Independenţa Albaniei şi împrejurările în care a fost obţinută

Share

În anul 1912, situația în Peninsula Balcanică se degrada continuu din cauza evenimentelor care se derulau cu repeziciune. Imperiul Otoman trecea printr-o criză istorică de care statele vecine, foste posesiuni otomane, încercau să profite la maximum. În privinţa viitorului statut al imperiului, opiniile Marilor Puteri erau împărţite. Pe data de 11 ianuarie, în parlamentul de la Istanbul, omul politic de origine albaneză Hasan Prishtina a ameninţat cu noi răscoale în teritoriile albaneze în cazul în care cererile de autonomie ale albanezilor nu vor fi satisfăcute. Aceste teritorii s-au găsit prinse la mijloc, între aliaţii balcanici şi fostul Imperiu Otoman, un stat imens, frământat de schimbări care-i zguduiau fundamentele seculare.

În textul de mai jos vom alcătui o cronologie a evenimentelor care au condus la declararea independenţei Albaniei şi naşterea unui nou stat pe harta Europei.

Pe 18 ianuarie, guvernul Junilor Turci a dizolvat parlamentul  şi a decis ţinerea de noi alegeri generale. Pe 13 martie, a fost semnat acordul sârbo-bulgar pe baza căruia s-a format Alianţa Balcanică la care, ulterior, au aderat şi alte state din regiune. În aprilie, acelaşi an, a izbucnit răscoala antiotomană a alba­nezilor din zona munţilor Gjakovei. Între 21 şi 25 mai s-au desfăşurat lucrările Adunării de la Junik, în cadrul căreia a fost redactat programul unei răscoale albaneze generale. Între timp, în aceeaşi lună, insurecţia locuitorilor din zona Gjakovei s-a extins în ţinuturile Peja, Luma, Mirdita şi Zadrima.

La sfârşitul lunii iunie, forţele insurgenţilor, conduse de Bajram Curri, au învins trupele turceşti la Qafa e Prushit. Pe 28 şi 29 iunie, răsculaţii conduşi de Isa Boletini au reuşit să înfrângă batalioanele turceşti trimise împotriva lor la Ura e Senicës. Tot astfel, în luna mai, răsculaţii albanezi au desfăşurat lupte cu forţele turceşti în zonele Prishtina, Pazari i Ri şi Vushtrri, după care, pe 4 iulie au ocupat Kruja, iar pe 17 iulie au intrat în Gjakova.

Sub presiunea evenimentelor din Balcani şi a insurecţiei albaneze, guvernul Junilor Turci, condus de Said paşa, a demisionat. Pe 5 august, sultanul a dizolvat din nou parlamentul şi a decretat noi alegeri. În urma acestor evenimente derulate extrem de rapid, pe data de 8 octombrie, Muntenegrul a declarat război Turciei, iar pe 17 şi 18 au procedat similar Serbia şi Turcia, aceasta din urmă răspunzând astfel la declaraţiile celor doi aliaţi balcanici. Acesta a fost momentul izbucnirii primului război balcanic. În prin­cipiu, războiul era îndreptat împotriva Turciei, dar, într-un anumit moment al conflictului, beligeranţii balcanici şi-au îndreptat privirile spre teritoriile alba­ne­ze, reclamând împărţirea acestora între ei. Victoriile obţinute pe câmpul de luptă de statele balcanice împotriva Turciei au determinat Marile Puteri să-şi revizuiască decizia de a nu permite modificări teritoriale în Balcani în favoarea aliaţilor balcanici. În acest context, patrioţii albanezi aflaţi în străinătate au hotărât să-şi reînceapă presiunile politice menite a împiedica ciopârţirea de către vecini a teritoriilor locuite de albanezi. În plan intern, s-a decis organizarea unei adunări naţionale la care să se stabilească viitorul acestor teritorii.

Doi dintre liderii mişcării, Ismail Qemali-bey şi Luigj Gurakuqi, au plecat de la Istanbul cu destinaţia Constanţa şi mai apoi  Bucureşti, unde, la 5 noiembrie 1912, au organizat o întâlnire a reprezentanţilor comunităţii albaneze din România. În cadrul acestei întruniri, care a avut loc la hotelul Continental, din Bucureşti, s-a decis crearea unui Comitet de condu­cere şi a unui grup de contact care să se deplaseze în marile capitale europene pentru a susţine în faţa guvernelor respective drepturile legitime ale poporului albanez. În acest timp, Comitetul de la Bucureşti urma să coordoneze activitatea acestor grupuri în interiorul şi în afara teritoriului naţional. În cadrul întâlnirii de la hotelul Continental nu s-a precizat însă care va fi statutul viitorului stat albanez: autonomie sau inde­pendenţă. Dezbaterile s-au prelungit, fiecare variantă având susţinătorii şi criticii ei. Treaba rămânând în suspensie şi aflată sub presiunea timpului, delegaţia albaneză s-a deplasat de la Bucureşti la Viena, unde a avut întâlniri cu şeful diplomaţiei austro-ungare, contele Berthold, şi cu ambasadorul italian în capitala Imperiului. În timp ce se afla la Viena, Ismail Qemali a fost anunţat că în Albania începuseră pregătirile pentru organizarea adunării naţionale. Tot în acest interval, trupele turceşti au suferit înfrângeri pe toate fronturile, ceea ce a făcut ca armatele aliaţilor balcanici să poată pătrunde adânc pe teritoriul albanez. Motivul era unul singur: aceste teritorii făcuseră parte până atunci din Imperiul Otoman, iar majoritatea populaţiei era de credinţă  musulmană, ceea ce întreţinea convingerea falsă că Albania e legată organic de Imperiu şi că albanezii sunt turci. Ca atare, teritoriul albanez putea fi împărţit între învingători ca orice pradă de război.

