Prof. univ. dr. Nicolae Saramandu: „Limba română a luat naștere peste tot acolo unde a existat stăpânire romană”

Share

Ne-am cunoscut, domnule Nicolae Saramandu, cu mulți ani în urmă, pe vremea când eu eram student la Tirana, iar dumneavoastră, un tânăr cercetător, erați acolo în cadrul schimburilor culturale româno-albaneze.

Academia albaneză de-abia se înființase, în 1972, iar eu eram la Tirana în 1973 printre primii invitați în urma unei înțelegeri, a unui acord de colaborare științifică româno-albanez.

Vă rog să ne prezentați problema aromânilor, ca ramură a latinității răsăritene, în special a celor din Albania. De multe ori, din cauza informației insuficiente sau eronate, se face confuzie între macedoromâni și macedonenii slavi, problemă care a dus la denaturarea rezultatelor unor recensăminte, cum a fost cel din 2011, când ’’machidonii’’ au fost recenzați ca macedoneni. Acest lucru s-a întâmplat din cauza ignoranței recenzorilor, dar și a celor care întocmesc astfel de chestionare. Doamna Matilda Caragiu-Marioțea nu spunea undeva că aromânii ar fi continuatorii populațiilor sud-est europene romanizate sau colonizate de romani. De fapt, cine sunt aromânii, domnule profesor?

Vă mulțumesc că m-ați invitat să facem acest interviu. Este un arc peste timp. Câți ani au trecut din 1973, între prima mea deplasare în Albania și ultima, recenta călătorie din 2017? Mulți, dar, între timp, am întreprins numeroase alte vizite și de aceea pot să spun că Albania a fost unul dintre domeniile lingvistice care m-au preocupat în permanență. Am avut niște relații foarte bune cu lingviștii albanezi, care, unii dintre ei, se ocupă și de dialectul aromân. Ce sunt aromânii? Această întrebare și-au pus-o mulți și îi preocupă pe mulți în continuare. Eu nu cred că există o diversitate de răspunsuri. Aromânii sunt urmașii populației romanizate din Imperiul Roman de Răsărit, unde a luat naștere poporul român cu cele patru ramuri ale sale: dacoromânii, aromânii, megleno – românii și istroromânii. Aceasta este definiția pe care o găsim în cele mai autorizate surse, în recentul ”Tratat de Istorie a Limbii Române”, publicat de Academia Română, volumul al III-lea, și în celebra lucrare a lui Sextil Pușcariu, ”Limba Română”, care spune, citez aproape textual: “Limba Română a luat naștere peste tot acolo unde a existat stăpânire romană”. Aceasta este definiția pe care o găsim la Sextil Pușcariu și care este cea mai cuprinzătoare, dincolo de diverse încercări de a-i duce pe aromâni dintr-o parte în alta. Nu, acolo unde a existat stăpânire romană a apărut și romanitatea sau, cum spunea un autor latin, “romanul unde pune piciorul acolo rămâne”. Asta se spunea în antichitate despre romani. Nu știu dacă trebuie să adaug ceva în plus la asta. Deci, aromânii sunt o parte a romanității orientale, devenită românitate în secolele IX-X. În recentul ”Tratat de Istorie a Românilor” se spune că “poporul român ia naștere în actuala configurație în jurul anului 1000 și, teritorial, se întinde din nordul României până în Pind”. Am citat textual din ”Tratatul de Istorie a Românilor” editat de Academia Română, conținut care vine să se suprapună peste afirmația lui Pușcariu și care este aproape aceeași definiție sub raport lingvistic. Eu prefer formularea lui Pușcariu. Toți istoricii limbii române s-au preocupat de acest aspect, începând cu Densușianu, Philippide, Rosetti, dar, după părerea mea, definiția cea mai cuprinzătoare este aceasta și în întâmpinarea ei vine recentul ”Tratat de Istoria Limbii Române”, care confirmă această continuitate a romanizării. Înainte de pătrunderea slavilor în Balcani se vorbește despre un continuum romanicum. Din zonele de sud, de-acolo au pornit romanii romanizarea în secolul al II-lea î.Hr. După cucerirea Macedoniei și Greciei, s-a ajuns ca tot ce se întindea la nord de teritoriile grecești, populații numite de ei barbari, traco-dacii, să fie romanizați. Ultimele știri despre traco-dacii din sudul Dunării sunt din secolul al VI-lea. Acestea sunt sursele istorice pe care le-am publicat în cartea ”Romanitate orientală”, unde am răsfoit toate izvoarele istorice. Ultimii traci care-și mai vorbeau limba strămoșească erau niște preoți atestați în secolul VI. Din secolul VI, tot ce era la nord de ținuturile grecești era spațiu romanizat, acolo unde a apărut la anul 587 ”Torna, torna, fratre!”. Sunt și alte mărturii evidente care arată că populația era romanizată.

