Hai-hui prin Balcani (1): Voiaj de plăcere, la sfârşit de septembrie

Articol publicat în revista DRITA - nr. 20, noiembrie 2018

Peisajul bulgăresc, de la Ruse la Sofia, nu are nimic spectaculos. În plus, am trecut pe aici de atâtea ori, că-mi amintesc aproape fiecare sat. De data aceasta, GPS-ul alege drumul cel mai scurt şi mai puţin aglomerat, aşa încât renunţ să-l mai îndrum pe văru-meu Eugen şi-l las să aleagă varianta cea mai convenabilă. Ne prinde noaptea aproape de Küstendil, la ieşirea din Bulgaria spre Macedonia, şi, în plus, suntem martorii unui accident cumplit, care ne ţine în loc aproape o oră. În fine, trecem graniţa macedoneană fără probleme şi gonim pe şoseaua prost cârpită spre locul unde vom înnopta, Motelul Krater. Ne înţelegem la iuţeală cu recepţionerul, care e şi chelner, ducem bagajele în cameră şi coborâm în local la un şpriţ de Coteşti. Vinul e cald, apa răsuflată. Dar berea locală e rece şi bună. Suntem obosiţi cu toţii, aşa că ne retragem rapid să ne culcăm.

Dimineaţa următoare, de 18 septembrie, se deschide cu un cer albastru curat şi un soare strălucitor. Nu e foarte cald. Căldura cea mare ne va prinde pe drumul spre Skopje. Vizavi de Krater, într-o curte plină de verdeaţă, un dulău roşcat latră rar, evident din plictiseală. O bătrână cocoşată trece repede pe lângă noi pe marginea şoselei. Facem o fotografie de grup lângă microbuz. Suntem trei veri, Eugen, Marius de la Braşov şi eu, toţi cu soţiile, şi prietenul meu, pictorul Marcel Chiţac, cu Mihaela.

Intru rapid pe Facebook şi găsesc o postare a Rominei Hamzeu, aflată la Durrës şi fericită că a găsit o carte cu poeme de Ismail Kadare în limba albaneză. Alimentăm (de altfel, în Macedonia motorina e mult mai ieftină decât la noi şi, înainte de a intra în Albania, aveam să mai alimentăm o dată la Ohrid) şi o pornim spre capitala Macedoniei, unde ne vom opri să vizităm centrul oraşului. Ajungem în ceva mai mult de o oră, parcăm cu dificultate şi o luăm pe jos spre zona centrală. Ceea ce te umple de mirare aici este contrastul dintre fastul şi masivitatea noilor construcţii administrative, ridicate în ultimii zece ani, şi starea precară a celorlalte zone ale oraşului. E clar că la mijloc n-a fost decât un orgoliu politic imens, care a dirijat cea mai mare parte a bugetului de investiţii spre construcţiile acelea faraonice. Pe de o parte, coloanele albe, cu capiteluri pretenţioase, de inspiraţie grecească, ce înconjoară clădirile ministerelor, pe de alta asfaltul jupuit şi vizibila dezordine edilitară de pe ţărmul opus al râului Vardar, ce împarte oraşul în două. Şi asta ca să nu mai pomenim de zonele de mic-comerţ, cu mărfuri turceşti prăfuite şi vânzători musulmani aşezaţi direct pe caldarâm. În centrul-centrului, un Alexandru Macedon călare, înconjurat de o trupă de hopliţi, ar vrea să sugereze că macedonenii slavi de astăzi ar avea o legătură directă cu eroul Greciei antice. De alfel, tratativele îndelungi cu Grecia oficială au mai potolit zelul naţionalist al conducerii macedonene, iar guvernul actual al premierului Zoran Zaev şi-a luat obligaţia în faţa forurilor europene să îndepărteze toate monumentele care ar putea răni orgoliul naţional al grecilor. Trecem podul peste Vardar şi ajungem în zona istorică a oraşului, traversată de un bazar oriental ticsit de dughene cu suveniruri şi cârciumi cu bucate tradiţionale. Un albanez cu cheleşă cântă la ciftelină, iar trecătorii îi aruncă ceva mărunţiş. Peste tot, cârduri de turişti curioşi, alergând în urma ghidului. Şi… surpriza zilei: în mulţime îl zăresc pe ambasadorul României la Skopje, Viorel Stănilă, care se întoarce cu geanta pe umăr de la un eveniment ştiinţific. Îmi povesteşte câte ceva despre Macedonia şi noua politică a guvernului actual, facem un schimb de amabilităţi, apoi ne strângem mâinile şi ne despărţim.

