Prăbușirea pașalâcului de Ianina (1822)
- ProEtnica 2018. Sărbătorim împreună!
- Mașini românești la Tirana
- ALAR la Bookfest Cluj-Napoca
- Cupa diversității la fotbal – ediția a IV-a
- Cerbul de aur a plecat la Tirana
- Prăbușirea pașalâcului de Ianina (1822)
- Ceaiul – o poveste de aproape cinci milenii
- Anul Skanderbeg. Bătălia de la Albulena – 2 septembrie 1457
- Lynx-ul albanez, un trofeu disputat
- 30 martie 1937 – Femeile albaneze fără feregea
- Alpii albanezi și Valea Valbonei
- Albania în Liga Națiunilor
- Helena Kadare: Insuficient, timpul. Memorii. În vizită la Enver Hodja
- Doi pionieri ai filmului balcanic: frații Manakia
- Nasho Jorgaqi: 20 de haiku-uri de dragoste
- Pastila pentru suflet. Sfântul Ierarh Iosif cel Nou – Mitropolitul Banatului
- Pianista Elida Dakoli condamnă prin concertele sale crimele comunismului albanez
- Minuni ale arhitecturii islamice: Geamia de Plumb din Shkodra
- Migjeni, poetul tinereții pierdute
- Peștera lui Sari Salltuk
- Johann Thunmann – un deschizător de drumuri în albanologia occidentală
- Străinii din Biblie
- „Diversitatea etnică și culturală reprezintă elemente esențiale pentru o Europă din ce în ce mai integrată”
Primele două decenii ale sec. al XIX-lea au consemnat ridicarea, în sudul Albaniei și nordul Greciei, unui pașalâc al cărui cârmuitor, Ali pașa din Ianina, avea mari ambiții de mărire. Crezându-se mult prea important pentru un teritoriu atât de mic, Ali pașa a acționat cu violență și viclenie pentru a-și submina vecinii și a le cotropi teritoriile. Ceea ce, în cea mai mare parte, i-a și reușit. Și asta până în momentul în care a emis pretenții asupra pașalâcului vecin, aflat de ani buni sub conducerea unei familii feudale puternice, cea a Bushatlliilor din Shkodra.
Numai că sultanul Mahmud II a înțeles pericolul care pândea Imperiul Otoman prin creșterea și întărirea puterii lui Ali pașa de Ianina, mai ales în urma tentativelor acestuia de a supune Albania de nord. Politica imperială otomană a știut să evite, în lungile secole de supremație, crearea unor asemenea precedente periculoase. Așa se face că, după ce a constatat eșecul vizirului din Ianina de a atrage de partea lui pașalele din nordul ținuturilor albaneze, în 1819 a decis că trebuie să-și pună în aplicare planul de neutralizare a puternicului Ali pașa, plan la care renunțase în 1810. În aceste împrejurări, sultanul a profitat și de poziția vizirului Shkodrei, care a acceptat sa acționeze în favoarea puterii centrale pentru distrugerea lui Ali pașa. Prin urmare, la începutul anului 1820, padișahul a decis că trebuie să-i dea rebelului prima lovitură: l-a numit pe fiul lui Ali, Veli pașa, guvernator al micului sangeac Lepant, în vreme ce conducerea importantului sangeac Tërhalla i-a fost încredințată unuia dintre credincioșii Porții, Suleiman pașa. Cârmuitorul Ianinei a interpretat aceasta ca pe o sfidare.