Ce s-a întâmplat ulterior, odată cu venirea slavilor, se știe, dar până la venirea lor, limba română, în acord cu opiniile tuturor lingviștilor, era formată; structura ei, care este o structură latină, romanică, în elementele esențiale, era cristalizată înainte de slavi, care n-au modificat morfologia și nici fonetica într-o mare măsură. Aceasta este opinia la care eu mă raliez și pe care o susțin. Unii lingviști consideră că aportul slav a fost important, dar nu într-un fel în care să modifice structura latină și romanică a limbii române, ce se integrează organic în familia limbilor romanice.

Pentru că ați pomenit de cele patru subramuri ale limbii române, ale romanității noastre, este important de știut care sunt asemănările și diferențele dintre aceste dialecte?

Înainte să vă dau un răspuns, îl citez din nou pe Pușcariu aproape cuvânt cu cuvânt: “Tot ce se găsește specific în limba română și tot ceea ce separă limba română de celelalte limbi romanice întâlnim în toate aceste patru dialecte”. El definește foarte simplu și foarte clar unitatea organică a celor patru dialecte, care, cu timpul, se diferențiază. Diferențierea constă în trăsături fonetice, în primul rând, apoi în structura morfologică, care este structura de bază, scheletul unei limbi, apar noi unități lexicale ca urmare a contactului cu alte populații, sunt împrumutate cuvinte pe care nu le ai, realități pe care nu le ai ș.a.m.d. Deci, această structură organică, originară, este comună tuturor dialectelor limbii române.

Aromânii din Albania s-au concentrat în jurul Korcei și satelor din jurul acestui oraș din sudestul Albaniei, la Fier și mai jos, la Vlora. Ei ar fi avut în secolele XVII – XVIII o dezvoltare formidabilă, ajungându-se ca Moscopole, centrul lor urban, să devină al doilea oraș din Imperiul otoman, după Constantinopol, ca număr de populație și importanță, depășind chiar și Atena.

Dați-mi voie să citez în latină un text despre Moscopole, un text luat dintr-o sursă istorică aflată în Arhivele Statului din Budapesta. Textul a fost publicat în ”Convorbiri literare” de Gheorghe Alexici, în 1903, și a fost reprodus de Pericle Papahagi în 1909, în ”Scriitori aromâni”. Ce găsim în acest text scris în limba latină despre Moscopole? “Moscopolis sita est in Macedonia confinis Albaniae urbs amplissima…”. Urbs amplissima! Textul este foarte mare, foarte amplu. Eu, să vă spun sincer, nu am nimic cu alte orașe care au devenit capitale ale țărilor balcanice, dar, la data respectivă, într-adevăr, Moscopolis era, așa cum ați prezentat și dvs., unul dintre cele mai importante orașe ale Imperiului. Avea câteva zeci de mii de locuitori, dacă judecăm după numărul de biserici, 40, din care au mai rămas doar 11.

