Hai-hui prin Balcani (2): De la Korcea la Durrës, pe valea Shkumbinului

Share

Sub un soare fierbinte, de sfârşit de vară, ne îndreptăm spre graniţa cu Grecia. După GPS, până la Kastoria avem cam o oră de mers, dacă nu punem la socoteală şi statul în vamă. Maşina lunecă pe şoseaua ca-n palmă, tăind în două peisajul roşcat, pătat ici-colo cu petice de vegetaţie. Îmi sugerează o uriaşă blană de leopard, întinsă peste dealurile golaşe. Casele sunt rare, pierdute prin livezi, departe de şosea. Maşini cu numere greceşti gonesc pe lângă noi spre Korcea. Trecem prin Bilisht, un orăşel albanez al cărui poliţist şef e prietenul nostru, uriaşul şi blândul Ardian Fezollari. De aici se zăresc antenele postului de vamă, care înţeapă cerul fier­binte de sfârşit de septembrie.

Ajungem, în sfârşit, la punctul de trecere a frontierei. Vama e plină de albanezi care trec dincolo fie pe picioarele lor (şi nu înţeleg ce fac mai departe), fie cu taxiul şi auto­carul. Plini de sacoşe, de valize pe roţi, bronzaţi, cu bluze inscrip­ţionate în engleză, italiană şi greacă. De la Korcea până la Salonic, pe o distanţă de două sute şi ceva de kilometri, taxiul costă 25 de euro de persoană. Greu de crezut că şoferii îşi scot măcar benzina. Glumim cu poliţiştii albanezi, fete şi băieţi tineri şi simpatici (printre ei observăm o poliţistă gravidă), apoi e rândul grecilor să ne verifice actele, după care văru-meu îi „dă talpă” pe autostrada netedă ca oglinda spre Kastoria. Orăşelul acesta este considerat centrul comerţului grecesc cu blănuri şi, de fapt, am citit pe undeva că de aici i se trage şi numele. Cu o populaţie de 35 de mii de locuitori, aşezat pe malul lacului Orestiada, cu străzi în pantă şi biserici bizantine, cu terase dispuse de jur împrejurul lacului, cu oameni liniştiţi şi plini de răbdare cu străinii. Facem o vreme slalom pe străduţele înguste, urcăm şi cobo­râm printre maşini parcate în­ghe­suit. Pe neaşteptate, la intersecţia a două străzi, ne iese în faţă o bisericuţă veche, plantată între blocuri, cu un lacăt mare atârnat pe uşă. Pe o placă, în faţa ei, scrie ceva în greceşte, dar nu reuşim să înţelegem nimic. Rămăşiţele de limba rusă nu ne sunt de niciun folos. Ieşim pe malul lacului, parcăm şi o luăm la pas spre terasele umbrite, una după alta, care te îmbie să iei loc şi să savurezi o cafea grecească. Sau turcească, dacă vreţi. N-aş vrea să-i supăr pe greci, dar cafelei la ibric (chiar cuvântul ăsta, ibric, e turcesc!), aşadar cafelei ăsteia, care se prepară la fel şi la noi, ca şi la albanezi, i se spune peste tot „cafea turcească”. „Kafe turke”.

Ne hotărâm să ne aşezăm la o terasă şi să încercăm câteva specialităţi culinare greceşti. La o masă, lângă noi, câţiva localnici mănâncă ceva ce seamănă cu iahnia noastră de fasole. Las orice ruşine la o parte şi îi întreb ce mănâncă. „Fasulja”, îmi răspunde unul, şi chiftele de dovlecei. Comand şi eu fasulja şi chifteluţe, plus o bere Mythos rece-rece. N‑am să vă povestesc cât de bune sunt toate.

