Albania în contextul politicii britanice în perioada 1939-1943
- Albania şi România la ceas aniversar
- Anul Nou în bucătăria albaneză
- Nicolae Iorga – omagiu Marii Uniri
- Albania în contextul politicii britanice în perioada 1939-1943
- Profesorul Saramandu, membru corespondent al Academiei Române
- Despre Sofia și Wilhelm de Wied
- In memoriam: Gelcu Maksutovici (1931-2018)
- Medalion din perioada lui Ali Pașa
- Oaspeți străini despre Gjirokastra
- „Acum citesc”. Drumul către un spirit luminos: Mișcarea Națională pentru Lectură în Albania
- 150 de ani de la apariția primului ziar albanez
- Ismail Kadare: Povestea Uniunii Scriitorilor din Albania, în fața oglinzii unei femei (fragment)
- „Immersive theater” la Bunk’Art 1: reconstituirea prin joc a unei epoci triste
- Catedralele Naţionale din Bucureşti şi Tirana – capete de pod ale rugăciunii comune peste timp şi spaţiu
- O valoroasă lucrare despre românii sud-dunăreni
- Gjergj Kastrioti Skanderbeg, omagiat la Vatican
- „Discursul norilor”: expoziție de artă fotografică la Tirana
- Hai-hui prin Balcani (2): De la Korcea la Durrës, pe valea Shkumbinului
- „Vin colindătorii, leru-i ler”: Obiceiuri creștinești la Nașterea Domnului
Remarca notorie a primului-ministru britanic Nevile Chamberlain despre Cehoslovacia „O ţară îndepărtată despre care nu ştim nimic” – poate fi mai bine aplicată Albaniei, care era o ţară şi mai îndepărtată şi mai învăluită în mister. Desigur, Chamberlain fusese total neinspirat cu o astfel de afirmaţie. Chiar şi Albania nu era întru totul o carte închisă pentru anumite departamente ale cabinetului britanic. Cu toate acestea, Albania, cu o populaţie ce depăşea cu puţin 1 milion de locuitori era, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, destul de obscură. Chiar şi pentru standardele balcanice, gradul de înapoiere al ţării era destul de ridicat, fără a se mai face referire la standardele vest-europene. Cu excepţia unei minorităţi intelectuale, grupată în unul sau două oraşe, starea generală a societăţii poate fi comparată cu anumite regiuni din Africa tropicală sau din Europa occidentală a secolului al XV-lea. Numai o treime dintre copiii Albaniei interbelice primeau o oarecare educaţie. Nu existau căi ferate, iar în cea mai prosperă regiune a ţării – Valea Mati – ofiţerii britanici, ajunşi aici în 1944, au observat că ferestrele caselor nu aveau geamuri.
Albania este o ţară mică (28.748 kmp), dar ocupă o poziţie strategică importantă, situându-se la numai 30 de km de Italia şi străjuind intrarea în Marea Adriatică. Alte avantaje rezidă în bogatele zăcăminte de petrol, crom şi bitum, de care italienii şi germanii s-au arătat foarte interesaţi. Mai mult de patru secole, Albania s-a aflat sub dominaţie otomană, consecinţă fiind islamizarea populaţiei în proporţie de 70%. Wilhelm de Wied, nepotul reginei Elisabeta a României, a rezistat pe tronul Albaniei numai şase luni (martie-septembrie 1914).
