Victor Eftimiu: Scump şi ieftin

Share

O tânără pereche de români, proaspăt debarcaţi la Paris. Socrul fetei s-a îmbogăţit sub guvernarea naţional-liberală, iar socrul băiatului a adunat milioane când au venit la putere naţional-democraţii. Un unchi al fetii i-a promis că dacă vom avea un guvern naţional-sentimental îi va face cadou trei milioane. Păpuşica e delicioasă şi merită atâta lucru din partea neamurilor şi-a neamului.
Păpuşica şi cu păpuşelul ei reprezintă cincizeci de milioane de lei şi iubesc Franţa. Dovadă că au venit să cheltuiască la Paris, în luna de miere, cei 30.000 de franci, aprobaţi de Banca Naţională, cu toate dificultăţile valutare. Sunt încântaţi să trimeată în ţară ilustrate cu Opera şi turnul Eiffel. Parisul e splendid. Dar li se par toate prea scumpe…

– Aseară am plătit 18 franci, adică peste două sute de lei, o aripă de pui. Cu banii ăştia, la noi, cumperi cel puţin cincisprezece pui de găină.
– Iată un pui pe care nu-l veţi uita prea uşor, stimată doamnă!
Păsările din ţară sunt anonime; nu le dai nici o importanţă, fiindcă se vând prea ieftin. Toate sunt prea ieftine la noi, de aceea n-au nici o importanţă.
Ieftinătatea e semn de sărăcie. Provoacă dispreţul. Împiedică progresul. Ce poate să facă biata precupeaţă, cu care te tocmeşti pentru câţiva lei? Puţin îi dă societatea, puţin îi va da şi dânsa: copii firavi, bolnăvicioşi, lipsiţi de cea mai elementară cultură şi educaţie.
Plăteşti câteva sute de lei pe lună unei servitoare. Te mai miri că e „sdrenţăroasă şi tâmpită”, că nu ştie vorbi ca lumea, că se poartă ca o ţărancă şi că te face de râs când vin legaţiile la ceai, la dumneata…
Nu te mai tocmi cu nenorocitul de oltean. Şi aşa îţi vinde, pe nimic toată legumele şi ouăle, pe care ţi le aduce în curte. Plăteşte-i cât îţi cere, plăteşte tuturor săracilor mai mult decât îţi cer şi vei avea în faţa dumitale oameni surâzători, slugi curăţele, care îşi vor putea să-şi crească şi copiii mai omeneşte. Mai ales că d-ta îmi anunţi că nu vei avea copii. Mai dă şi pentru copiii altora, stimată doamnă!…

– Am impresia că parizienii nu mănâncă la toate mesele carne.
– Desigur. Şi crezi că fac rău?… Dac-ar fi şi la noi ceva mai scumpă carnea, ar fi mai bine pentru sănătatea oamenilor. N-am fi bătrâni la patruzeci de ani. Şi nu ne-am pierde în digestii orele consacrate muncii…
– Muream de sete aseară şi n-am putut să beau un şpriţ! spune păpuşa.
– Dac-aş fi dictator în România, aş dispune, stimată doamnă, ca fabricile de ape gazoase să fie închise. Sifonul a ucis vinul. Sifonul balonează, îngreuiază. E prea la îndemâna tuturor.
Între orele două şi cinci nu mai poţi face nimic din românul plin de carne şi şpriţuri.
Milioane de ore se cheltuiesc în fiecare zi, la oraş, pe sieste. Vitriolul din sifon paralizează cerul gurii şi foarfecă măruntaiele. Desfiinţarea sifonului ar da României o generaţie mai sveltă, mai sănătoasă, mai harnică.
Dumneata surâzi, stimată doamnă, mă găseşti foarte amuzant şi paradoxal. Eu, însă, cred tot ce spun şi regret, numai, că la noi lucrurile serioase par glume!

