestit tu verzi şi uscate.

Tânăra poetesă continua să vorbească la fel de critic. Tinerii ce se angajează pe drumul literaturii sunt într-adevăr naivi, şi mai ales fetele, dar să fii naivă nu e o crimă. Crimă e când cineva încearcă să-ţi exploateze naivitatea.

Simţeam cum cade cerul pe mine. În sală, liniştea devenise şi mai adâncă pentru că fata lăsase impresia că va aduce exemple de depravare. Toţi erau convinşi că vor fi rostite numele acelora care, pentru a o publica, îi ceruseră să se culce cu ei. Eu nu-i pretinsesem încă aşa ceva, dar, dacă aducea vorba despre ultima nostră discuţie, oricine şi-ar fi închipuit că, după asta, invitaţia în pat ar fi fost inevitabilă.

Fata a vorbit despre buna credinţă a tineretului, şi chiar cu o nuanţă autocritică, fără a se scuza nici pe sine în situaţii în care fusese nepermis de naivă, cum i se întâmplase în compania unui scriitor tânăr care încercase s-o convingă că avea să apară cât de curând un parfum numit “Hadji Qamili” şi altul “Sudoarea colectivistei”. La plenara de azi ea a înţeles că glumele acestea nu sunt ceva nevinovat, cum crezuse la început, ci au rădăcini adânci.

Un murmur surd, cu câteva chicoteli discrete, a străbătut sala. Chipul încruntat al soţiei şefului cel mare a risipit imediat rumoarea. Totuşi, o veselie ciudată îmi dădea târcoale. În tristeţea posomorâtă a zilelor acelea era pentru prima dată când vedeam o geană de lumină. Împreună cu recunoştinţa pentru acel necunoscut care glumise genial cu parfumurile, gândul că mai există oameni inteligenţi în ţara asta, care văd şi înţeleg ce se întâmplă, mi-a stăruit o vreme în minte.

Luările de cuvânt erau din ce în ce mai aspre. Unde ne aflăm noi, tovarăşi? striga cineva de la tribună. Oamenii muncesc cu eroism, degeră în zăpadă, se aruncă în foc pentru a-şi salva colegii, în vreme ce noi stăm bine mersi la gura sobei fără a ne păsa de nimic. Mi-a plăcut mult discursul tinerei poetese. După cum a spus şi ea, noi n-avem nevoie de dulcegăriile de la Hollywood şi nici de Coca-cola. Eu aş vrea ca filfizonul acela care râde de colectivistele noastre să fie trimis într-o cooperativă sau în mină pentru a vedea pe spinarea lui ce înseamnă sudoarea muncii.

Soţia Conducătorului şi, imediat după ea, câţiva dintre membrii prezidiului au aprobat din cap cuvintele oratorului.

Un adânc sentiment de vinovăţie se aşternuse peste întreaga sală. Câţiva dintre cei prezenţi aveau ochii roşii. Vreo doi dintre ei suspinau încetişor.

Cum să ne spălăm de aceste păcate grave, oare o exista vreo soluţie?

Preşedintele Uniunii, cu asentimentul majorităţii, înainte de a închide şedinţa, s-a exprimat chiar în felul acesta. Nu e totul doar să ne plângem, trebuie găsite căi de rezolvare. Şedinţa de azi se încheie, a spus el. Sesiunea următoare va fi mâine, la şapte dimineaţa. Comentariile nu aveau rost.

Când, cu ochii umflaţi de somn, am ajuns în faţa Palatului Culturii, majoritatea scriitorilor şi artiştilor erau deja acolo. Era şase şi jumătate, dar uşile de sticlă nu fuseseră încă deschise.

L-am căutat din priviri pe colegul meu, care fuma în spatele unui stâlp. Am ajuns pe la şase, mi-a zis încet. M-am trezit cu noaptea-n cap. Şi totuşi unii au venit înaintea mea.

Ora şapte, care ieri mi se păruse o idioţenie, acum mi se părea că e chiar prea târziu.

În cele din urmă, uşile Palatului s-au deschis şi oamenii s-au îmbulzit în linişte, cu feţe posomorâte.

În aceeaşi linişte au luat loc la prezidiu şi cei din conducerea Uniunii. Nu era nimic diferit faţă de şedinţa de ieri, cu excepţia vazei cu flori, care-mi părea mai mare acum.