Aromânii sunt cei mai mulți în Albania, acesta este adevărul, în Korcea și împrejurimile ei. În apropiere de Korcea, la 18 kilometri, se află Moscopole. Este o zonă de concentrare a aromânilor, iar orașul Korcea era și este și acum un oraș înfloritor, unde civilizația occidentală a pătruns repede. Dar aromânii nu se găsesc numai în jurul orașului Korcea, aromânii sunt răspândiți în toată jumătatea sudică a Albaniei, în zona numită toskă, dar, dintre aromâni, mulți sunt fârșeroți. Sunt cei mai răspândiți pentru că au fost cei mai atașați de ocupația lor tradițională, păstoritul. Totuși să nu exagerăm rolul păstoritului, pentru că vom vedea că ei n-au fost numai păstori. În ceea ce privește păstoritul, au străbătut spațiile cele mai mari. Adică, dacă luăm locurile de iernat, coborau din Nijopoli, un sat din Bitolia, până jos, la Corint și Missolonghi. Acolo, în jurul golfului Corint, sunt atestați de către bizantini în zona pe care ei o numeau Vlahia mică, Vlahia Mare fiind Pindul. Sau lângă Acarnania și Etolia, care sunt provincii la sudul Epirului și al Tesaliei, unde și-au stabilit locuri de păstorit pe o distanță de 400 de kilometri. De la est la vest, ieșeau pe malul Adriaticei și Egeei, poposeau la Katerini, la Volos și în Tesalia, unde mulți dintre ei au rămas în locurile de iernat și unde istoria așezării granițelor în Balcani i-a împiedicat de multe ori să facă transhumanță, rămânând acolo unde i-a apucat stabilirea granițelor. Și astăzi găsim sate de fârșeroți lângă Volos și Katerini.

Există trei forme de păstorit: transhumanță, seminomadism și nomadism. Unii spun că ei ar fi practicat nomadismul, ceea ce înseamnă că nu au avut niciodată o așezare, lucru ce s-a întâmplat în anumite vremuri cu fârșeroții, în sensul că își făceau colibe, le distrugeau și mergeau mai departe. Însă cele mai multe sate ale lor sunt cu așezare fixă și plecau numai iarna, împreună cu toată familia. Transhumanța are loc când schimbi numai păstorii, fără a schimba așezarea. Aromânii din Pind nu mai practicau demult transhumanța, numai cei din Sanmarina și Veria mai plecau. Cei din Metsovo nu mai practică acest sistem, sunt stabili. Ei sunt cei mai numeroși, dar nu trebuie să vedem în fârșeroți, în aromâni, o populație exclusiv de păstori, de ciobani colindând cu oile prin Balcani. Este adevărat și asta, dar e adevărat că au înființat și Moscopole, iar cei care au plecat din Moscopole la Budapesta au de – venit baroni. Familiile Sina, Gojdu, Șaguna, Grabovski erau familii de oameni cu bani, care au ajuns să-l finanțeze chiar pe împăratul Austriei. Cine a fost la Budapesta a văzut celebrul ansamblu de școli, biserici, cămine pentru copiii românilor ortodocși din Imperiul Austro-Ungar întemeiat de Emanuil Gojdu, care și-a lăsat întreaga avere pentru educația tinerilor de rit ortodox. Scriitorii din Moscopole își publicau cărțile la Veneția și Viena, aveau legături comerciale și intelectuale peste tot. În rândul aromânilor se stabilise o ierarhie, printre ei erau toate păturile sociale reprezentate. Ceea ce s-a întâmplat cu acești aromâni din Moscopole, care s-au răspândit în cele patru zări, arată că aveau o structură socială foarte bine consolidată. Vreau să mai dau un nume de fârșerot, dirijorul Herbert von Karajan, care a fost Caraiani. Și după fizionomie părea aromân, avea un profil de balcanic.

Situația înfloritoare a Moscopolei a atras și dușmănia musulmanilor din jur. Se spune că însuși Ali Pașa de Ianina a fost orbit de furie și invidie văzând bogăția moscopolenilor. Prima dată, localitatea a fost atacată în 1769, apoi în 1788 orașul a fost ars și distrus. Un prieten din Korcea îmi povestea că, după moartea lui Enver Hogea, deci după 1985, când apăruse o oarecare deschidere în societatea albaneză și partidul nu mai era la fel de vigilent, în Albania au început să apară turiști austrieci. Aceștia veneau la Moscopole, își așezau corturile pe câmp, iar când plecau, în urma corturilor rămâneau niște gropi ciudate. Târziu, Securitatea albaneză a aflat că turiștii respectivi veneau cu hărțile vechi de la o mie șapte sute și ceva și săpau pe locurile unde strămoșii lor își îngropaseră averea.