După ce a aflat că această mișcare fusese urmarea sfaturilor unui favorit al sultanului, Halit Efendi, și intrigilor lui Pasho bei, un feudal din Ianina alungat de pe propriile proprietăți, Ali pașa a hotărât să rezolve problema prin uciderea acestuia din urmă. Numai că atentatul organizat în luna martie, la Istanbul, a eșuat, iar ucigașii, prinși de oamenii sultanului, au mărturisit cine stătea în spatele faptei lor: Ali pașa. Sultanul Mahmud II a calificat acest atentat ca pe o ofensă adusa autorității lui. Prin urmare, i-a anulat vizirului de Ianina funcția de derbend-pasa (administrator al drumurilor comerciale, responsabil de întreținerea și circulația pe ele, n.red.) și i-a izgonit din Istanbul pe oamenii acestuia, Hysen bei Konica și subalternii lui, considerați a-i fi sprijinit pe atentatori. Tot acum, sultanul i-a ordonat valiului Rumeliei, Hysen pasa, să se mute de la Sofia la Manastir, unde să-și instituie puterea și sa elimine influența lui Ali pașa din această zonă. Iar lui Veli pasa, acuzat că plecase fără aprobare din Lepant pentru a-l întâlni pe Ali pașa la Preveza, i-a fost retrasă funcția de vizir și conducerea Lepantului, care i-au fost încredințate lui Pehlivan Ibrahim pașa. În același timp, sultanul a respins cererea lui Ali pașa de a i se restitui funcția de derbend-pasa, iar delegației creștinilor venită în sprijinul lui Ali nu i s-a permis nici măcar să intre în Istanbul. Și, pentru că vizirul Ianinei nu-și retrăsese forțele din posturile de control ale drumurilor, ba chiar, din contră, angaja noi oameni pentru acestea, Poarta a decis sa-i fie luate sangeacurile Ohrid și Elbasan și încredințate vizirului Mustafa pașa Bushatlli. În aceste momente, Marele Vizir ii scria lui Ali că sultanul l-a condamnat astfel pentru faptele sale, arătându-i mila și fiind încredințat că avea să-și retragă forțele militare din sangeacurile și kazalele care aparțineau acum altor viziri și lăsându-i, în schimb, sangeacul Ianinei.
Ali pașa, care știa că acestea sunt doar măsuri preliminare și ca aveau sa urmeze și altele, a cerut conducerii centrale anularea lor. Precizând oficialilor de la Istanbul că acceptă mai curând să lupte decât să renunțe voluntar la funcțiile pe care Poarta i le anula treptat prin metode viclene. Prevăzător, el se pregătea de o bună bucată de vreme să înfrunte puterea centrală, drept pentru care nu și-a retras forțele din posturile de control și nici din sangeacurile vecine. În plus, a ordonat grăbirea ritmului recrutărilor, cerând mobilizare conform principiului „un bărbat de fiecare familie”, dar luând și alte măsuri militare. În luna mai 1820 și-a convocat fiii, pe Muhtar pașa si Veli pașa, pentru a discuta și lua decizii. Sfatul celor trei s-a prelungit trei zile la rând. Muhtar pașa a pledat pentru împăcarea necondiționată cu sultanul, poziție cu care Ali pașa nu a fost de acord. El s-a opus capitulării, argumentând că retragerea în cele trei sangeacuri din Albania de sud avea să facă imposibilă apărarea posesiunilor și conservarea puterii sale. Acesta era, de fapt, și scopul politicii sultanului. Prin urmare, Ali pașa a decis sa nu cedeze sangeacurile și kazalele în litigiu fără luptă. Doar astfel, considera el, ar fi putut să mențină unitatea pașalâcului și propria putere. Pentru aplicarea acestei hotărâri, Ali pașa i-a convocat pe șefii comunităților albaneze și grecești de pe teritoriul pașalâcului și le a cerut sprijinul în confruntarea cu sultanul. El le-a promis acestora că, în caz de victorie, va crea un stat monarhic constituțional albanez format din posesiunile sale și teritoriul Tesaliei, al cărui conducător ar fi fost el însuși. Iar Grecia centrală și Moreea aveau sa constituie un stat grec autonom, sub protectoratul său. Pentru a-i mobiliza pe greci să se ridice la luptă contra otomanilor, Ali pașa le-a promis o finanțare de un milion și jumătate de piaștri. În același timp, pentru a atrage sprijinul propriei populații a decretat anularea câtorva taxe.
