„Immersive theater” la Bunk’Art 1: reconstituirea prin joc a unei epoci triste

decembrie 22, 2018februarie 3, 2019 admin

wp-content/uploads/2018/12/coperta-1-209x300.jpg

Revista Drita nr. 21 - decembrie 2018

Buncărele albaneze care nu au putut fi distruse reprezintă încă mărturii vii ale unui regim dement, paranoic, ce au hrănit mania dictatorului Enver Hogea, înfricoşat că ţara va fi atacată de imperialiştii occidentali, într-un posibil război imaginar. Astăzi, aceste monumente ale ororii comuniste, aflate pe litoral, în munţi, oraşe sau în curţile oamenilor au diverse întrebuinţări, de la magazii pentru provizii, locuinţe pentru oameni fără adăpost, până la sedii ale unor muzee simbolice şi proiecte artistice.

Un astfel de spaţiu este cel găzduit de Bunk’Art 1, unde se susţin periodic diverse evenimente culturale. Cel mai recent proiect al său s-a desfăşurat în prima jumătate a lunii decembrie, sub forma unei piese de immersive theater (teatru interactiv) oferite vizitatorilor, cu Enver Hogea în rolul principal, personaj care a vorbit despre faptele şi greşelile sale. Piesa a reprezentat o premieră în capitala Albaniei, deoarece actorii şi publicul au fost integraţi într-un scenariu original şi au participat împreună la rescrierea într-o nouă viziune a unui fragment de istorie pentru care nu există documente. „Am desemnat şase personaje tipice ale istoriei comuniste, iar datoria acestora a fost să le arate tinerilor şi vizitatorilor partea lor de poveste, acest lucru fiind făcut în mod natural, dintr-o perspectivă contemporană”, a spus unul dintre organizatori. Ideea spectacolului i-a aparţinut custodelui Bunk’Art 1, Carlo Bollino, textele au fost scrise de jurnalista Admirina Peci, iar regia a fost semnată de Ergys Gezda. Personajele întrupează un partizan, un soldat italian, unul german, un profesor de şcoală şi un ofiţer de informaţii al Serviciului de represiune Sigurimi. Cel de-al şaselea personaj este dictatorul Enver Hogea, ce a povestit despre rolul jucat în regimul politic pe care l-a condus şi, surprinzător, despre greşelile acelei vremi, într-o scenă unică şi originală. Piesa în care vizitatorii interacţionează cu actorii are loc în spaţiile expoziţionale ale buncărului, iar istoricul acestuia este prezentat într-un film documentar, în care tinerii au ocazia să vadă şi să înţeleagă un capitol mai puţin cunoscut de ei, sistemul totalitar. După spectacol, a avut loc o dezbatere în care vizitatorii şi elevii au adresat întrebări invitaţilor şi au împărtăşit experienţe şi emoţii trăite în împrejurări asemănătoare celor din piesa la care au asistat. Este prima dată când o piesă de teatru interactiv are loc în Albania, iar aceasta spune povestea unei perioade întunecate din istoria ţării. Spectacolul se va relua începând cu anul 2019.

Teatrul imersiv s-a născut dintr-o eroare a istoriei

Teatrul imersiv sau teatrul interactiv s-a născut în urma genocidului cambodgian din anii 1975-1979, perioadă în care au fost executaţi aproximativ 1,7 milioane de oameni (25% din populaţia acestei ţări), fiind considerată una dintre cele mai cumplite atrocităţi ale secolului trecut. Pentru că nu au existat documente care să dovedească aceste orori, din cauză că toate materialele privind crimele au fost distruse, oamenii au decis să reconstituie evenimentele prin intermediul artei şi memoriei. Ei voiau să se reconecteze cu acele fapte, să experimenteze trăirile şi suferinţele victimelor pentru a lăsa o mărturie pentru viitor, folosind acest mijloc artistic.

Teatrul imersiv este destul de popular la Londra şi are audienţă datorită faptului că publicului, care este parte din spectacol, i se oferă libertatea de a-şi urma instinctele în construirea naraţiunii ce urmează a fi spusă, fără a exista o barieră între sală şi scenă. Aici, spaţiul de joc este unul singur, iar actorii şi spectatorii se mişcă împreună, uniţi de interacţiunea şi coabitarea într-un mediu specific. Interactivitatea în teatrul imersiv are succes atunci când există un echilibru adecvat între libertatea creativă a celor din public şi structurile narative care le sunt puse la dispoziţie. De aceea, teatrul imersiv se diferenţiază de teatrul tradiţional prin înlăturarea scenei şi prin introducerea auditoriului în cadrul performanţei în sine. Deşi mulţi critici susţin că întreaga artă încorporează un anumit nivel de colaborare între creatorul şi spectatorul său, teatrul imersiv diferă în sensul că se aşteaptă de la public să joace un rol activ în procesul de creaţie a operei.

Maria Oprea

Series Navigation<< Ismail Kadare: Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în fața oglinzii unei femei (fragment)Catedralele Naţionale din Bucureşti şi Tirana – capete de pod ale rugăciunii comune peste timp şi spaţiu >>