Eu cred că e plauzibilă povestea. Nu puteau să plece cu toată averea după ei, trebuiau să părăsească ținutul atacat de musulmani în mare grabă. Era un dezastru acolo și unii, neapucând să-și transfere banii în băncile străine, își îngropau galbenii în locuri pe care să le știe numai ei.

O să mă opresc puțin la Apostol Mărgărit, la cel care a fost inspectorul general al școlilor și bisericilor din Balcani, omul care a contribuit în mod decisiv la înființarea învățământului în limba română în Balcani. Epoca lui Apostol Mărgărit, care a coincis cu epoca de dezvoltare a României lui Carol I, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, a consemnat o creștere a numărului școlilor și bisericilor din Balcani. Este cu totul diferit față de ceea ce se întâmplă astăzi, când statul român este oarecum neputincios în această privință, iar noua biserică a aromânilor din Korcea, începută în 1995, nu este nici acum terminată. Cum îl vedeți pe Apostol Mărgărit?

Evident că a avut un rol decisiv în construirea școlilor și a bisericilor. Dar, în legătură cu această operă, care s-a efectuat în timpul regelui Carol I, când România a făcut enorm pentru frații din Balcani, vreau să spun câteva lucruri despre ceea ce se cheamă conștiință românească. Pornesc de la o recentă manifestare științifică la care am fost de curând, la München. Era o conferință internațională despre ceea ce nemții numesc Landromania, adică romanitatea de la margine – Galicia, Portugalia și România – unde m-am întâlnit cu colegi austrieci, germani, printre care și dl. Michael Metzeltin, membru de onoare al Academiei Române, și surpriza mea cea mare a fost că acest specialist neamț, pe care-l cunosc foarte bine, a ținut o comunicare în care a citit o scrisoare veche dintr-o colecție din secolul al XIX-lea ce aparținea unei familii din Băiasa, așezare de aromâni unde nu a fost școală românească. În aceasta, expeditorul îi scria fratelui său, care era stabilit în România, în limba română. Ei m-au întrebat pe mine cum a fost posibil ca la Băiasa (Grecia), unde nu a fost școală românească, bărbatul respectiv să scrie românește. Acel băiat învățase de drag limba română, fără probleme, din cărți și nu i-a fost greu. Le-am răspuns colegilor mei lingviști că nu este vorba despre nicio propagandă românească, căci ce propagandă românească putea avea loc în Imperiul Otoman? Această înflorire a învățământului și a slujbei în limba română, la aromâni, în Balcani în general, venea în întâmpinarea unor manifestări pe care aromânii le avuseseră independent de acțiunea României. Și revin la ceea ce numesc acum Moscopolis après Moscopolis, parafrazând celebra carte a lui Iorga Byzance après Byzance, adică moștenirea Moscopolei. Subliniez că tinerii aromâni, imediat ce au ajuns la Viena și la Budapesta, au încercat să facă o limbă literară comună românilor nord și sud-dunăreni. Mihail Boiagi scrie o ”Gramatică” în care, răspunzându-i unui Neofit Duca, ce interzicea introducerea limbii române în biserică și în general în învățământ, spune așa textual: “Hotentoți de-ar fi românii (se referea la toți românii) și tot au dreptul să se instruiască în limba lor maternă, părintească”. Boiagi scria o ”Gramatică” cu litere latine, într-o vreme când în Principate alfabetul chirilic încă nu se schimbase. Daniil Moscopoleanul, căruia i se spunea Misiodacul, a scris o carte intitulată ”Învățături introducătoare”. (Cartea lui Daniil Moscopoleanul prezintă primele texte în dialectul macedoromân, volumul încercând și reușind în mare măsură să trezească conștiința națională la macedoromâni. n.n.).