Dar programul anunțat de pașă nu satisfăcea interesele tuturor participanților la adunare. Aducerea Tesaliei între granițele „statului constituțional albanez” condus de el și protectoratul asupra viitorului stat grec nemulțumea burghezia elena, care pregătea mișcarea de eliberare națională ce avea să constituie un stat independent grec întins cel putin pe întregul teritoriu național. În același timp, promisiunea lui Ali pașa de a crea un „stat constituțional albanez”, chiar dacă nu atingea posesiunile feudalilor albanezi, reducea într-o oarecare măsură din monopolul puterii acestora, de unde și reținerea lor de a susține campania contra puterii centrale. Iar pentru că măsurile luate de Înalta Poartă urmăreau să-l lovească doar pe Ali pașa și nu aduceau atingere privilegiilor feudalilor locali și pentru că nu exista pericolul prăbușirii Imperiului Otoman, care le dădea mai multe și mai sigure garanții pentru interesele lor decât „statul constituțional” al vizirului Ianinei, feudalii albanezi s-au arătat prea putin interesați sa-l sprijine pe vizir împotriva Porții. Chiar și populația de rând, apăsată crunt de obligațiile feudale și regimul fiscal al stăpânitorului de la Ianina, n-a putut fi atrasă de promisiunea unui stat iluzoriu, chiar dacă în programul anunțat de Ali era vorba și despre eliminarea unor taxe. Astfel, suportul social al lui Ali pașa în confruntarea cu Imperiul rămânea în principal categoria țăranilor munteni, legați mai ales prin sistemul recrutării cu leafă. Dar și acest sprijin rămânea incert, căci depindea de poziția micilor cârmuitori de la sate, deveniți proprietari de pământ și de turme, de care sătenii erau direct legați. Pentru că nu răspundea intereselor celor mai multe straturi sociale din pașalâcul Ianinei, programul anunțat de Ali pașa nu a jucat un rol important în conflictul Ianinei cu puterea centrală. Fără a avea altă soluție și sprijinindu-se pe forțele militare pe care le avea și pe care le considera suficiente, Ali pașa nu era dispus la concesii. El a declarat că este destul de puternic pentru a face față oricărei tentative de a fi supus. Totul depindea acum de poziția pe care se vor situa aceste trupe. Cu credința că va putea face față asaltului vizirilor inamici, Ali pașa a trecut la aplicarea planului de lupta alcătuit împreună cu cei doi fii ai săi la Rapçishtë. Așadar, l-a trimis pe Veli pașa la Preveza, unde se afla flotila sa formată din 40 de vase de luptă, pentru a conduce rezistența în sud și pe mare. Pe Muhtar pașa l-a trimis la Berat, ca să apere frontiera de nord-est, în vreme ce el însuși a rămas la Ianina pentru a coordona rezistența pe direcția sud-est, avându-l sub comanda pe Omer bei Vrioni. În același timp, și-a activat oamenii de încredere din Muntenegru, Serbia și Țara Românească, pentru a mobiliza mișcările antiotomane din aceste zone. Planul militar al vizirului de Ianina era adaptat situației de fapt și se baza pe forțele combative ale pașalâcului, care nu erau de neglijat. Numai că acest plan a fost subminat chiar de fiii pașalei.
În data de 2 iunie 1820, chiar dacă se temea de un atac al muntenegrenilor, Mustafa pașa Bushatlli, încurajat de sprijinul Porții, a pornit în fruntea a numeroase forțe spre sud. Fără a întâmpina cine știe ce rezistență din partea lui Muhtar pașa, care ajunsese la Berat, Bushatlli a ocupat sangeacurile Elbasan și Ohrid. Muhtar pașa, care voia o pace în orice condiții cu sultanul, nu a făcut nimic pentru a opri înaintarea forțelor vizirului din Shkodra.