Pe terasă e umbră şi, sub picioarele noastre, apa plescăie ritmic. Doi pescari se întorc de pe lac şi descarcă lădiţele cu peşte. Pescăruşii zboară în cerc prin faţa noastră, iar pelicanii se apropie de barcă în speranţa unei cozi de peşte. Au penele cenuşii, cum n-am mai văzut până acum, şi scot nişte sunete ciudate. Platanii de pe ţărm se oglindesc în apă şi, împreună cu cele două lebede care taie oglinda transparentă a lacului, maiestuoase ca două regine, dau întregului tablou tuşe romantice. În căutarea vechilor bisericuţe aflate la periferia oraşului, încercăm să dăm ocol lacului, dar o barieră ne taie calea şi ne avertizează că în porţiunea aceea se circulă pe un singur sens, cel opus. Pe lângă maşină aleargă un grup de sportivi, băieţi şi fete. Abia acum observ câteva caiace care înaintează rapid pe luciul apei. Facem cale întoarsă şi ne decidem să punem punct voiajului nostru la Kastoria şi să ne întoarcem la Korcea.

La hotel ne aşteaptă Pandi, prietenul nostru korcear, împreună cu Ali Jashari, rectorul universităţii din localitate. Cu Ali am fost coleg la Universitatea din Tirana, în anii ‘70. Ne îmbrăţişăm şi ne tutuim imediat. Luăm loc pe terasa hotelului şi comandăm câte o cafea. Aici, în Albania, când ceri o cafea (care este foarte ieftină, contravaloarea a 50 de eurocenţi, adică doi lei şi ceva) nimeni nu te întreabă ce fel de cafea vrei şi eşti servit cu un espresso în stil italian, într-o ceşcuţă cât un degetar, cu un pahar cu apă alături şi, uneori, şi ceva dulce. Sub ceşcuţă, chelnerul îţi strecoară, discret, şi nota de plată. Îmi amintesc uneori cu nostalgie de cofetăriile albaneze din vremea studenţiei mele, servind prăjituri înecate în creme grase şi sucuri naturale de fructe, dar mai ales cafele aburinde clienţilor care ieşeau apoi afară şi se aşezau pe vine, cu spinarea sprijinită de zid şi cu ceşcuţa în podul palmei, aşteptând autobuzul care să-i ducă în satul lor, acasă.

Împreună cu Ali îmi amintesc de viaţa de student pe care am dus-o departe de ţară, într-un mediu pe care, odată cu trecerea anilor, l-am simţit din ce în ce mai puţin străin şi în care mă cufund şi acum cu voluptate. Ne bem cafelele şi mai comandăm un rând, uitând că s-a lăsat seara şi că a doua zi vom porni, devreme, spre Durrës. Rămân cu promisiunea unui interviu, în noiembrie, când o să revin la Korcea.

Restul serii îl petrecem împreună cu Pandi şi familia lui, Eliza şi Stela, până noaptea târziu, când ne decidem să ne despărţim. Cei trei sunt o familie de aromâni veritabili, cu specializări şi doctorate la Bucureşti, oameni de cea mai bună calitate. Îi iubesc şi mă simt minunat în compania lor.

Jos, în vale, luminile Korcei clipesc sub un cer nemaipomenit de înalt. Printre luminiţe, silueta catedralei se distinge clar, în desenul ei ortodox. Luminile oraşului şi stelele de pe cer îşi fac concurenţă şi nu ştii încotro să te uiţi. Noapte bună, Korcea.

La ieşirea de pe drumul de mare viteză care ne scoate spre Pogradec, înainte de serpentine, stop, barieră de poliţie. Aflăm cu greu ce se întâmplă, căci se pare că nimeni nu ştie nimic precis. Inclusiv poliţiştii. În cele din urmă aflăm: dinspre Tirana urmează să ajungă un convoi de ciclişti, prin urmare şoseaua trebuie să fie liberă. Un concurs interna­ţional, aşa se pare. Aşteptăm în coloană. Poliţiştii privesc în lungul şoselei, plictisiţi. Câţiva şoferi care cunosc bine împrejurimile încearcă să păcălească situaţia şi intră pe un drum lateral care cine ştie pe unde dumnezeu îi scoate. Aşteptăm, e cald şi aşteptarea plus căldura ne fac nervoşi. Unul dintre tablagii îşi scoate şapca şi se şterge pe frunte de sudoare. Are cămaşa udă la spate. În fine, unul după altul sau în grup, sosesc cicliştii. Se vede că urcuşul i-a obosit. Cineva de pe margine le întinde o sticlă cu apă. Pornim motorul. Când trece ultimul, şoferii din maşini îl aplaudă ironic. Băiatul nu-i bagă în seamă.