Încerc să conving tânăra pereche să cheltuiască mai mult, fac elogiul generozităţii, al unei vieţi fastuoase, măcar o lună pe an, dar nu le trezesc decât surâsuri subtile.
Aceşti proaspeţi milionari sunt foarte cuminţi. Îi îmbătrânesc în gând cu treizeci de ani şi le regăsesc părinţii, burghezi cruţători, şireţi, preocupaţi să epateze cu cheltuială puţină. Ah, ah, oamenii de la noi cari nu sunt risipitori!
Toată ziua îi biciuieşte goana după ieftinătate.
O nevoie de a păcăli pe altul, tradusă, de cele mai multe ori, prin propria păcăleală.
Îşi închipuie că făcând economie la toate au adunat ceva. Le-au rămas, e drept, câţiva gologani mai mulţi în pungă, dar şi-au furat impresii, vreme, liniştea sufletului. Şi-au încheiat ziua cu o feerie mai puţin. Şi zilele trec şi viaţa trece, acumulând cenuşă şi drojdie, în loc de lamură şi flacără. Căutăm senzaţii multiple, fiecare mai ieftină decât alta, în loc să tindem spre senzaţii de calitate, înaltă şi pură, neuitată şi radioasă, de-a lungul anilor cari se fac tot mai reci şi mai întunecoşi. Gonind după cantitate, ni se pare că agonisim câştiguri. Şi nu există risipă mai mare decât înmagazinarea de emoţii mediocre. Aurul şi platina amintirilor sunt metalul cel mai preţios în organismul făpturii noastre nu numai spirituale, dar şi fizice.
Ea ne fortifică încheieturile şi fabrică în noi resorturi cari ne vor înviora cursa crepusculară.

– Nu sunt atât de bogat ca să cumpăr lucruri ieftine!
Exclamaţia, cu aer de paradox, a englezului care-a afirmat acest crez, e grea de adevăr şi înţelepciune.
Lucrul ieftin trebuie schimbat mereu. În vreme ce lucrul scump, fie stofa unui palton, fie peisajul nocturn, văzut de pe terasa luminată a unui hotel de lux, deasupra Atlanticului sau a unui lac elveţian, fie cântecul unui virtuoz celebru – stăruieşte an şi an pe noi, dincolo de noi. Ce-a fost ieftin s-a dus – dacă n-a lăsat şi suvenire disgraţioase.

Tinerii însurăţei români îşi pierd vremea la Paris calculând ce spectacol e mai ieftin, care e hotelul cel mai convenabil şi unde se poate mânca mult, cu un meniu fix, care să nu treacă de 10 franci. Mesele pe care le vor da la Bucureşti vor speria lumea. Deocamdată mă roagă să le caut bilete cu reducere, la teatre, unde vor sta prost, nu vor pricepe mare lucru. Dar vor să asiste la cât mai multe piese ca să aibă ce povesti. Cât despre modestul restaurant unde mănâncă:
– Nu ne vede nimeni!
Totul rezidă în să ne vadă cineva sau să nu ne vadă cineva. Totul este să spunem la ce hotel cu nume sonor am stat, să primim acolo scrisori din ţară şi vizitele compatrioţilor. Că am ales odaia cea mai mică şi întunecoasă, fără sală de baie, n-are importanţă. Tânăra pereche surâde şiret. Are impresia că „a tras chiulul cuiva”. Această permanentă nevoie de a trişa e una din cele mai dezolante nevoi ale târgoveţului român ajuns. A salvat aparenţele.
Îşi dispreţuieşte propria fiinţă şi o degradează, dar nu-şi dă seama: voluptatea de a fi păcălit pe alţii îl consolează de un regret subconştient de care abia târziu de tot îşi va da seama. Şi-l va costa…

La Londra şi mai ales la Paris filtrează un imperceptibil dispreţ pentru omul sărac. Nu e numai cupiditatea negustorului cu care vii in contact. Mai este şi o involuntară atitudine estetică, aproape morală, a tuturor. Sărăcia este o formă a incapacităţii, a inadaptabilităţii. Un om sărac e un permanent învins. În comerţul tot mai feroce dintre oameni, în imperativul de a primi ceva în schimbul darului tău, – ce adaos poate însemna contactul cu un om sărman, a cărui aparenţă e cenuşie, al cărui suflet nu poate scăpăra străluciri contemporane fiindcă n-a avut posibilitatea materială să le înmagazineze?
Banul impune, fiindcă totdeauna reprezintă ceva.
În fiecare din noi există dispreţul sărăciei, admiraţia intimă pentru cei avuţi. Dar nu le arătăm. Dimpotrivă. Subliniem la fiecare ocazie superioritatea noastră, dezinteresarea şi cultul pentru aparenţele modeste ale unui spirit superior.
Ipocrizia e una dintre cele mai rezistente carapace cu care providenţa a înarmat gândacul omenesc. Ce ne-am face, doamnă, fără ea, – când suntem atât de săraci?