Trecem din nou pe lângă clădirile uriaşe ale Muzeului de arheologie şi Ministerului de Externe, de pe terasele căruia ne privesc plictisite o mulţime de personaje turnate în gips, dându-ţi impresia că nu ştiu nici ele ce caută acolo. În fine, ajungem la maşină, ieşim din Skopje şi o pornim spre Ohrid.

După câteva localităţi albaneze, aşezate ca mărgelele de-a lungul şoselei, intrăm într-o zonă de munte cu serpentine şi cariere de piatră care împrăştie peste peisaj un praf alb, înecăcios. Motorul gâfâie. Depăşim înălţimile şi ieşim într-o zonă de şes, dominată de dealuri joase printre care va şerpui viitoarea autostradă, aflată acum în construcţie. La orizont, în partea dreaptă, apare lacul Ohrid. Se înmulţesc hotelurile şi restaurantele, iar pe ţărm oamenii fac plajă. Lacul acesta, împărţit între Macedonia şi Albania, este unul dintre cele mai vechi şi mai adânci din Europa. În el trăieşte nepreţuitul koran, un soi de păstrăv despre care albanezii spun că ar fi nelipsit de pe masa reginei Angliei. În fine, străbatem şi oraşul Ohrid, cu cetatea lui medievală moţăind sus, pe munte, de sute de ani, şi ajungem la frontiera cu Albania. Peisajul rămâne acelaşi, poliţiştii albanezi, deşi plini de bunăvoinţă, se cam câcâie cu buletinele noastre şi, în fine, intrăm în Albania, prima ţintă a voiajului nostru de o săptămână. Nu voi mai povesti despre prima oprire, la Tushemisht, la terasa-restaurant „Dallga”, unde ne delectăm cu peşte pe grătar, brânzeturi, salate şi bem primele sticle de bere Korcea. Şi, în deschidere, păhărele cu raki rrushi, un fel de grappa albaneză.

E încă lumină, soarele apune încet peste lac şi noi mai avem încă vreo 40 de kilometri până la destinaţie. Deşi şoselele albaneze sunt aproape fără cusur, drumul de la Tushemisht la Pogradec e acelaşi de pe vremea regimului trecut, ba chiar şi mai dinainte, plin de gropi şi denivelări. Surprinzător, de vreme ce o mulţime de maşini cu turişti îl străbat zilnic.

Spre seară ajungem la Korcea. Hotelul Kristal e o construcţie din anii ’70, modernizată. Cu douăzeci de ani în urmă, aici a funcţionat o casă de odihnă pentru oamenii muncii. De sus, de pe deal, panorama oraşului e minunată. Discutând cu Aldi, managerul hotelului, am obţinut un preţ bun, mult sub ceea ce ne-am imaginat. Dar nu vom sta în hotel, căci avem în program excursii la Voskopoja şi Boboshtica, la Kastoria, în Grecia, şi la Durrës. Şpriţul de Coteşti, băut seara în timp ce schiţăm programul pentru a doua zi, a devenit o cutumă. Se aprind luminile în oraş şi am impresia că sunt într-un avion care survolează o mare metropolă. Numai că Korcea e un oraş mediu, cu ceva mai mult de o sută de mii de suflete, ceea ce în Albania înseamnă un oraş mare, şi cunoscut drept patria serenadelor. Despre serenadele korceare s-a scris mult, dar cel mai aplicat studiu este cel al lui Eno Kocio, dirijor şi muzicolog albanez stabilit în Anglia, fiul a doi mari cântăreţi de operă, Tefta şi Kristaq Kocio. Serenada este emblema Korcei. Bătrânii de aici îşi mai amintesc şi acum de nopţile tinereţii lor, când străbăteau grupuri-grupuri oraşul şi le cântau fetelor la fereastră duioase melodii de dragoste. Interzise de comunişti, care le considerau expresia „descompunerii morale” capitaliste, adică mult prea senzuale pentru tineretul bine dresat de atunci, serenadele au continuat să fie cântate la petrecerile private sau prin căminele studenţeşti. Se mai cântă şi acum, deşi romantismul din anii antebelici a dispărut, iar chitara a fost atârnată de mult în cui. E târziu. Peste munţii din jurul Korcei, noaptea pare o cuvertură de catifea cusută cu stele de aur.

