Proză albaneză contemporană: Eqrem Basha

Articol publicat în revista DRITA - nr. 20, noiembrie 2018

Regimentul

Locotenentul privi spre cer, apoi îşi puse revolverul la brâu.

– Vremea e de partea noastră, spuse. O să plouă din nou.

Ceilalţi îşi încărcau armele.

Cerul era întunecat şi în jur stăruia o linişte de moarte. Liniştea de dinaintea furtunii.

– Asta ne oferă superioritate, zise din nou locotenentul şi se înfăşură mai bine cu mantaua. Albanezii s-au plictisit şi sunt sătui de aşteptare. Pentru ei nu contează vremea rea şi ploaia. Or să dea năvală ca nebunii şi or să cadă în ambuscada noastră, în vreme ce noi stăm şi-i aşteptăm aici, la căldură. N-aveţi motive să vă temeţi. Ei îşi vor frânge singuri gâtul.

– Permiteţi, interveni cineva din ultimul rând, ridicând mâna.

– Încă n-am terminat, zise ofiţerul, continuând să treacă în revistă regimentul, aranjând când centura unuia, când casca altuia şi lovindu-se peste cizmă cu bastonul de cauciuc.

Avea să plouă, căci era înnorat şi bătea un vânt uscat din răsărit. Vremea se schimbase subit după ce dimineaţă soarele strălucise printre nori. Nici măcar ciorile din plopii de vizavi nu mai scoteau vreun sunet. Era o aşteptare generală.

– Sunteţi gata?

– Da, să trăiţi!

– Gata?

– Da, să trăiţi!

Oamenii îşi încărcaseră armele şi-şi pregătiseră scuturile de intervenţie. Locotenentul îşi înghiţi saliva şi se croi din nou cu bastonul peste cizmă.

– Să nu consumaţi gloanţele aiurea, că nu cresc în pom. Ochiţi în carne vie, nu în sus. Albanezii sunt naivi şi nu se aşteaptă la asta. Trebuie să le răspundem repede şi fără milă. Trebuie să le dăm o lecţie. Asta e şi şansa noastră: împuşcăturile or să-i turbeze şi or să se arunce înainte ca muştele fără cap. Atunci o să-i măturăm.

Locotenentul făcu o pauză, în vreme ce din ultimul rând se ridică o mână ce nu-şi încărcase încă arma.

– Permiteţi?

– N-am terminat, zise din nou locotenentul şi se opri la capătul rândului. Regimentul terminase pregătirile şi aştepta alte ordine.

– Sunteţi gata?

– Da, să trăiţi!

– Gata?

– Da, să trăiţi!

– Cei miloşi, cei slabi şi cei sensibili să iasă în faţă! Clar?

– Da, să trăiţi!

– Permiteţi?

– N-am terminat.

Se auziră primele tunete şi un fulger sfâşie cerul. Un stol de ciori îşi luă zborul din plopi şi se pierdu în cerul negru spre răsărit.

– Trebuie să le scoatem din cap o dată pentru totdeauna iluzia falsă a libertăţii. Aici noi suntem stăpâni şi albanezii trebuie să ştie clar lucrul ăsta. În faţa forţei noastre trebuie să dea înapoi şi să rămână acolo unde vrem noi. Cei care vor rămâne în viaţă, mai târziu, când îşi vor număra morţii şi-şi vor obloji rănile vor înţelege ce înseamnă prezenţa noastră aici. Se vor convinge o dată pentru totdeauna că năzuinţa lor spre libertate e o poveste. E clar?

– Da, să trăiţi! răsunară toate glasurile ca unul şi, ca un răspuns, din spate cerul mai bubui o dată.

– Puneţi căştile! ordonă locotenentul.

– Dar eu am vrut să întreb ceva, se auzi din nou din ultimul rând vocea soldatului, care nu-şi pusese casca pe cap.

– Aici n-avem timp de întrebări şi răspunsuri. Trebuie să acţionăm!

– Eu sunt albanez.

Locotenentul rămase câteva clipe blocat, apoi îşi reveni.

– Cu atât mai bine, strigă, lovindu-şi în continuare cizma cu bastonul de cauciuc, tu îi cunoşti şi ştii cum trebuie acţionat.

După care, din cer începu să plouă cu găleata, fulgeră, începu furtuna şi totul fu înghiţit de întuneric. În secunda de dinaintea izbucnirii urgiei, zăngănitul unei căşti căzute pe cimentul cazărmii fu zgomotul care le acoperi pe toate.

Bardhi

Eram nedormiţi de o groază de zile. Aveam o mulţime de oameni în jur şi toţi încercau să ne încurajeze sau să ne arate pur şi simplu că nu suntem singuri. Oricât am fi încercat să-i alungăm pe copii în timpul acţiunilor noastre, era imposibil să fi făcut un pas fără ca ei să nu ni se încurce printre picioare. Nu era vorba că ne împiedicau; de fapt ne temeam pentru ei, căci era periculos ceea ce făceam.