L-am întrebat odată pe profesorul Eugen Coșeriu dacă între românii sud și nord-dunăreni au existat contacte și conștiință de neam. Da, a spus el, și mi-a dat exemplul lui Cucuta, care era protopop la colonia ortodoxă din Poznan, în Polonia, trimis să slujească acolo pentru enoriașii care erau toți aromâni. Iar Cucuta le-a întocmit și un manual de aromână. Deci aceste contacte au existat mereu, iar literatura de specialitate este plină de astfel de constatări. Ultimul cronicar bizantin din secolul al XV-lea, Laonic Chalcocondil, spune textual, chit că după intrarea Balcanilor sub turci literatura bizantină dispare: “Avem aici vlahi, la sudul și la nordul Dunării, și vorbesc toți la fel și au aceleași obiceiuri și unii și alții, și au limba romanilor. Și nu pot să zic dacă ei au venit aici sau noi ne-am dus acolo”. Deci această conștiință a originii romane exista în secolul al XV-lea. Și a existat, pentru că cine merge în Albania poate să vadă numeroase vestigii romane, la Apollonia, de exemplu, la Durrës, la Butrint, toată Albania este plină de vestigii romane. Deci aromânii din Albania știu că pe aici au venit strămoșii noștri și nu cred că au citit prin cărți. Au această conștiință a romanității și a românității, despre care a scris Manuela Nevaci în cărțile sale.

Știu că, de curând, Societatea de cultură macedoromână a organizat o întâlnire într-un cadru distins, cu slujbă religioasă la Biserica Mavrogheni din București, unde a fost evocată Iradeaua din 1905, emisă de sultanul Abdul Hamid al II-lea, prin care s-au dat anumite drepturi populației aromâne. A fost și o reacție la poziția critică, de multe ori ostilă, a clerului și a statului grec la adresa aromânilor?

A fost, sigur că a fost, dar în ciuda acestei reacții, aromânii și-au câștigat dreptul de a-și organiza învățământul și biserica, de a fi aleși în administrația locală. Dar pentru că ați vorbit despre această Iradea, poate că ar trebui să lămurim un lucru pentru a respecta adevărul istoric. Această Iradea s-a obținut prin strădaniile României, ale Guvernului român, ale regelui Carol I. Iar reprezentanții noștri la Constantinopol, Batzaria și Mișa, erau recunoscuți ca Rum Millet, adică o populație care vine, în principiu, de la Roma. Deci să nu ne amăgim, dacă este o zi a aromânilor, ea este ziua în care ei au fost recunoscuți, cu sprijinul statului român, al lui Carol I, ca români. Și dacă noi am sărbătorit-o la 10 mai, în loc de 23, cum este sărbătorită de alții, din documentele de epocă rezultă că nu a fost întâmplător faptul că Abdul Hamid al II-lea, ultimul sultan, a semnat Decretul pe 9 mai și l-a publicat pe 10. A făcut asta ca să-i facă plăcere regelui Carol. Era ca un omagiu, ca o recunoaștere a eforturilor făcute de România și de aceea noi zicem că pe 10 mai trebuie să sărbătorim această Iradea.

Doamna prof.univ.dr. Adina Drăghicescu a scos două volume foarte importante despre școlile românești și bisericile românești din Balcani, despre Apostol Mărgărit și activitatea lui. După 1944, această problematică a fost abandonată de către statul român, după principiul cunoscut al “neamestecului în treburile interne ale fraților socialiști”, deși regii nu erau socialiști. Dar, practic, era cam imposibil după război să continue învățământul, atâta timp cât aici se instaurase un regim comunist, iar în Grecia nu era un astfel de regim. Iar Grecia a fost, de bine de rău, singurul stat care nu a închis școlile în perioada interbelică. Școlile românești și liceul de la Grevena, de pildă, unde a învățat și Theodor Mihadaș, au funcționat până în 1945. În celelalte state s-au închis, dar grecii le-au lăsat să funcționeze. Din 1945 nu s-au mai putut trimite manuale din România în diaspora. S-ar părea că România a renunțat la unele dintre proprietățile ei de acolo, care erau fie cumpă rate, fie construite pe banii ei. Ulterior, ele au fost pierdute, iar învățământul și slujbele religioase nu s-au mai putut face în limba română.