Ca şi în alte state din sud-estul Europei, în Albania democraţia parlamentară nu a înflorit. Problemele erau cauzate de luptele interne pentru putere, dar existau şi cauze adiţionale izvorâte din divizarea Albaniei, care, împreună cu starea generală de înapoiere, determinau probleme cu totul speciale. Albanezii erau, practic, nu unul, ci două popoare – Gheg şi Tosk – vorbind dialecte diferite şi locuind nordul, respectiv sudul ţării. Cetăţenii vorbind dialectul gheg locuiau în frumoasele, dar săracele regiuni din nordul Albaniei. Majoritatea erau musulmani, dar nu trebuie uitată nici importanţa comunităţii romano-catolice din nord-vest. Societatea lor a fost comparată adesea cu clanurile scoţiene de la începutul sec. al XVIII-lea. Vorbitorii dialectului tosk erau în marea lor majoritate agricultori săraci, incluzând însă şi o categorie puţin numeroasă de muncitori industriali. Şefii clanurilor de aici erau mari latifundiari, în majoritate musulmani. Exista în sudul ţării o minoritate ortodoxă aflată sub influenţa Greciei. Nu trebuie neglijate nici minorităţile albaneze din Iugoslavia (Kosovo şi Macedonia), care vor produce dificultăţi partizanilor albanezi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
În Albania, în preajma anului 1939, nu existau partide politice, în sensul european al termenului, ci două grupări rivale. Marii proprietari de pământ şi şefii de clanuri din nord şi părţile meridionale ale ţării îl sprijineau pe Ahmed Zogu, el însuşi membru al unei puternice familii de dialect gheg. Celălalt grup, în care se aflau un fel de liberali reformatori şi radicali, era condus de episcopul ortodox cu studii la Harvard, Fan S. Noli, vorbitor de dialect tosk. Acesta din urmă a câştigat puterea în urma unei lovituri de stat îndreptată împotriva guvernului dominat de Zogu, care era ministru de interne. La 16 iunie 1924, Noli devine prim-ministru al Albaniei. Imediat după formarea cabinetului, Noli a prezentat un program ce proclama abolirea reminiscenţelor feudale şi introducerea libertăţilor democratice, inclusiv reforma agrară. Opoziţia internă şi cea externă – Anglia şi Franţa –, aceasta din urmă legată de faptul că guvernul Fan S. Noli a fost primul care a recunoscut puterea sovietică, a dus la răsturnarea lui în decembrie 1924. Revenit ca preşedinte al ţării, Ahmed Zogu a instituit un regim autoritar încurajând iniţial relaţii strânse cu Italia, atât economic, cât şi militar. Zogu, care în 1928 s-a autoproclamat rege sub numele de Zogu I, s-a străduit ulterior să limiteze influenţa crescândă a Italiei, aducând, de exemplu, ofiţeri britanici care să antreneze forţele de poliţie. Aceste eforturi l-au ofensat pe Mussolini şi ajutorul financiar italian a fost oprit, dar numai pentru o scurtă perioadă. Totuşi, Albania avea nevoie de Italia şi un nou acord a fost încheiat.
În 1939, Mussolini a decis că trebuie să acţioneze repede pentru crearea noului său Imperiu Roman şi pentru a-l opri pe Hitler de a domina întrega Europă. Prin urmare, a invadat Albania – o uşoară opţiune şi un pas necesar pentru extinderea în Balcani – pe 7 aprilie 1939. Cu excepţia Durrës-ului, unde a fost organizată o rezistenţă scurtă condusă de maiorul de jandarmi Abas Kupi (1900-1977), italienii au întâmpinat mici dificultăţi şi în câteva zile întreaga ţară a fost ocupată. (…) Regele ştia că armata albaneză nu putea rezista, dar acele zile de rezistenţă aveau să fie o mărturie istorică pentru a dovedi că Albania nu s-a unit benevol cu Italia, ci s‑a opus şi a pierdut războiul. Acest război, de numai două zile, a plasat Albania în poziţia unui stat ocupat de Axă. Cu 24 de ore înaintea invaziei, Zogu a plecat către Grecia, apoi la Londra şi un guvern marionetă a fost instalat la Tirana. Starea de spirit a albanezilor era surprinsă sugestiv de ministrul român la Tirana, I.D.Condurachi, care, într-un raport redactat la 26 aprilie 1939, informa: „Ura albanezilor contra italienilor a crescut şi mai mult. Guvernul italian şi-a putut da seama de acest lucru nu numai din agitaţiunile albaneze din ajunul agresiunii, dar mai ales din manifestaţiunile albanezilor stabiliţi în străinătate, cari, indiferent dacă erau partizani sau duşmani ai regelui Zogu, au fost unanimi în a protesta, fie în întruniri publice, fie prin ziar sau telegrame, împotriva atacului Italiei contra Albaniei, pe care l-au denunţat lumii întregi drept un act criminal”.