Se dă drumul la circulaţie şi parcurgem serpenti­nele spre oraşul din vale. Pesemne că s-a lucrat recent sau se mai lucrează la şosea, căci peste case, peste pomi şi peste frunzele de viţă de vie s-a aşternut un praf alb, de care probabil că vor scăpa la prima ploaie. Pogradec e un orăşel aşezat pe malul albanez al lacului Ohrid, locul unde îşi petrecea vacanţa dictatorul comunist Enver Hogea. Cons­trucţiile haotice, hoteluri şi blocuri de lux ridicate chiar pe malul lacului, te împiedică să vezi oraşul vechi, cu vile şi case de vacanţă aristocratice, cu străzi în pantă şi magazine de cartier ce-şi expun marfa direct pe trotuar. Din Pogradec au plecat spre Bucureşti, în urmă cu vreo sută de ani, doi clasici ai literaturii albaneze, Dhimitër Pasko, alias Mitrush Kuteli, şi Lazar Gusho, cu pseudonimul literar Lasgush Poradeci. Unul prozator, cu studii de economie şi o carieră onorabilă de funcţionar la Banca Naţională din Bucureşti, celălalt poet, mare admirator al lui Eminescu şi puternic influenţat de poezia emines­ciană, cu studii de filologie în Austria şi o lucrare de licenţă tot despre Eminescu. România lui Carol I a funcţionat ca un magnet pentru balcanici, pentru mişcările lor de independenţă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi, mai târziu, la fel, în perioada interbelică. Mii de familii de albanezi s-au stabilit în partea de sud a ţării, în oraşele mari, unde şi-au încropit afaceri sau au excelat în meserii manuale. Cineva, un om politic albanez cunoscător al României povesteşte despre o bătrână korceară sosită la Bucureşti, la neamuri, şi dusă de aceştia la o mare cofetărie din centrul Bucureştiului. Iar cofetăria asta, pe numele ei Riegler, avea pereţii îmbrăcaţi în oglinzi şi era de un lux ameţitor. Bătrâna se uită în jur şi undeva, într-un colţ, o vede pe una dintre vecinele ei, îmbrăcată ca şi ea, în negru, o salută, iar cealaltă îi răspunde la salut. Ia te uită, şi-a spus bătrâna mirată, a venit şi asta la fii‑su. Şi-i mai face un semn cu mâna, iar vecina îi răspunde la fel. În fine, când familia respectivă dă să plece, bătrâna se duce la cealaltă să-şi ia rămas bun şi, uimită, e gata-gata să se rănească dând cu capul în oglindă, căci femeia cealaltă era chiar ea. Atât de naivă şi de nedusă la biserică, cum se spune, era biata femeie.

Priveliştea lacului Ohrid, văzut de pe şoseaua înaltă, e minunată. Jos, în vale se vede satul Lin. Până la Tirana avem vreo 150 de km, iar ultima parte, între Elbasan şi capitală, vom merge pe o bucată de autostradă. Urcăm şi coborâm, în vale localităţile par minuscule, şi râul Shkumbin ne însoţeşte o bună bucată de drum. Sus, pe munte, câteva poduri şi tuneluri de cale ferată, semn că aici a circulat cândva un tren, fie-i ţărâna uşoară, căci a dispărut de mult. Pe la mijlocul distanţei ne întrerupem călătoria şi cobo­râm la restaurantul „Gjahtari” (Vânătorul), construit chiar pe malul râului. Pe terasă e umbră şi miroase a mâncare. Mi-am deturnat în mod pervers prietenii pentru o porţie de paça, un fel de ciorbă delicioasă făcută cu cărniţa de pe capul sau picioarele mielului, o minunăţie. Comand paça şi văru-meu, Marius, la fel, ceilalţi iau peşte, fripturi, salate şi bere. Până suntem serviţi, sunt curioşi şi mă întreabă ce mâncăruri specifice au albanezii. Le povestesc despre tavë kosi, un fel de mâncare pe bază de carne de miel sau oaie şi iaurt, totul băgat la cuptor până ce iaurtul se încheagă şi face o crustă frumoasă. Albanezii nu mănâncă aproape deloc carne de porc, în schimb bucătăria lor foloseşte miel, oaie sau viţel. Pe litoral, şi, slavă Domnului, au destulă ieşire la Marea Adriatică şi la Ionică în sud, peştele şi fructele de mare domină menu-urile. Albanezii mănâncă mult, vrând parcă să recupereze după sărăcia din anii comunismului, iar porţiile la restaurant sunt mari. Pe terasă e răcoare şi am mai sta la poveşti, dar trebuie să ajungem la Durrës pe lumină, căci n-am aranjat nimic cu dormitul. Dar până acolo avem de trecut prin Tirana.

