Helena Kadare: Insuficient, timpul. Memorii. În vizită la Enver Hodja

Share
Articol apărut în revista „Drita” Revista Drita nr. 18 - septembrie 2018

În mijlocul acestei atmosfere halucinante (timp în care romanul Iarna marii singurătăți nu era scris, dacă nu greșesc, nici pe jumătate) a avut loc întâlnirea cu Enver Hodja. Era în mai 1971. A fost prima și ultima întâlnire a lui Ismail cu el.

Când Nedjmie Hodja ne-a anunțat la telefon că dacă vrem putem merge la ei la o cafea să discutăm sau pentru vreun document în plus (necesar documentării romanului amintit, n.red.), dacă Ismail avea nevoie, nu știam că-l vom întâlni pe Enver Hodja. Totuși, ne-am gândit și la asta.

Să fii invitat acasă la Enver Hodja, în anii aceia, era ceva foarte rar și, pentru majoritatea oamenilor, dorința supremă. Cei ahtiați după o carieră puteau s-o interpreteze drept un semn de viitoare avansare. Cei care erau căzuți în dizgrație puteau bănui că chinurile lor luau sfârșit. Și în primul caz, și în al doilea, oamenii făceau din asta o sărbătoare în familie. Și pe bună dreptate, câtă vreme cercul familial era cel asupra căruia aveau să se răsfrângă atât avansările în funcție, cât și căderile în hău.

Noi am primit invitația într-o stare sufletească neutră, ca să nu spun că eram puțin neliniștiți. Descriind acum starea noastră de spirit, la aproape treizeci de ani după eveniment și zece de la căderea regimului, vorbele mele pot fi interpretate drept o mistificare a adevărului și, de ce nu, o sumețire pentru ceva ce nu a fost.

În realitate, dacă știai câte ceva despre ceea ce se întâmpla în Bllok (cartierul nomenclaturii comuniste, n. red.) și despre cum funcționa gândirea lui Enver Hodja, ne-ai fi putut înțelege neliniștea. Grație relației noastre cu oamenii care trăiau acolo și prin prisma tuturor celor pe care Ismail le știa și le citise pe ici-acolo, aveam informații exacte despre multe lucruri. În vreme ce mulți oameni ar fi luat această întâlnire drept un semn bun, noi știam că poate fi și invers. Este adevărat că majoritatea celor care avansau în carieră se întâlneau cu conducătorul, dar este la fel de adevărat că toți cei care se prăbușeau în nenorocire aveau, de asemenea, o întâlnire cu el. Despre aceștia din urmă nu se făcea mare caz, căci cei loviți de soartă erau repede uitați. Așa încât norocoșii rămâneau mult mai mult în atenția publică.

Ismail nu era în niciuna dintre aceste situații. Neliniștea noastră avea alt motiv. Circula zvonul că Enver Hodja avea calități de vrăjitor, care, când te fixa cu privirea, înțelegea precis ce gândești. Oamenii interpretau asta în diferite feluri: cu admirație sau cu o ironie secretă. Cu mulți ani în urma, Drago Siliqi (scriitor comunist, n.red.) ii vorbise lui Ismail tocmai despre asta. „Singurul pe care îmi este teama sa-l întâlnesc este Enver Hodja, care sunt sigur că-mi va citi gândurile”.

Un alt prieten ne povestise, de asemenea, cum îi chema la el în birou pe cei pe care voia sa-i promoveze în Comitetul Central, cum discuta îndelung cu ei și la urmă hotăra: ăsta merită sau ăsta să se întoarcă înapoi la coada vacii.

Ismail avea o problemă serioasă cu „terminologia socialistă”. El, de exemplu, nu pronunța deloc natural cuvintele „tovarășul X” când i se adresa unui oficial (în Iarna… a descris lucrul acesta în capitolul întâi, unde personajului principal, Besnik Struga, îi este greu să i se adreseze socrului său cu apelativul tovarășe…). Tot astfel, îi era peste mână să pronunțe cuvintele duioase pe care șefii erau obișnuiți să le audă la întâlnirile cu populația. În vreme ce expresia lui exterioară era o catastrofă. Zâmbea cu dificultate (dacă ai vedea jurnalele de actualități sau pozele de la aceste întâlniri te-ai convinge imediat). Această răceală a lui distona clar cu extazul provocat de apariția conducătorilor și crea o impresie nefavorabilă pentru orice observator atent. Deseori, apropiații îmi spuneau: spune-i să se arate ceva mai viu, că pare amorțit.

Nu e greu de ghicit că vizita acasă la Enver Hodja nu era o probă ușor de trecut pentru el. Mi-a și spus în câteva rânduri: „Ce bine că suntem împreună”, pentru că știa ca eu îi corectam într-o anumită măsură aceasta slăbiciune.

Vizita a decurs așa cum ne-am așteptat. Ismail a descris-o cu exactitate într-un text publicat imediat după moartea conducătorului, dar scris chiar în timpul vieții acestuia.