La 6 aprilie 1939, în timpul nopţii, cortegiul regal s-a îndreptat spre Korcea. Regina, care tocmai îl născuse pe prinţul Leka, fusese pregătită de drum. Seara au petrecut-o într-o casă din satul Zëmblak. A doua zi au trecut graniţa cu peste o sută de maşini. (…) Grecia nu a permis intrarea regelui Zogu pe teritoriul său, dar accesul a fost în cele din urmă permis graţie generalului englez Hill, care a telefonat la Londra şi astfel guvernul britanic a intervenit pe lângă autorităţile de la Atena.
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Albania cântărea foarte puţin în calculele Puterilor, cu excepţia Italiei. Marea Britanie era interesată de neutralitatea acesteia din urmă şi spera să realizeze un fel de Balkan Bloc, incluzând şi Turcia, care ar fi fost capabil să reziste presiunilor germane, fiind dispusă la acordarea de garanţii diplomatice şi militare. Franţa, mai grijulie faţă de posibilele reacţii ale Italiei şi mai ambiţioasă, a căutat să promoveze o schemă pentru un eventual front militar în Balcani, cu centrul la Salonic. Planul s-a dovedit nerealist, mai ales că în 1940 Franţa însăşi cade. Uniunea Sovietică era interesată să culeagă fructele agresiunii germane în estul şi centrul Europei. Cu atenţia întotdeauna aţintită asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, aceasta a încercat să împingă guvernul turc la semnarea unui tratat, dar singurul tratat pe care Turcia l-a încheiat a fost cu Marea Britanie.
Ţările balcanice au văzut ce s-a întâmplat cu ţările baltice, Polonia şi Finlanda, ca rezultat al vecinătăţii cu Uniunea Sovietică, exprimând astfel temeri mai mari faţă de soviete decât faţă de Germania. Şi dacă aceste temeri mai necesitau o justificare, Uniunea Sovietică a dovedit-o din nou prin anexarea Basarabiei şi Bucovinei de nord (iunie 1940), ca o modalitate sovietică de a celebra căderea Franţei. Într-un memoriu, Alexandru Cretzianu, trimisul român la Paris, îşi arată uimirea: „În România, ca şi în multe alte ţări din Europa, invincibilitatea armatei franceze a fost multă vreme o dogmă, o axiomă, un element fundamental în orice discuţie politică. Chiar şi puţinii germanofili din mijlocul nostru n-au presupus niciodată posibilitatea că forţele lui Gamelin vor fi zdrobite şi puse pe fugă de către Wehrmacht, în numai câteva zile de luptă. Nu voi încerca să descriu aici măsura influenţei înspăimântătoare pe care a avut-o prăbuşirea Franţei asupra noastră”.
Marea Britanie şi Franţa, înainte de capitulare, erau preocupate de relaţiile cu Italia, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria şi România. Albania intra în calculele lor numai în măsura în care această ţară avea tangenţă cu ţările enumerate mai sus. „Ţara Vulturilor” constituia un factor secundar în orice caz. Cu toate acestea, ar fi fost firesc ca în anii ce au urmat să se vorbească despre Albania ca despre o primă victimă a agresiunii fasciste. Totuşi, nu acesta a fost limbajul după 7 aprilie 1939. Manifestarea Italiei ca „protector” al regimului Zogu nu era privită ca fiind contrară intereselor Albaniei. Independenţa Albaniei s-a dovedit a fi mereu precară de la proclamarea ei la 28 noiembrie 1912, iar viabilitatea acestui act era pusă mereu la îndoială. Interesele britanice în Marea Mediterană, la nivelul anului 1939 şi începutul anului 1940, erau de a ţine Italia neutră. Această politică ducea, evident, la acceptarea tacită a anexării Albaniei. De altfel, guvernul britanic şi-a exprimat acordul în acest sens prin numirea unui nou consul general la Durrës.
La 10 iunie 1940, Italia a intrat în război de partea Germaniei, iar ulterior mareşalul Petain al Franţei a semnat un armistiţiu cu aceasta. În 19 iunie, guvernul britanic, răspunzând unei interpelări parlamentare, a afirmat că-şi rezervă libertatea de acţiune în conformitate cu acţiunile Italiei din Mediterană, nordul şi estul Africii. Aceasta înseamnă că recunoaşterea anexării Albaniei de către Italia devenea caducă, iar guvernul britanic era acum gata în a-şi defini o nouă poziţie în ceea ce priveşte viitorul Albaniei, dacă şi albanezii o doreau.