În dimineaţa următoare, pe 20 septembrie, o pornim către Voskopoja. Pe locul ei, la mijlocul secolului 18 se înălţa Moscopole, „un mare oraş”, cum îl numeau cronicarii, mândra capitală a civilizaţiei aromâne. Grămezile de bolovani de pe câmpia din jurul localităţii arată şi acum locul în care au existat casele bogaţilor moscopoleni. Istoria ne spune că oraşul număra peste 40 de mii de locuitori, care se îndeletniceau cu meşteşugurile, comerţul şi oieritul, ocupaţii care le-au adus grămezi de bani cu care şi-au construit case şi biserici de piatră, au investit în cultură ori şi-au trimis copiii la marile universităţi europene. Oameni înţelepţi, vechii moscopoleni au adus aici toată crema cărturarilor din sud-estul Europei, au ridicat zeci de biserici şi au deschis o academie şi o tipografie. Dar toată această bogăţie a trezit invidia vecinilor musulmani, care au atacat în câteva rânduri, prin surprindere, strălucitorul oraş, i-au pus foc şi au jefuit averile localnicilor, pe care i-au alungat în cele patru zări. Cam asta e povestea Moscopolei…

Şi se mai spune că, nu cu mai mult de 40-50 de ani înaintea noastră, locul acesta era străbătut în lung şi lat de turişti străini, mai cu seamă austrieci, care lăsau în urma lor gropi proaspăt săpate. Oare ce-o fi cu gropile astea? se întrebau localnicii. În final s-a aflat că turiştii aceia erau urmaşii vechilor moscopoleni, veniţi să-şi căute comorile îngropate de strămoşii lor în urmă cu două sute de ani, pe vremea prăpădului care a mistuit oraşul.

Însoţiţi de Pandi Bello, prietenul nostru de-o viaţă, mărşăluim prin Voskopoja. Unul dintre obiectivele noastre aici e biserica Sf. Nicolae, în centrul satului. Avem noroc. Părintele Toma Samara, care tocmai a condus un alt grup de turişti ne primeşte în lăcaş. Părintele îşi ştie lecţia pe dinafară: ne povesteşte despre vechiul Moscopole, despre bisericile lui, despre meşterii care au pictat aici şi despre soarta lăcaşurilor în anii din urmă. În biserică e răcoare şi întuneric. Aprindem câteva lumânări. Ieşim păşind pe treptele înalte de piatră. Mă simt uşurat de parcă aş fi ieşit dintr-o criptă. Frescele exterioare sunt zgâriate rău, iar autorii sacrilegiului nu sunt niscai copii de prin partea locului, ci soldaţii francezi din primul război mondial. În anii comunismului, cele mai multe aşezăminte de cult au fost transformate în depozite şi sedii de cooperativă, căci Albania a fost declarată stat ateu.