Personal, am fost impresionată la această întâlnire, dacă exceptăm casa modestă, fără decorațiunile pe care eu, ca și mulți dintre contemporanii mei, mi le închipuiam altfel, de comportamentul extrem de civilizat și de firesc al lui Enver. În timpul întâlnirii, care a durat aproape trei ore, el nu a dat nici un semn, nici chiar subînțeles, al unei aroganțe de potentat și nici nu a folosit sloganele dogmatice atât de des utilizate de conducătorii comuniști, de care nu puteau să scape nici dacă ar fi vrut. (Mulți ani mai târziu, la Paris, când am citit cartea lui Simone Signoret La nostalgie n’est plus ce qu’elle était, m-am mirat să găsesc aceeași constatare apropos de întâlnirea ei și a lui Ives Montand cu Tito, în timpul vizitei lor în Iugoslavia: Tito povestea făcând glume, scrie ea. Același Tito pe care îl știam cu toții ca fiind reținut și mână-forte.) Acasă la Enver Hodja, unde ne aflam, un om din afară, ajuns acolo întâmplator, care n-ar fi știut cine erau acești doi oameni, și-ar fi spus că sunt doi intelectuali din același oraș, ba chiar din același cartier, care vorbesc despre orașul lor natal, despre teorii legate de originea limbii albaneze sau despre un alt oraș, Moscova, acolo unde avuseseră loc evenimente importante pentru Albania.

O alta impresie de-a mea era legată de inteligența lui. Spre deosebire de cealaltă ocazie când îl auzisem vorbind, la întâlnirea cu scriitorii și artiștii, într-una din pauzele la Congresul scriitorilor, când mi-a dat impresia ca e de-a dreptul inexpresiv, de data aceasta mi s-a părut inteligent și apropiat. Vorbea frumos, cu figuri de stil și argumentație exacta, caracteristică gjirokastriților, așa cum auzisem la mătușile mele și, mai apoi, la cei din familia Kadare. E. Hodja istorisea la fel de frumos atunci când depăna amintiri din Gjirokastra, ca de pildă despre introducerea iluminatului cu gaz în locuințe ori întâmplări de la Moscova, cum ar fi cina de la Kremlin, înaintea marii confruntări, și noaptea de după, cea pe care Ismail a descris-o în Iarna… ca fiind „noaptea limuzinelor negre”.

În timpul întâlnirii, Ismail nu a intervenit aproape deloc. O dată când a vrut s-o facă a regretat, după cum mi-a spus pe când ne întorceam acasă. Nu-mi amintesc despre ce era vorba când Ismail a spus „sunt de acord cu dumneavoastră” și a realizat imediat că făcuse o gafa. Îi spusese „sunt de acord cu dumneavoastră” omului care nu era obișnuit sa fie contrazis și nici să nu fii de acord cu el.

Culmea rafinamentului la aceasta întâlnire ni s-a părut a fi cuvintele gazdei noastre, după ce ne-a dăruit o ediție completă a Comediei umane a lui Balzac. El a spus că Ismail ar putea sa nu-l aprecieze prea mult pe Balzac, căci scriitorii tineri preferă literatura modernă, așa încât, fără să vrea, ar putea să influențeze gusturile literare ale lui Ismail și-i cerea scuze că-i dăruiește un scriitor clasic pe care el îl iubea mult pe motiv, poate, de vârstă…

Un asemenea limbaj era inimaginabil în Albania anului 1971, într-o țară sută la sută stalinistă, unde doar pentru cititul scriitorilor moderni ai fi putut face pușcărie, fără a mai pune la socoteală și preferința pentru ei.

Pe la ora opt și jumătate seara, gazdele ne-au condus la ușă. Ismail a făcut încă o gafă: i-a dat mâna întâi Nedjmiei, apoi lui.

Ne-am întors acasă mulțumiți că, în general, întâlnirea se desfășurase bine. Cu excepția lui Gimi și a lui I. Uruci nu spusesem nimănui despre vizită. Prima grijă era telefonul. Nu era pentru nimeni o necunoscută faptul că telefoanele erau supravegheate. Ar fi putut să ne scape un cuvânt neatent, o poantă, o glumă. Gimi ne sunase de câteva ori câtă vreme lipsisem. În cele din urma am răspuns. La întrebarea „Cum a fost?”, Ismail i-a răspuns scurt „foarte bine”.

Nu peste mult timp, Gimi a venit în persoană. Îm­pre­ună cu Comedia umana, Ismail i-a povestit episodul cu Balzac. Toți trei l-am apreciat ca pe o veste bună. Deci, omul acesta în mâna căruia se afla destinul Albaniei înțelegea totul. Dacă ar fi vrut, ar fi putut schimba totul. Noi știam, discutasem de multe ori despre cât de bun actor era. Totuși, convingerea noastră a fost că manifestările lui de liberalism erau atât de sincere, încât credeam că în cele din urmă ceva bun ar fi putut să se întâmple.

Acceptarea sau nu a romanului care vorbea despre despărțirea Albaniei de lumea comunista o consideram, nu doar Ismail, ci și mulți dintre apropiații noștri, ca pe un test important ce va arăta încotro se va îndrepta țara noastră.

 

Traducerea: Marius Dobrescu

Series Navigation << Albania în Liga NațiunilorDoi pionieri ai filmului balcanic: frații Manakia >>