În anii 1970, când am fost eu acolo, exista această opinie, cum că în conducerea statului albanez și a partidului existau o mulțime de aromâni, care fuseseră cooptați de partid și promovați. Cu toate acestea, colegii mei aromâni se fereau să vorbească cu mine în dialect, fiindu-le probabil frică să se exprime în limba de acasă. Multă vreme, până anul trecut, minoritatea aromână din Albania a fost considerată o minoritate lingvistică și culturală. De curând, însă, Parlamentul albanez a aprobat o lege a minorităților, unde una dintre aceste minorități este recunoscută ca fiind cea aromână. Este Legea nr. 97 din 2017, aprobată de Parlamentul Albaniei conform cerințelor Uniunii Europene, o lege pentru protecția minorităților naționale printre care se numără și comunitatea aromână. Această lege este un pas important înainte pentru promovarea și protecția acestei comunități.

Da, știm cu toții asta, anul trecut am participat la o frumoasă manifestare științifică organizată de Academia Albaneză de Științe, dedicată Moscopolei ca centru al renașterii culturale în Balcani, pentru că anul trecut s-au împlinit 150 de ani de la distrugerea Moscopolei și, cu acel prilej, noi, românii care eram acolo, am mulțumit autorităților pentru faptul că aromânii au fost recunoscuți ca minoritate națională. Și, dacă știu eu bine, în lege se spune despre România că ar fi țară înrudită, țară mamă sau cam așa ceva, ceea ce este foarte important, pentru că ei pot primi acum sprijin oficial din partea României.

Din câte știu eu au fost consultați unii academicieni albanezi, cărora li s-a cerut părerea despre ce sunt aromânii (pentru că și acolo sunt influențe din partea statelor vecine), iar acești savanți, citind și citând din surse autorizate, au arătat că aromâna este un dialect al limbii române, că are această înrudire veche cu România și s-a ținut cont de aceste păreri. Nu i-au considerat nici separați de români, nu i-au făcut nici greci, nici slavi, i-au integrat în marea masă a romanității și a românității. Au găsit literatura științifică străină de specialitate, începând cu Weigand, cu Tunman (de fapt toată romanistica germană este importantă, pentru că nemții au fost primii care au descins în Balcani), care a susținut această declarare a aromânilor ca minoritate națională. Dacă noi vrem să prezentăm altfel lucrurile, ne privește, dar acolo a învins acest punct de vedere științific al legăturii între această populație din Albania și poporul român din România.

Dacă, în Albania, aromânii sunt recunoscuți acum ca minoritate, în România cum ar trebui să-i considerăm? Știți bine la ce mă refer, la cele două curente și la cele două tabere concurente.

Acum eu vă pun o întrebare teoretică. Și eu sunt unul dintre reprezentanții familiilor de aromâni care s-au stabilit în România. Bunicul meu, cu tatăl meu de vârstă școlară, familia mamei, de asemenea, care au venit separat în România, făcuseră școli românești acolo. Taică-meu și alte rude făcuseră școli grecești, dar mama învățase la școală românească și ei toți au semnat în țară că sunt români. Cum poate un nepot sau un fiu al unui părinte care a semnat așa ceva să se dezică? Imposibil. Li s-a dat cetățenie de la o zi la alta, ceea ce nu se obișnuia în perioada interbelică, plus zece hectare de pământ în Dobrogea, de familie. Pentru mine este o surpriză ca urmașii unora dintre acei oameni care au profitat de aceste drepturi să se dezică de legământul strămoșilor lor. Nu știu cum a putut apărea această idée, că nepoții și fiii celor care s-au declarat români, care au suferit în Balcani pentru că aveau această conștiință, ar fi altceva. Vă dau un singur exemplu, al părinților mei care sunt din Livezi, de lângă Salonic. Acolo, în documentele de arhivă, scrie că cinci persoane cu numele Saramandu au fost executate pentru că se împotriveau autorităților care voiau să le schimbe etnia și așa mai departe. Și sunt atâtea familii din Balcani care au suferit din acest motiv. Dacă acum cineva nu se mai simte român și-și reneagă părinții și bunicii, poate s-o facă.