Păşim pe străzile de curând pavate cu aceeaşi piatră cenuşiu-roşiatică. Satul pare că renaşte din propria cenuşă. Se construieşte mult şi frumos. Pandi ne explică a cui e cutare sau cutare casă. În cele din urmă, îl cunoaştem pe Rafail Zguri, un localnic în vârstă, care vine de la cumpărături şi ne invită la el acasă la un păhărel de rachiu de prune.  Nu-l putem refuza. Rafail e îmbrăcat simplu, ca la ţară, şi poartă pe cap o şapcă muncitorească, deşi e un soare nebun şi aproape 30 de grade. Când intrăm în curte, nu ne putem stăpâni strigătele de admiraţie. Tabloul pare decupat din cărţile de poveşti. O mulţime de flori şi de pomi încărcaţi cu fructe. Covorul de iarbă de pe jos pare aşezat cu mâna. Un căţel mic şi negru se ascunde în spatele cuştii. De undeva, din casă, apare şi Olga, soţia lui Rafail, proaspăt pieptănată şi îmbrăcată curat. Aduce păhărele cu rachiu, apă proaspătă şi o farfurie cu caş de oaie, ca să meargă băutura. În curte e cald şi căutam cu toţii umbra. Ambii soţi se trag din familii bogate şi respectate pe vremea monarhiei. Rafail ne povesteşte cum „bunul” lui a trimis la nunta regelui Zogu, la Tirana, patruzeci de berbeci împodobiţi, însoţiţi de câţiva oieri. „De ce nu ţi-ai trimis feciorii?” ar fi întrebat regele. „Păi cu oamenii ăştia am făcut eu averea pe care o am”, ar fi răspuns starostele. Mai târziu, când comuniştii l-au luat la întrebări, că de ce i-a trimis regelui berbecii, moşul lui Rafail le-a răspuns: „Păi, dacă v-aţi fi însurat voi, v-aş fi trimis tot atâţia. Numai că regelui i-am dat de bună voie patruzeci de berbeci, iar voi mi-aţi luat toată turma!”. 8000 de oi şi berbeci… Vorbeşte în dialect aromân, iar Pandi ne traduce din când în când. În general, înţelegem. Bătrâna dă din cap şi-l completează, graseind. Privindu-i, am impresia că-i am în faţă pe Filemon şi Baucis, cei doi bătrâni protejaţi de Zeus în zilele potopului.

După prânzul copios de la Boboshtica, satul lui Victor Eftimiu, ne întoarcem la Korcea. Schimbările din ultimul an sunt, mai ales pentru mine, care vin des aici, uimitoare. După renovarea şi modernizarea bazarului, acum se construieşte un nou centru cultural, cu bibliotecă şi casă de cultură. Muzeul de artă medievală, deschis cu numai un an în urmă, e o altă dovadă că autorităţile oraşului pun accentul pe cultură şi tradiţie. Bem o cafea italiană pe terasa de lângă primărie, unde ne întâlnim cu familia lui Pandi. E destul de târziu, dar nu ne îndurăm să mergem la hotel. Cafenelele şi restaurantele sunt pline. E mult tineret. Oamenii sunt prietenoşi. Ne simţim bine. Vizavi de terasa la care stăm e „casa românească”, o clădire cu balcon în stil brâncovenesc, transformată în muzeu. E Muzeul „Gjon Mili”, dedicat unui artist fotograf stabilit în SUA, dar cu nostalgii bucureştene. De fiecare dată mă simt bine la Korcea, mă simt ca acasă. Ca să ajungem la hotel trecem pe lângă Lëndina e Lotëve, Poiana Lacrimilor, în limba română, locul unde familiile se despărţeau de taţii sau fiii plecaţi la muncă în ţări străine. Mulţi dintre ei alegeau România.

Pe strada mare, magazinele sunt încă deschise. Şi o mulţime de plimbăreţi care vin şi se duc spre parc sau spre catedrală. Microbuzul urcă pe o străduţă povârnită, cu garduri de piatră de o parte şi de alta, spre hotel. Jos, sub noi, oraşul palpită. Nu e decât nouă şi ceva seara, dar ne simţim obosiţi. Ritualul şpriţului de Coteşti, apoi un duş şi la culcare. Mâine, Kastoria. (continuarea în numărul viitor)

Marius Dobrescu