Tot la începutul lunii iunie, valiul Rumeliei a plecat din Sofia spre Manastir, unde a ajuns pe 26 iunie, adunând pe drum numeroase forțe militare. Nici lui nu i-a fost greu să supună cele 14 kazale ale sangeacului Manastir, aflate sub comanda lui Ali pasa, iertându-i pe conducătorii acestora, care au făcut act de supunere. Identic a procedat și Pehlivan Ibrahim pașa, care a ocupat, fără vreo rezistență serioasă, sangeacul Lepant, și tot astfel Siri Selim, pașa din Salonic, care a reluat cele trei kazale rupte din sangeacul său de Ali pașa. Între timp, pentru că Sulejman pasa din Tërhalla nu a izgonit trupele lui Ali pașa din Tesalia și a acceptat prezența lui Omer bei Vrioni cu 2.000 de luptători, sultanul l-a acuzat de colaborare cu Ali și l-a demis din toate funcțiile, înlocuindu-l cu unul dintre dușmanii declarați ai vizirului din Ianina, Mahmud pașa din Drama.
Succesele obținute de sultan în această faza a confruntării au avut drept cauză absența unei rezistențe reale din partea trupelor lui Ali pașa și au fost urmate de o serie de declarații ale Porții, care se angaja să nu se atingă de privilegiile feudalilor locali. Aceasta mișcare propagandistică i-a dat mână liberă sultanului pentru a trece la faza superioară a planului său, aceea a distrugerii puterii lui Ali pașa chiar pe teritoriul pașalâcului.
Prin urmare, sultanul a semnat firmanul de lichidare a pașalâcului de Ianina, ordin pe care nu l-a pus imediat în aplicare. Prin acest document, i-a încredințat lui Ismail Pasho bei guvernarea sangeacurilor Ianinei și Delvinei și gradul de vizir, precum și comanda expediției militare contra lui Ali pașa, fiilor și nepoților săi, dacă aceștia nu s-ar fi supus ordinului imperial și nu s-ar fi retras la Tepelena pentru tot restul vieții. La mijlocul lunii iulie 1820, când i s-a părut ca e momentul potrivit, sultanul a emis firmanul pentru desființarea pașalâcului Ianinei, care a fost citit public chiar în orașul-reședință al pașalâcului. Ali pasa nu s-a supus ordinului și a ripostat spunând ca se va apăra luptând. Atunci, Poarta l-a declarat „fermanlli”, în afara legii, iar Sheh-ul-Islam a aprobat ordinul de condamnare a lui la moarte. Acesta a fost momentul debutului confruntărilor armate pe uscat și pe mare, simultan cu declarațiile Porții care susțineau că, în afara lui Ali, toți ceilalți apropiați și urmași ai săi aveau sa fie iertați de sultan dacă se vor dezice de bătrânul vizir. A fost suficient pentru ca fiii, nepoții, sora și vechii săi colaboratori să aștepte momentul potrivit pentru a-l trăda. Astfel, pătura feudalilor locali, acordând prioritate intereselor momentului, a pornit pe o cale care nu răspundea nici viitoarelor ei obiective, nici obiectivelor generale ale țării. Lucru pe care îl vor realiza abia după moartea lui Ali.
În luna august, atacurile vizirilor însărcinați de sultan cu reluarea zonei de sud a Albaniei și distrugerea pașalâcului Ianinei s-au generalizat. După căderea Tërhallei în mâna vizirilor Mahmud pașa Drama și Ismail pașa, a venit rândul Beratului. Și aici, la primul semn de asediu, Muhtar pașa și Salih pașa s-au predat trupelor lui Mustafa pașa Bushatlli. În conformitate cu firmanul imperial, Bushatlli i-a trimis la Tepelena. După căderea Beratului, Mustafa pașa a primit ordinul de a supune întregul sangeac al Vlorei și să-l aștepte acolo pe Nurullah pașa, numit guvernator. În septembrie 1820, când Mustafa pasa a ajuns acolo, sora lui Ali pasa, Shanishaja, împreună cu fiii ei, Izet bei și Maliq bei, precum și comandantul cetății Gjirokastra, au cerut îndurare. Înalta Poarta i-a iertat și le-a garantat averile. Tot astfel au procedat Veli pașa și fiii săi, Mehmet pașa și Selim bei, care s-au predat comandantului militar turc Ali bei odată cu toate localitățile de pe litoral, de la Vlora la Parga. Pe 1 septembrie, aceștia au predat și Preveza, doar garnizoana din Arta reușind să reziste asaltului otoman 25 de zile.