Tirana a devenit capitala Albaniei târziu, în 1920, şi guvernele interbelice au trebuit să construiască la iuţeală tot ce-i trebuia unei capitale europene, unui regat în care parlamentul trebuia să echilibreze balanţa puterii. Apoi, comunismul a construit blocuri, nelipsitele blocuri, neîncălzite şi nefinisate, cu cărămida la vedere. Asta pentru că cimentul avea altă destinaţie. Sute de mii de buncăre din beton armat au împânzit câmpiile, litoralul, dealurile în aşteptarea unui inamic iluzoriu. Opera unui dictator dement, care nu suporta să fie contrazis. În zilele noastre, Albania pare dornică să-şi ia revanşa. Intrarea în Tirana, pe o autostradă cu patru benzi pe sens, concurează orice capitală europeană. Cartiere noi, unul după altul. Blocuri frumoase, colorate pastel. Un oraş viu, agitat şi zgomotos. Îl vedem din goana microbuzului, cu întreruperi scurte la semafoare. Nu are nimic în comun cu oraşul studenţiei mele, e alt oraş. Firea rebelă a albanezilor se vede şi la volan. Eugen şuieră subţire. Toţi ceilalţi stăm cu ochii lipiţi de ferestre. Resto­rant. Fruta dhe Perime. Bukë. Vodafon. Ëmbëltore. Firme colorate trec în viteză prin faţa noastră. Prietenii din microbuz le silabisesc amuzaţi. GPS-ul ne trimite la stânga, facem rondul prin faţa „Păsării negre” şi ieşim în autostradă.

De fapt, nu ştii unde se termină Tirana şi începe Durrës-ul, aşa de mult s-a construit de-a lungul şoselei. Pe un deal ce-ţi dă impresia că e o înălţime construită de mâna omului ca să pună în valoare construcţia, se ridică hotelul de cinci stele pe care l‑am văzut într-un film de prezentare, în urmă cu câţiva ani. Aici, opulenţa depăşeşte orice limite. Terasa e împodobită cu statui aurite, interioarele par decoruri de basm. Sute de camere de lux, resta­urante, săli de conferinţe, magazine, toate de o bogăţie sfidătoare. Şi o paranteză. În anii comunis­mului, majoritatea hotelurilor albaneze erau jalnice. În anii ‘70, singurele mai acătării erau „Dajti”, la Tirana, şi „Adriatik”, aici, la Durrës, ambele construite înainte de 1945. Ca să arate că Albania are potenţial economic, puterea comunistă a construit în centrul Tiranei un hotel modern, care a fost botezat chiar cu numele oraşului.

Înmulţirea clădirilor şi forfota de maşini ne arată că ne apropiem de ţinta călătoriei noastre, oraşul-port Durrës. Îşi fac apariţia primele autobuze urbane, semn că am intrat în oraş. Parcăm la întâmplare. Oraşul, zona aceasta de-a lungul plajei în care ne aflăm, e înţesată de hoteluri şi restaurante. Va fi uşor să găsim un hotel, le spun celorlalţi, încrezător. Ei mă privesc cu neîncredere. Abandonăm GPS-ul şi o pornim la întâmplare pe bulevard. E puţin după prânz şi soarele arde al naibii de tare. (continuarea în numărul viitor)

Marius Dobrescu

Series Navigation<< „Discursul norilor”: expoziție de artă fotografică la Tirana„Vin colindătorii, leru-i ler”: Obiceiuri creștinești la Nașterea Domnului >>