Ieftin… Toate sunt ieftine. Munca ţăranului, truda artistului. Vremea e ieftină. Parcă ar curge dintr-o clepsidră cât Sahara de mare pentru fiecare. Aruncăm orele ca pe nişte mucuri de ţigară şi începem altele. N-are preţ nici ora pe care o fumăm, nici fumul ce ni se strecoară printre degete: e gol de orice fantasmagorie.
Într-o zi, la Paris, am intrat într-o tutungerie. Odată cu mine, un vânzător de ziare. Aţi văzut vreodată la Bucureşti un vânzător de ziare care cumpără un pachet întreg de ţigări? Eu n-am văzut niciodată la Paris un om care să cumpere o singură ţigară.
Şi iată cea mai sinistră amintire a sărăciei de-acasă:
Eram într-un turneu prin Moldova de Nord, acum câţiva ani. O seară de ianuarie, cu zăpadă veche şi lapoviţă proaspătă, cu întuneric provincial brăzdat şi mărit de rarele lumini galbene ale unor becuri uzate.
Ne-am dus la depozitarul de ziare, care era şi agent teatral, să vedem cum stă vânzarea biletelor. O tutungerie de doi metri pătraţi, neîncălzită, cu rafturile goale. Negustorul sta cu paltonul pe el şi ne explica riturile urbei: cutare clasă socială cumpără stalul II, dar vrea să stea în stalul I, elevii de liceu să intre doi pe un bilet, autorităţile gratis, fostele autorităţi cu jumătate preţ, funcţionarii şi militarii cu reducere şi pe datorie, iar în loji câte două familii aşteptând ca rudele mai sărace să stea în picioare ca să treacă în antract în fotoliile neocupate.
Pe când ne târguiam aşa, a intrat un ucenic de cismărie, un băieţel mucos şi dezbrăcat, cu urechile verzi, venit să cumpere o ţigară pentru jupânu.
– Departe staţi, mă?
– Cam departe.
– Fumează mult jupânu?
– Cam una la juma dă ceas.
– Şi tu i-o cumperi mereu, la juma dă ceas una?
– Păi ce să fac?!
– Aşa înveţi tu cismărie, mă?
– Aşa!…
Băieţelul speriat de atâtea proaste întrebări s-a dus, cu ţigăruşa învelită într-un petic de jurnal ca să nu i-o ude bura. A plecat prin lapoviţă, ca să mai vină peste o jumătate de ceas. Şi după el n-a mai intrat nimeni în tutungeria îngheţată, cu ziduri de scândură, unde mirosea a fitil ars şi a fum de petrol. Şi m-a pălit o mare tristeţă… (specific moldovenească). Eram mai trist ca Bacovia, eram profund, iremediabil trist şi mă gândeam la bietul ucenic de cismărie, nevoit să facă de cinsprezece ori pe zi acel drum nefast, la bietul jupân sărac, ce nu-şi poate cumpăra un pachet întreg de tutun şi mă gândeam la bietul tutungiu care-şi petrece viaţa vânzând ţigăruşă după ţigăruşă, într-un târg moldovenesc.
Şi n-am mai avut inimă să mă gândesc la noi, teatraliştii în turneu prin ţară săracă, la toate combinaţiile posibile ca să umplem o sală, într-un biet oraş unde toate se fac cu ţârâita şi unde sunt prea ieftine… toate…

Parisul, stimată doamnă, n-a fost durat din sărăcie şi din viaţă ieftină.
Zeci şi zeci de generaţii au cheltuit aur greu şi inimă multă şi minte luminată ca să-l facă pe placul domniei tale. Merită să dai optsprezece franci pe o aripă de pui. Dacă nu merită puiul, merită Parisul: vei fi contribuit şi domnia-ta să aprindă o lampă mai mult, pe câmpiile Elyzee…

Textul face parte din volumul „Magia cuvintelor”, ed. Cultura Românească – S.A.R., 1942.

Series Navigation << Albanezi celebri: Stan DragotiPastila pentru suflet. Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu Mutu zugravul >>