Rodica Pop (Iaşi). Ismail Kadare, Păpușa.

Share
Articol apărut în revista „Drita” Revista Drita nr. 17 - august 2018

Ismail Kadare, cel mai mare prozator albanez contemporan, este anunțat de familie că mama lui e pe patul de moarte. În avionul spre Tirana, rememorează secvențe din copilărie și din prima tinerețe, până la plecarea în exilul parizian, mai ales amintiri care o includ pe mama. Toată această incursiune în propriul trecut e dezvăluită în romanul Păpușa, cel mai recent volum publicat de scriitor la Editura Humanitas, în 2018, în traducerea lui Marius Dobrescu, cel căruia, de altfel, i se datorează și traducerea în limba română a încă 29 de volume semnate de autorul albanez.

Spre deosebire de celelalte scrieri, în Păpușa, personajele, numele și situațiile sunt întru totul reale. Vorbim de un roman autobiografic centrat pe relația cu părinții și pământul natal. Preocupat de sfârșitul mamei lui, autorul vrea de fapt să recupereze ceva din propria lui ființă. Și o face fără dramatism, fără să judece, cu umor și îngăduință, având în vedere caracterul fiecărui personaj implicat, tradițiile Albaniei, mentalitatea populară, regimul de teroare introdus în țară de guvern, după război. Așa încât, nimic nu e prea mult sau prea departe în timp

E invocat, de pildă, un strămoș al familiei, personaj de baladă, devenit faimos pentru că se îmbrăca după ultima modă, iar nu pentru că ar fi omorât turci. De la el a moștenit scriitorul numele. Familiile din care se trăgeau părinții aveau tarele lor, pe care scriitorul le subliniază cu ironii duioase: neamul mamei – Dobi – își ascundea bogăția sub masca de cumpătare, în vreme ce familia tatei – Kadare – își purta sărăcia sub masca unei false făloșenii. Încă de la primele scrieri, de la tonul și cuvintele cu care și le promova i s-a tras lui Ismail Kadare acuzația din partea tatălui că și el ar suferi de mania grandorii. Astfel că este de înțeles cât de complicat i-a fost tinerei Dobi să intre în familia Kadare și să facă față atitudinii acre a unei soacre care avea pretenția unui statut superior recunoscut de comunitate.

Nimic din ceea ce reușea să fie Păpușa – așa o numește Kadare pe mama lui – nu era în avantajul ei. Abia măritată cu un bărbat practic necunoscut, pe care, înainte de nuntă, îl văzuse o singură dată printr-o fereastră (moment în care s-a și îndrăgostit), se simțea scrutată cu privirea de cele câteva femei bătrâne care locuiau în casa monumentală în care a intrat ca noră și în care niciodată nu s-a simțit bine: „Umăr la umăr, aspre, îmbrăcate în negru, cu ceștile de cafea în podul palmei sau puse pe pervazul ferestrei, cu priviri ce nu iertau nimic, ele îi urmăreau fiecare mișcare” (p. 20). A urmat o perioadă lungă de procese între noră și soacră, conflicte judecate de capul familiei, laș și incapabil să facă față tensiunii absurde și fără cauze evidente între soția pe care o iubea și mama de care nu se putea dezice. Răceala, antipatia și neînțelegerile dintre bunică și mamă au creat o atmosferă tensionată în care a crescut copilul Smail, căruia rudele îi explicau ironic că, dacă în casa în care ei locuiesc există o temniță, atunci e mai mult decât normal să aibă loc și procese. Un amănunt care se remarcă din această relatare este cel legat de statutul bătrânelor în societatea albaneză, care era unul aparte și interesant. De exemplu, exista o tradiție inexplicabilă ca, la un moment dat, femeia să decidă că nu va mai ieși niciodată din casă: „Se știa numai că această izolare era în esența ei un soi de statut, ca să spun așa, un fel de ridicare în grad sau o manifestare de mondenitate” (p. 19).