În aceste condiţii, grupul de patrioţi condus de Ismail Qemali a apreciat că unica rezolvare a pro­blemei albaneze era declararea independenţei. Pe 19 noiembrie, la Trieste, unde ajunsese între timp, Qemali avea să declare că imediat ce va pune piciorul pe pământ albanez va declara independenţa ţării şi va organiza alegerea unui guvern provizoriu. Împre­ună cu însoţitorii săi, el a ajuns la Durrës pe 21 noiem­brie, cu intenţia de a ridica acolo steagul independenţei. Împrejurările istorice aveau să facă imposibilă această variantă, drept pentru care, îm­preună cu delegaţii din Durrës, Shijak, Tirana şi Kruja, Ismail Qemali s-a îndreptat către Vlora, important port albanez pe coasta mării Ionice. La Fier, grupul s-a întărit cu delegaţii sosiţi din Kosova şi, pe 25 noiembie, au ajuns la Vlora. Prima măsură luată de Qemali şi tovarăşii săi a fost organizarea unor unităţi militare, formate din localnici, care să asigure securi­tatea noilor organe alese în zilele următoare, în con­diţiile în care trupe regulate sârbe înaintau peri­culos pe teritoriul albanez.

Prinşi în vârtejul evenimentelor, delegaţii aflaţi la Vlora au apreciat că trebuiau accelerate procedurile pentru ridicarea steagului naţional şi declararea independenţei ţării. Deşi nu erau prezente toate delegaţiile care-şi anunţaseră participarea, reprezen­tanţii comunităţilor albaneze aflaţi la Vlora au decis totuşi, în seara zilei de 27 noiembrie, ca a doua zi să fie convocată Adunarea naţională. Conform tuturor mărturiilor şi documentelor existente, Adunarea naţională şi-a deschis lucrările în ziua de 28 noiem­brie, la ora 15.30. Iniţial, la ea au luat parte 37 de delegaţi, cărora li s-au adăugat ulterior şi alţii, aşa că numărul lor a ajuns în cele din urmă la 63, repre­zentând toate teritoriile locuite de albanezi şi fiind, în general, conducători şi activişti ai mişcării naţionale. Printre ei erau Ismail Qemali, Luigj Gurakuqi, Murat Toptani, Lef Nosi, Mithat Frashëri, Pr. Anton Harapi, Sali Gjuka, Bedri Pejani, Rexhep Mitrovica, Vehbi Agolli, Dhimitër Zografi, Nikollë Kaçorri, Jani Minga, Abdi Toptani, Pandeli Cale, Dudë Karbunara, Mehmet Dëralla, Hasan Hysen Budakova, Ajdin Draga, Sherif Dibra, Dhimitër Mborja, Shefqet Daiu, Rexhep Ademi, Dhimitër Berati, Kristo Meksi, Xhelal Koprëncka, Iljaz Vrioni, Hajredin Cakrani, Shefqet Vërlaci etc. Adu­narea l-a ales ca preşedinte pe Ismail Qemali. În discursul rostit cu acest prilej, “bătrânul din Vlora”, cum i s-a mai spus, a subliniat că, în condiţiile de faţă, singura cale pentru salvarea patriei era ruperea Albaniei de Turcia şi declararea independenţei. Propunerea sa a fost aprobată în unanimitate de către delegaţi, care au semnat şi documentul redactat cu acest prilej. În acest document scria, printre altele, că “…începând de azi, Albania va fi neatârnată, liberă, independentă (“…Shqipëria me sot, të bëhet më vehte, e lirë, e mosvarme”).