Din motive variate, aceştia nu găseau de cuviinţă să o facă. Regele Zogu şi regina Geraldina s-au mutat din Franţa în Anglia, dar numai ca persoane particulare refugiate şi nu ca monarhi în exil, în urma invadării ţării de către o putere a Axei. Nu exista niciun guvern în exil şi nicio perspectivă de a-l forma. Mai importante în ceea ce priveşte politica britanică în Balcani erau poziţiile Greciei şi Iugoslaviei. Grecia era cunoscută pentru pretenţiile sale asupra Epirului de nord, teritoriu ce constituia sudul Albaniei, şi se ştia că dacă trupele greceşti vor invada acest teritoriu, Iugoslavia va anexa partea de nord a Albaniei. Nimeni nu putea să prevadă care va fi viitorul Albaniei ca stat. În orice caz, interesele Greciei şi Iugoslaviei, state supuse ameninţării militare italiene şi germane, erau mult mai importante pe termen scurt. Italia a atacat Grecia pe 23 octombrie 1940. În noiembrie şi decembrie, armata greacă i-a respins pe italieni în sudul Albaniei. Succesele greceşti împotriva Italiei erau un mare punct câştigat, dar numai la nivel local. În umbră apărea marele pericol reprezentat de armata germană. S-a hotărât atunci susţinerea Greciei, chiar cu ajutor militar britanic direct. Ajutorul a fost însă prea mic, iar Grecia a fost în cele din urmă invadată.
În condiţiile pierderii Iugoslaviei şi Greciei, Albania a intrat în orbita de interes a cercurilor de la Londra. Agenţii britanici, membri ai MI(R), o ramură a Biroului de Război, care avea drept scop instigarea populaţiei din teritoriile ocupate de agresor, şi Secţiunea D a SIS (Secret Intelligence Service), au făcut o serie de evaluări în vederea penetrării Albaniei dinspre Iugoslavia, în primăvara anului 1940. Acţiunile lor au fost sortite eşecului. Guvernul iugoslav nu a putut fi convins să acţioneze după lovitura de stat din martie 1941 şi mica forţă a albanezilor coordonată de ofiţerul britanic, locotenent- colonelul Oakley-Hill, a fost anihilată fără dificultate de către italieni.
În excelenta sa analiză a „Politicii britanice în sud-estul Europei”, Elizabeth Barker a început capitolul referitor la primele planuri britanice de a se infiltra în Albania enumerând motivele pentru care a fost aleasă această ţară ca prim experiment britanic de a încuraja războiul de gherilă în sud-estul Europei: „mica ţară muntoasă îndepărtată… părea chiar locul potrivit”.
În subdezvoltarea politico-socială a Albaniei, despre care am vorbit mai devreme, diferenţele regionale erau prea pronunţate, iar puternicul sentiment naţional al elitelor albaneze nu a putut fi imediat canalizat spre a deveni o armă politică. Acestea sunt, pe scurt, cauzele pentru care planurile britanice s-au concretizat abia între 1944-1945. În aceste condiţii, Serviciul Executiv de Operaţii (SOE), cu sediul la Londra şi coordonat de Hugh Dulton, a pus capăt activităţii Secţiunii D şi MI(R). Aceasta se întâmpla în toamna anului 1940.
La începutul anului 1941 s-a încercat readucerea în scenă a regelui Zogu. Când guvernul grec a fost consultat în această problemă, replica – survenită pe 12 februarie 1941 de la Koryzis, succesorul generalului Metaxas – era destul de răspicată. Regele Zogu era aspru criticat ca „persecutor inuman al oponenţilor politici şi minorităţii greceşti din Albania”.
Chiar şi fără atitudinea Greciei, opinia Forreign Office-ului era nefavorabilă regelui Zogu. În martie 1941, au ajuns la Londra rapoarte de la Belgrad privind acţiunile împotriva italienilor din Albania. Forreign Office îşi punea întrebarea dacă ar fi bine ca BBC să transmită un mesaj de încurajare albanezilor, însă opoziţia fermă a lui sir Michael Palairet, ambasadorul britanic la Atena, a descurajat şi această iniţiativă. Ceva mai târziu, în cursul anului 1941, ministrul de externe al Guvernului Regal Iugoslav în exil, Momcilo Nincici, a dat totuşi o declaraţie, însă mai mult decât formală. La 1 noiembrie 1941, sir George Rendell, ambasadorul britanic pe lângă guvernul iugoslav în exil, afirma că acesta din urmă este de acord cu independenţa Albaniei, însă numai sub protecţie greco-iugoslavă.