Mama lui nu lăsa să se întrevadă nimic din sentimentele pe care situația aceasta i le producea, iar fiul devenea din ce în ce mai intrigat de lipsa de expresie: uneori „mi se părea că descoperisem încă de atunci ceva ce ar fi putut părea un soi de păpușă-strigoi, un amestec de răceală, de paloare de ghips, de enigmă, ca măștile teatrului japonez (…)” (p. 28).Încercând să-și lămurească anumite atitudini ale Păpușii, interpretate la momentul producerii lor ca fiind stranii, fiul își amintește de felul în care mama lui era complexată din cauza unei verișoare, Kokobobo, admirată pentru felul inspirat în care se îmbrăca și pentru cercurile înalte în care se învârtea. O replică fără nicio logică pe care i-o dă acesteia a dovedit fiului că mama, care nu arăta niodată inteligență sau cultură, avea o intuiție particulară care o ridica în ochii lui. Oricum, naivă și vulnerabilă, Păpușa interpreta într-un mod aparte realitatea din jur. De exemplu, atunci când fiul ei a devenit un scriitor cunoscut, l-a întrebat dacă urmează să-și ia o altă mamă, pentru că așa credea ea că fac oamenii celebri. Sau, atunci când a revenit prima oară din Franța, l-a întrebat dacă este francez, exprimându-și astfel aceeași teamă de abandon, aceeași preocupare că fiul s-ar putea dezice de ea, deși l-a avertizat că nu e atât de proastă pe cât credea el.

Oricum, boala și moartea inevitabilă a mamei creează un context care îl forțează pe fiu să-și verifice sentimentele față de cea care l-a născut și cu care niciodată nu a avut o relație limpede. Toată viața s-a întrebat dacă ea l-a iubit, iar abia acum înțelege că, de fapt, ea nu a știut cum să-și arate dragostea. Mai mult decât atât, înțelege că ea a rămas aceeași fată de 17 ani, care s-a măritat, a făcut copii, dar maturizarea ei s-a oprit la acea vârstă.

Drumul spre Tirana e ca o întoarcere la origini. Kadare se gândește la relația cu tot ceea ce contribuise la formarea lui: la tatăl cu umba lui dominatoare, de care l-a legat o relație tensionat-orgolioasă, cu care s-a confruntat mai mereu, pe care l-a gândit într-o cheie cultural-psihanalitică, influențat fie de imaginea lui Oedip, fie de cea a tatălui lui Hamlet; la casa din orașul Gjirokastra în care s-a născut; la forțele răului care l-au trimis într-un exil pe care nu l-a suportat.

Descrierea casei contribuie la realizarea unui tablou pitoresc. Clădirea era ireală, uriașă și rece, cu scări viclene, cu temniță și camere secrete, cu multe cotloane care le stimula copiilor imaginația și-i înfricoșa, o casă care te înghite, construită pe la 1700 anume parcă să conserve frigul și neînțelegerea –  această casă este un personaj în sine. Părăsirea ei și mutarea întregii familii în capitală a însemnat, simbolic, renunțarea la tradiții, la lucruri care perpetuau energia strămoșilor, la prestigiul clanului. Ajunși într-un spațiu complet neutru, membrii familiei Kadare – asemenea tuturor albanezilor – sunt nevoiți să facă față atmosferei de teroare pe care regimul comunist a creat-o în Albania după război. Pentru a avea o imagine despre acea realitate cumplită, este suficient să amintesc că, în 1967, s-a dat un decret pentru desființarea cultelor religioase, care presupunea închiderea totală a bisericilor creștine și a geamiilor musulmane, și care interzicea orice practică religioasă chiar și în intimitatea casei. Cei care au fost dovediți că-l frecventau pe Dumnezeu au fost închiși sau chiar executați. În primii 16 ani de comunism, Securitatea albaneză a întocmit 400.000 de dosare politice, la o populație de 1,6 milioane de locuitori. În 1974,în urma unui proces răsunător, mai mulți generali au fost executați din cauză că nu ar fi aplicat ideologia de partid în armată, alții au fost degradați și condamnați la ani grei de închisoare. Fanatismul unor comuniști a atins cote de neînchipuit, așa încât în 1981, primul ministru Mehmet Shehu a fost asasinat din cauză că fiul său s-a logodit cu o fată care făcea parte dintr-o familie ai cărei membri erau considerați dușmani de clasă.