În acelaşi timp, Adunarea a ales guvernul provi­zo­riu şi “Pleqësia” (Parlamentul), propunerile întrunind adeziunea tuturor participanţilor. Acest ultim organ de conducere avea în componenţă 18 membri şi era prezidat de un vechi activist, Vehbi Dibra. Din struc­turile alese făceau parte oameni cunoscuţi pentru activitatea lor patriotică, proveniţi din toate zonele locuite de albanezi şi de toate credinţele religioase. Tot pe 28 noiembrie, la ora 17.30, Ismail Qemali a ieşit în balconul clădirii în care a avut loc Adunarea şi a anunţat mulţimii prezente cu acest prilej că Albania este un stat independent, după care a ridicat drapelul roşu cu vulturul bicefal ţesut de o locuitoare a Vlorei, Marigo Posio.

Dar să ne întoarcem la guvernul provizoriu. În componenţa acestuia intrau următorii: Ismail Qemali, prim ministru şi ministru de Externe; Petro Poga, ministru al Justiţiei; Myfid Libohova, ministru de Interne; Abdi Toptani, ministru al Finanţelor; Luigj Gurakuqi, ministru al Învăţământului; Mithat Frashëri, ministru al Afacerilor europene; Lef Nosi, ministru al Comunicaţiilor.

Declaraţia de independenţă a Albaniei a fost tri­misă imediat de către Ismail Qemali, preşedintele guvernului provizoriu, Marilor Puteri europene: Anglia, Italia, Austro-Ungaria, Franţa, Germania şi Rusia. În acelaşi timp, au fost informate şi statele balcanice: România, Muntenegru, Serbia, Bulgaria, Grecia şi Turcia, cerându-li-se recunoaşterea independenţei, ca şi consecinţă a exprimării unanime a poporului albanez. Actul declarării independenţei a fost salutat de populaţia Vlorei şi a celorlalte ţinuturi albaneze prezente aici, în vreme ce patrioţii Jani Minga şi Murat Toptani ţineau dis­cursuri în locuri publice din oraş. Ajuns cu o zi întârziere, Isa Boletini, şeful luptătorilor munteni din nord, a pus la dis­poziţia noului guvern cele câteva sute de luptători care-l însoţeau. După ple­carea sa din oraş, Boletini a lăsat noilor autorităţi pe 25 dintre cei mai buni combatanţi ai săi, cu misiunea de a apăra gu­ver­nul, trupă care a sta­ţio­nat la Vlora până în 1925.

Securitatea guvernului pro­vizoriu era asigurată de o unitate specială, organizată în plutoane formate din 32 de militari, conduse de propriii ofiţeri. Documentul origi­nal al Actului Decla­rării Independenţei s-a păstrat în arhiva Muzeului Independenţei, care funcţionează şi astăzi în aceeaşi clădire în care a funcţionat, în 1912, Adunarea Naţională, până în 1937, când a dispărut. O copie originală a sa a fost păstrată de Lef Nosi, fostul ministru al Comunicaţiilor, care, conform isto­ricului Bardhosh Gaçe, a deţinut-o până târziu. De fapt, clădirea în care s-a ţinut Adunarea Naţională a fost una dintre locuinţele cunoscutei familii Vlora, din care făcea parte şi Ismail Qemali. Conform aceluiaşi Bardhosh Gaçe, arborarea steagului naţional s-a făcut de două ori: la început, la balconul de la etajul întâi, unde se afla şi intrarea în imobil, şi mai apoi la una dintre ferestrele aceluiaşi etaj, acolo unde se afla catargul drapelului. Nu există fotografii care să înfăţi­şeze acest moment, iar poza care imortalizează eve­ni­mentul a fost făcută un an mai târziu, la 28 noiem­brie 1913, în clădirea în care a funcţionat gu­vernul provizoriu, aproape de port, unde astăzi se află Muzeul Independenţei. Şi este realizarea vestitului fotograf shkodran Marubi.

După redactarea şi semnarea Declaraţiei de Independenţă, Ismail Qemali, prim ministru proaspăt ales, a întocmit şi textul telegramei desti­nate Marilor Puteri şi pe cel adresat guvernelor balcanice. Cele două documente au fost transmise de la biroul telegrafic, aflat în apro­piere. Printre funcţionarii aces­tui birou s-a aflat şi Faik Kreshpa, un tânăr promiţător, care a avut şansa de a expedia către destinatari cele două texte. Faik Kreshpa a trăit până la sfârşitul zilelor sale la Vlora, ca un cetăţean onorabil, dar puţini dintre concetăţenii săi au ştiut că el a fost telegrafistul care a transmis lumii docu­men­tele care afirmau independenţa ţării sale. Deşi Con­ferinţa Ambasa­dorilor celor şase Mari Puteri, din 1913, nu a reuşit să unească într-un singur stat toate teritoriile albaneze, ziua de 28 noiem­brie a rămas ca unul dintre cele mai importante momente ale istoriei Albaniei.

Marius Dobrescu

Series Navigation<< Ministrul Apărării din Albania, la BucureştiHai-hui prin Balcani (1): Voiaj de plăcere, la sfârşit de septembrie >>