Către sfârşitul anului 1941, ministrul de externe britanic a vizitat Moscova. La data de 16 decembrie, Stalin a înaintat propunerea pentru o alianţă în vederea asistenţei militare în timpul războiului şi pentru un acord referitor la reconstrucţia Europei după încetarea ostilităţilor. Negocierile pentru un tratat anglo-sovietic au continuat timp de patru luni după vizita de la Moscova şi au fost finalizate în mai 1942, când Molotov a vizitat Londra. Textul final, semnat la 26 mai, era un pact de asistenţă mutuală pe 20 de ani, din care lipseau ajustările teritoriale. Marea Britanie era gazda guvernelor aflate în exil şi se aflau aici suveranii Greciei, Iugoslaviei, preşedinţii Cehoslovaciei şi Poloniei. Ipoteza de la care toţi gândeau reconstrucţia acestor state era ca aceste guverne să fie reinstalate când Germania va fi înfrântă. Noua idee despre viitorul acestor ţări, ce câştiga tot mai mulţi adepţi în 1941 şi 1942, era formarea unei confederaţii sau uniuni între Grecia şi Iugoslavia, ca şi între Polonia şi Cehoslovacia. Un acord între Regatul Grec şi Regatul Iugoslaviei pivind constituirea unei uniuni balcanice a fost semnat la Londra de către guvernele în exil la 15 ianuarie 1942. O uniune balcanică cu Grecia şi Iugoslavia – membri fondatori – şi în ultimă instanţă cu Bulgaria ar fi oferit, în opinia Forreign Office-ului, o cale mai uşoară de rezolvare a crizei albaneze.
Înainte de toate, Albania avea nevoie să fie restabilită ca stat naţional, înainte de a fi inclusă într-un organism supranaţional. Către sfârşitul anului 1942, Bogolomov, ambasadorul sovietic pe lângă guvernele în exil de la Londra, şi-a exprimat ostilitatea în legătură cu înţelegerile încheiate între guvernele regale ale Greciei şi Iugoslaviei.
Pe data de 30 martie 1942, Pierson Dixon, de la Southern Departament, a finalizat o analiză complexă a chestiunii albaneze. Raportul său dădea o viziune clară asupra atitudinii guvernului britanic faţă de Albania, până în 1942, şi se încheia cu o serie de recomandări: „Guvernul Majestăţii Sale trebuie să facă o declaraţie publică în privinţa viitorului Albaniei, de îndată ce promisiunea către guvernul sovietic privind frontierele din 1941 era făcută publică. Această declaraţie ar trebui să aibă forma unei întrebări şi a unui răspuns ca urmare a unei interpelări în parlament, în următorii termeni: Guvernul Majestăţii Sale, care simpatizează cu lupta albanezilor, printre primele victime ale agresiunii fasciste, doreşte să vadă Albania eliberată de sub jugul italian şi să-şi recapete independenţa. Forma regimului şi a guvernării care va fi introdusă în Albania va fi o problemă a albanezilor înşişi, pe care o vor decide la sfârşitul războiului. Înaintea acestei declaraţii, guvernul grec şi cel iugoslav ar trebui informate asupra intenţiei noastre şi dacă, aşa cum anticipăm, îşi vor intensifica presiunile în vederea revendicărilor de teritorii albaneze, vom invita la discuţii preliminare pe acest subiect. Cât mai curând după această declaraţie, regele Zogu trebuie informat că Guvernul Majestăţii Sale nu este pregătit să-l susţină pentru recuperarea tronului, acest lucru fiind un proces natural la sfârşitul războiului”.
La 17 decembrie 1942, o declaraţie politică privind Albania a fost făcută de către guvernul britanic. Declaraţii similare au fost făcute de guvernul american şi de cel sovietic. Numai britanicii, însă, au adus aminte de frontierele Albaniei şi de o eventuală confederaţie în Balcani.
Prof. dr. Nicolae R. Mitu
istoric, secretar general adjunct al
Asociației de Balcanistică și Slavistică din România