Activitatea pe care au desfășurat-o scriitorii aromâni originari din Moscopole a fost o primă mani festare a sentimentului alterității. Când Daniil sau Cavallioti dădeau acele glosare în greacă ce voiau să spună că nu sunt grec, eu sunt vlah, era o manifestare a voinței lor de a nu fi confundați cu o singură națiune pe bază de religie. Pe teritoriul Albaniei a fost descoperită, de către președintele Uniunii Scriitorilor, prin anii ’50 ai secolului trecut, prima inscripție în dialectul aromân, faimoasa gravură în lemn de la mânăstirea Ardenița (Ardenica). Inscripția de pe cele patru laturi era în latină, în aromână, în albaneză și în greacă. Vă citez textul din anul 1731 în aromână: “Virgiră Maria, (virgo, virginem, adică Fecioară), mumă a lu Dumnedzeu, oară (oară este frumosul verb latinesc orare cu sensul de a se ruga) oară pre noi, pecătoșii (roagă-te pentru noi păcătoșii)”. Asta pe teritoriul Albaniei, la mânăstirea Ardenița. Din păcate, când am mers acolo, preotul din Ardenița nu a putut să-mi arate această gravură și nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ea. Dar a fost văzută de Shuteriqi (Dhimitër Shuteriqi- 1915-2003, scriitor albanez n.n.), a fost trimisă în România, textul interpretat și publicat. Tot acolo, în acest mediu, a apărut și prima colecție de texte religioase, descoperită la Ohrida, pentru că populația româ nească de aici provine din zona Struga, Beala de Sus, Beala de Jos, în apropiere de granița cu Albania, și din faimoasele așezări Vlahova, Shipska, toate în apropiere de Moscopole.

După 1990, aromânii au fost preocupați de numărul lor, de cât de mare este această comunitate în România, în Albania, Macedonia și Grecia, pentru că nu ne putem lua după recensăminte. Eu mă iau după enciclopediile străine și cea mai concludentă, după mine, este ”Brockhaus”, pentru că nemții mi se par cei mai serioși. Ei dădeau acolo, și puteți să citiți, încă de acum 20-30 de ani, 400.000 de aromâni în Balcani, cifră care concordă oarecum și cu ce spunea Capidan, că sunt între 300.000 și 600.000. La Weigand găsim un număr foarte mic, de 150.000, pentru că Weigand i-a numărat numai pe aceia din localități rurale, a uitat că mai sunt și prin orașe, că mai sunt și vorbitori pasivi. În Serbia sunt puțini, sunt mai răspândiți, nu există o masă compactă. Dar mulți s-au repliat la Belgrad, însuși marele dramaturg Branislav Nušić se știe că era de origine aromână și-l chema Nushi.

Dar să revin la numărul aromânilor din Albania. Am întâlnit și cifre oficiale, în aceste documente ei sunt cam 200.000.

Este amenințat dialectul aromân cu dispariția?

Ca un răspuns general, toate dialectele care sunt în situația dialectului aromân, în principiu, sunt amenințate. Depinde de vorbitori, în primul rând, de felul cum acționează cultural, cum cer sprijin ș.a.m.d., dacă acesta poate să supraviețuiască sau nu. Și cred că sarcina asociațiilor care se ocupă de aromâni este să se străduiască în așa fel ca aromânii să nu dispară. Eu vă spun din interiorul comunității, vorbesc dialectul și în casă și cu părinții, și cu Matilda Caragiu vorbeam, am făcut un manual împreună etc., deci eu nu cred că va dispărea. În cadrul căsătoriilor mixte e mai greu să se păstreze. Când însă ies din comunitate, nu îmi mai dau seama care va fi viitorul acestei comunități. Dar să nu fim așa de pesimiști cum a fost Tache Papahagi, cu care m-am și certat și care, în prefața la ediția întâi a ”Dicționarului dialectului aromân. General și etimologic” din 1963, la prima propoziție care deschide prefața începea cu “Secolul XX este secolul stingerii aromânilor”. El se izolase aici, la București, și nu mai avea contacte directe, dar iată că aromânii nu au dispărut nici în secolul XX, nici în secolul XXI.

 

Marius Dobrescu

Series Navigation << FILIT – Un festival din ce în ce mai prestigiosMartirii catolici în Albania comunistă >>