Preşedintele a deschis lucrările, dând cuvântul secretarului de partid al Uniunii. În cuvintele lui se simţea o nuanţă de optimism, dar fără vreo fărâmă de speranţă şi la fel de ameninţătoare. Mi-am zis că devenisem prea pesimist, că văd doar partea întunecată a lucrurilor, dar din expresia posomorâtă a colegului meu am înţeles că şi el gândea la fel. Când următorul vorbitor, aducând vorba despre căile de ieşire din impas, a pomenit în trecere onorariile, mi-am dat singur dreptate. Fusese, într-adevăr, un fals optimism. Sala, la auzul cuvintelor “micşorarea onorariilor”, a îngheţat, dar imediat după aceea s-a simţit un freamăt de uşurare. Uite, deci, ce s-a urmărit. Dacă e pe-aşa, la naiba cu onorariile astea! N-au decât să le micşoreze mai mult decât până acum, să le interzică de tot, doar-doar vom scăpa de balamucul ăsta.

Mai erau şi alţii care gândeau ca mine, pentru că un soi de bună dispoziţie, la început cu teamă, apoi din ce în ce mai vizibil a cuprins asistenţa. Ne despărţeam de ceva ce era şi satisfacţie, şi viciu, cu alte cuvinte ne despărţeam de onorarii ca de o prostituată.

În entuziasmul general, un scriitor afirmat în ultima vreme s-a apropiat de tribună şi cu un glas adânc, plin de dăruire, a spus că, indiferent de hotărârea pe care o va lua plenara, va dona statului onorariul pentru viitorul său roman, aflat deja în tipar.

Sala a aplaudat, în vreme ce chipurile membrilor prezidiului au rămas la fel de impenetrabile.

Acum, că presiunea scăzuse, am început să simt din nou neliniştea de la început. Apoi, cine ştie de ce, în mod ciudat, mi-am amintit de Margarita. Probabil că încă dormea, obosită după noaptea de dragoste, în vreme ce sub perna albă clientul plecat îi lăsase o bancnotă de o sută de leka. Da, era perna sub care îmi imaginasem că-i voi lăsa onorariile mele, ce-mi aminteau acum de ea.

În sală se lăsase din nou liniştea. Un poet militant vorbea cu multă hotărâre în glas. Şi, pentru că se bâlbâia, cuvintele lui păreau şi mai dure. Noi am vorbit aici despre romanele şi poemele noastre, dar eu n‑am auzit niciun cuvânt despre poemul măreţ care se naşte acum în Albania.

Ne-a trebuit o bucată de vreme pentru a pricepe că se referea la ultima cuvântare rostită de Conducă­tor într-un oraş din nord.

Sala încremenise din nou. Abia ce ne dezmorţisem puţin şi sentimentul culpabilităţii plutea din nou deasupra noastră, chiar mai sumbru ca înainte.

Privirea soţiei Conducătorului, rece, acuzatoare, scruta adunarea. Nu înţelegeam ce se voia de la noi.

Un romancier cu obrajii bucălaţi, care cuvânta rar prin şedinţe, a cerut cuvântul imediat după poet. Înainte de a se apropia de microfon, a lăsat să-i scape câteva cuvinte care i-a uimit pe toţi: “acum ori niciodată!”.

Nu puteam să ne credem urechilor. Îl ştiam un om liniştit, criticat uneori chiar pentru rezerva lui inte­lectualistă. Acum susţinea în gura mare “reeduca­rea”, dar cu un asemenea vocabular pe care nu-l mai auzisem până atunci. Printre altele, surprinzător, vindicativ pronunţase cuvântul “circulaţie”.

Ah, ia uite despre ce era vorba. Şi discursul Con­du­cătorului, numit “poem”, care vorbea chiar despre circulaţia cadrelor.

Privirea soţiei Conducătorului continua să scruteze sala. Liniştit, cu atenţie.

Circulaţia, pe care în chip naiv ne-o închipuisem legată de cadrele şi funcţionarii birocraţi, ne era adresată chiar nouă. Ea, şi nu onorariile sau celelalte bazaconii, era metoda de reeducare.

Încetul cu încetul, lucrurile deveneau clare pentru toţi.

 

Traducerea: Marius Dobrescu

Series Navigation

<< 150 de ani de la apariția primului ziar albanez„Immersive theater” la Bunk’Art 1: reconstituirea prin joc a unei epoci triste >>