Clipă de clipă, cercul inamicilor săi se strângea în jurul lui Ali pașa. În luna august, întregul pașalâc al Ianinei, cu excepția capitalei, căzuse în mâna comandanților otomani. Bătrânul vizir, deși își pierduse cea mai mare parte a trupelor, a vechilor colaboratori și aproape întreg teritoriul stăpânit, mai avea încă speranțe într-o răsturnare de situație. Și, de fapt, el avea câteva argumente: avea la dispoziție doua cetăți puternice, cu 250 guri de foc, și o garnizoană numeroasa. În plus, dispunea de provizii în alimente și muniție, iar trupele sultanului nu puteau organiza asaltul principal înainte de venirea iernii. Mare parte dintre previziunile lui Ali s-au adeverit, iar neînțelegerile din cadrul comandamentului otoman au paralizat acțiunile armatei. În plus, uciderea lui Pehlivan Ibrahim pașa, din ordinul sultanului, a creat confuzie în tabăra inamicilor lui Ali pașa. Primul asalt general, organizat cu greu, a fost respins cu pierderi mari de trupele lui Ali. Neîncrederea și dezertările din tabăra otomană erau cu greu ținute în frâu, iar comandanții albanezi trecuți de partea otomanilor, tratați cu suspiciune de turci, începeau să se întoarcă în tabăra bătrânului vizir. Pentru a exploata nemulțumirea populară, Ali pasa i-a trimis pe acești șefi militari prin ținuturile albaneze pentru a face recrutări și a da lovituri de gherilă trupelor imperiale. Chiar și sulioții, trecuți de partea turcilor din ură pentru Ali, disperați de comportamentul și intențiile ostile ale vizirului Ismail Pasho, au încheiat o înțelegere secretă cu stăpânitorul Ianinei. Pas cu pas, acesta și-a recăpătat încrederea că rezistența sa putea duce la victorie.
Pe la mijlocul lunii decembrie 1820, odată cu Ali pașa, sulioții și-au reînceput atacurile de gherilă împotriva convoaielor care aprovizionau trupele otomane pe ruta Arta-Ianina. În fruntea acestora se afla capedanul Odhise Andruco. Luptele s-au intensificat la începutul anului 1821, când lui Ali pașa i s-au alăturat o serie de comandanți militari albanezi din zonele Labëria, Myzeqeja si Çamëria, Zagori și Agrafa. Această schimbare de situație a dus la constituirea unei alianțe militare a șefilor și capedanilor albanezi, printre care: Iljaz Poda, Ago Vasjari, Tahir Abazi, Aleks Nuço, Marko Boçari, Noti Boçari, Kiço Xhavella s.a. Aceștia au jurat „că vor fi frați cu trup și suflet și că-și vor vărsa sângele împreună pentru a-l apară pe Ali pașa”. Rezultatele acestei alianțe vor fi resimțite puternic de forțele otomane nu doar prin pagubele produse de atacarea caravanelor cu provizii, ci și prin intensificarea rezistenței populare conduse de oamenii lui Ali pașa.