Bardhi era cel mai mic dintre ei. Cu părul blond, de un blond aproape metalic, slăbuţ de-l pierdeai printre degete, dar deştept şi încăpăţânat, piciul era peste tot şi nicăieri, aşa cum ar fi trebuit să fim noi toţi ceilalţi în împrejurările în care acţionam. Tocmai în cele mai dificile momente, când clănţănea mitraliera şi totul era învăluit în praf şi fum, el venea adus de providenţă, mesager de-o şchioapă şi ne aducea în traistă ajutoarele de care aveam nevoie: faşe, iod, praf de puşcă şi foi de ceapă.

– Băgaţi-le în nas şi n-o să mai lăcrimaţi de la gaze, ne spunea, ca un bun cunoscător al treburilor astea.

Apoi dispărea, nu-l mai vedeam o vreme şi apărea din nou cu traista plină cu pâine, conserve, marmeladă, sticle cu apă pe care cine ştie unde le găsea şi de unde le aducea.

Cu un an în urmă îi fusese ucis învăţătorul în timp ce încerca să apere şcoala de poliţişti, iar el, deşi un năpârstoc de clasa a treia, simţea că-i de datoria lui să fie alături de noi. Ne îmbrâncea şi se băga printre noi cu tupeu, deşi îl refuzam, dar nu spunea nimic. Doar observa şi acţiona. De capul lui, dar fără să devină obraznic. Toate încercările de a-l deturna rămâneau fără efect. Îi ordonaseră să meargă să se culce în cutare sau cutare loc, să ajute la bucătăria unuia sau altuia, dar el ghicea întotdeauna manevrele şi se întorcea nedormit sau nemâncat în adăpostul nostru, strigând încă din uşă:

– Ce vom face mâine? şi se îmbulzea cu ceilalţi pentru a ocupa un loc la masa la care stabileam ce vom face a doua zi.

Erau protestele pentru şcoală, iar noi am stabilit o strategie paşnică, pentru a nu ridica şi aşa tensiunea şi a oferi gealaţilor pretextul de a pedepsi copiii. Cu câteva zile în urmă, poliţia înconjurase şcoala primară din satul Uçë, undeva în vest, şi ucisese doi părinţi care-şi aşteptau copiii în curtea şcolii. Chiar dacă ştiau că raidul acela are scopuri criminale, bieţii oameni nu putuseră sta în case şi se duseseră să-şi apere copiii.

Într-o noapte, târziu, pe Bardhi l-a doborât somnul şi noi am fost foarte supăraţi pe unul dintre tovarăşii noştri, care a făcut o glumă nesărată şi i-a strigat la ureche:

– Poliţia! fără să ştie ce somn uşor avea copilul.

El a tresărit şi a sărit în picioare. Apoi a izbucnit în plâns, nu pentru că s-ar fi speriat, ci pentru că udase scaunul pe care era aţipit. N-a suportat această umilinţă, aşa că din ziua aceea s-a despărţit de noi.

– Descurcaţi-vă singuri, ne-a spus la plecare, ca şi când ne-ar fi lăsat în mijlocul drumului.

A doua zi, ca şi în urmă cu câteva zile, a ieşit în faţa porţii şcolii lui şi s-a postat dinaintea poliţistului de cinci ori mai masiv decât el, căruia îi vedea doar ochii de sub cască. Zdrenţăros şi desculţ, cu veşnica lui boccea atârnându-i în spate, îl înfrunta pe celălalt cu o privire aprigă.

Apoi s-a pierdut în mulţime şi nu l-am mai văzut.

Au urmat zile grele şi acţiuni violente. Nimeni nu se mai gândea la el. Uneori, involuntar, câte unul îşi mai amintea de el  tocmai când era mai greu: „ah, dacă ar fi fost Bardhi, să ne aducă o ţigară”, deşi asta se putea rezolva şi altfel, căci se găsea careva să aibă ţigări la el.

Atunci când iureşul s-a oprit pentru un timp şi aşteptam un altul, cât să ne oblojim rănile şi să ne numărăm morţii, unul dintre ai noştri ne-a povestit că la morga oraşului fusese identificat un trup micuţ, de copil…

L-am înmormântat două zile mai târziu, însoţiţi de un grup de copii de la orfelinat, locul unde se adăpostise în ultima vreme.

 

Eqrem Basha (n. 15 noiembrie 1948) este poet, prozator, scenarist, membru al Academiei de Ştiinţe şi Arte a Kosovei.

În româneşte de Marius Dobrescu