Dacă avem în vedere doar aceste date, ne putem închipui spaima prin care a trecut Păpușa (considerată mama unui trădător de țară) atunci când s-a trezit la ușă cu un procuror și câțiva poliţişti care i-au percheziționat casa și au luat toate manuscrisele fiului ei scriitor stabilit forțat în Occidentul atât de disprețuit de comuniști.

Ce e interesant la acest roman e modul paradoxal, dacă nu chiar cinic pe alocuri, în care e invocată imaginea mamei, fără efuziunile sentimentale atât de des întâlnite la toți scriitorii care deapănă amintiri (Bernard Pivot) despre mama: „Uneori îmi părea că tot ceea ce îi tulbura ei viața îmi servea mie, artei mele” (p. 57). Nu numai că nu era deranjat de simplitatea mamei, dar considera că aceasta este o mare calitate a ei: „Mi-a plăcut din ce în ce mai mult să-mi spun că tocmai acolo, în interpretarea greșită a lucrurilor, în acea inexactitate și refuz al argumentului, pe scurt, în încăpățânarea copilăriei de a mai rămâne, se ascunde, poate, începutul a ceea ce se cheamă harul scrisului” (p. 56).

Deși în roman se insistă asupra figurii materne, Ismail Kadare vorbește mai curând despre sine și propria lui devenire, fără ca aceasta să însemne o dovadă de egocentrism. E forma prin care recunoaște că Păpușa e mama lui (asumare de care femeia avusese atâta nevoie!), că ceva fundamental din ceea ce reprezintă el își are rădăcinile în felul ei de a fi, că numai înțelegând-o în profunzime pe ea are șanse să se înțeleagă deplin pe sine.Este remarcabil că nu cedează sub impulsul emoțional al momentului dramatic legat de moartea mamei, așa cum se întâmplă adeseori cu noi, când suntem tentați să privim totul printr-un filtru sentimental care s-ar putea că ne anulează obiectivitatea. Ceea ce răzbate la finalul lecturii este impresia că, deși autorul nu renunță la onestitate, își tratează subiectele cu blândețe și căldură, dând astfel o șansă fiecăruia să fie ce este.

Aș dori să mai fac o remarcă. La începutul acestui text, spuneam că scrierile lui Ismail Kadare au apărut în limba română datorită efortului lui Marius Dobrescu. Ismail Kadare însuși este impresionat de activitatea traducătorului român și își exprimă regretul că acesta nu aparține unei limbi mai sonore, pentru ca literatura lui să intre în mai multe culturi. Limba română este a doua, ca număr de lucrări traduse, după limba franceză în care a fost publicată întreaga operă a prozatorului albanez. Atunci când romanul Păpușa a fost lansat la Iași, cu ocazia Târgului de carte Librex, pe 10 mai, datorită originii sale albaneze, criticul literar şi scriitorul Luan Topciu a considerat că este îndreptățit să autentifice talentul extraordinar cu care Marius Dobrescu reușește să adapteze literatura lui Ismail Kadare în limba română. Comparând textele originale cu cele apărute în traducere românească, Luan Topciu nu vede vreo diferență. Așa încât, mă gândesc să închei spunând că putem să-i dăm dreptate înțeleptului anonim care a definit traducătorul ca fiind asemenea unui amant care îi face iubitei lui un copil care seamănă leit cu soțul acesteia.

 

În BookHub – recenzie, recomandări, din 22 mai 2018

Series Navigation << Ovaţii pentru Ermonela Jaho şi Placido Domingo la Teatro Real din MadridAlbanezi celebri: Stan Dragoti >>