Față de această situație, Înalta Poarta a fost obligată să trimită la comanda trupelor sale din jurul Ianinei pe fostul Mare Vizir Hurshid pașa, pe care l-a detașat din Moreea împreună cu trupele sale. Această mișcare a dat posibilitatea revoluționarilor greci să înceapă lupta de eliberare națională. În timp ce, în mai 1821, Hurshid pașa încerca să reorganizeze trupele care asediau Ianina, Alexandru Ipsilanti a ridicat într-un alt colț al imperiului, în Moldova, stindardul independenței. Revoluția greaca a izbucnit în același timp și în Moreea și, sub conducerea societății patriotice Eteria, s-a extins constituind baza viitorului stat elen independent. Prins la mijloc, sultanul a căutat să încheie o înțelegere cu Ali pașa, cerându-i capitularea, în vreme ce bătrânul vizir a pretins la rândul lui retragerea trupelor imperiale și numirea sa ca guvernator pe viață al pașalâcului Ianina. Ceea ce, firește, Poarta nu a acceptat, iar confruntările armate au reînceput. Conștient că mișcarea de eliberare națională a grecilor va duce la slăbirea efortului militar al Porții, Ali pașa a sprijinit și a incurajat această mișcare, încercând să-i atragă de partea sa pe capii revoluționari și sperând în intervenția Rusiei. Tratativele cu șefii revoluției elene au debutat în luna iunie 1821 și au avut ca obiectiv constituirea unei alianțe antiotomane îndreptate împotriva inamicului comun. Și s-ar fi putut ajunge la un acord de colaborare dacă toți comandanții militari greci ar fi dorit asta. Numai că acordul inițial nu a fost respectat de unii dintre aceștia, ajungându-se la operațiuni militare masive împotriva populației musulmane albaneze. În felul acesta, speranțele într-o acțiune antiotomană comuna a grecilor și albanezilor s-au prăbușit.
În lunile următoare, șefii comunităților albaneze au continuat lupta. După căderea cetății Tepelena în mâinile albanezilor, Iljaz Poda, care reușise să strângă circa 6.000 de luptători din ținuturile Myzeqeja, Tepelena si Gjirokastra, a pornit în fruntea acestora în direcția Zagori, unde, împreună cu răsculații din zona Ianinei, intenționa să spargă asediul otoman din jurul capitalei pașalâcului. Confruntările următoare s-au dat în jurul orașului Arta, ocupat de otomani, dar dorit și de rebelii albanezi. Este momentul în care forțele revoluționare grecești au intervenit decisiv în sprijinul celor asediați și, după trădarea sulioților care au încălcat acordul cu Ali pașa, comandanții albanezi au ridicat asediul Artei și s-au predat forțelor lui Hurshid pașa.
Aceste evenimente au apropiat sfârșitul rezistenței lui Ali pașa. Aflată în fața forțelor albaneze comandate de Mustafa pasa Bushatlli, care a concentrat în zonă circa 3.000 de luptători, a pașalelor și celorlalți șefi albanezi, garnizoana din Kastro, principalul punct de rezistență al Ianinei, l-a trădat pe Ali pașa și a capitulat. Așa se face că, pe 23 ianuarie 1822, trupele otomane au ocupat cetatea, cu excepția unei zone interioare unde Ali pașa a rămas sa reziste alături de alți 50 de luptători. Firește că în aceste condiții rezistența nu se putea prelungi prea mult. Înșelat de oamenii lui, care i-au promis că, dacă se va preda, sultanul îi va cruța viața, bătrânul vizir a căzut în capcana comandantului otoman. În locul firmanului de iertare, pe care-l aștepta, i s-a adus la cunoștință decizia de condamnare la moarte. A căzut cu arma în mana în incinta mănăstirii Sf. Pantilimon, pe insula lacului Ianina, unde se retrăsese împreună cu câțiva credincioși. Capul sau i-a fost trimis sultanului și a fost expus la poarta palatului Topcapi, în locul special destinat inamicilor statului otoman.
Marius Dobrescu
Sursa: Shqiperia.com (Portali shqiptar): Historia e Shqiperise