Pastila pentru suflet. Sfântul Cuvios Pafnutie – Pârvu Mutu zugravul

Articol publicat în revista DRITA - nr. 17, august 2018

În Biserica Ortodoxă Română, în fiecare an, în data de 7 august, prăznuim pe Sf. Cuv. Pafnutie (Pârvu Mutu zugravul). Acesta s-a născut la Câmpulung Mușcel, în anul 1657, în familia preotului Ioan, fiind botezat de vestitul boier Pârvu Vlădescu. La numai șase ani rămâne orfan de mamă, iar după un timp, tatăl său se călugărește la mânăstirea Negru Vodă, din aceeași localitate, luând cu el și pe Pârvu, băiatul său. Mânăstirea, pe lângă aleasa viață duhovnicească, era și un focar de cultură: aici fusese instalată tipografia trimisă de Sf. Petru Movilă, episcopul Kievului, în timpul domniei lui Matei Basarab Vv. – cel care rectitorește biserica și o transformă în mânăstire; aici era un centru al copiștilor, al traducătorilor și al miniaturiștilor vremii. Tot aici funcționa și o școală de zugravi (pictori) de biserici, unde tânărul Pârvu a deprins, de la monahul Evghenie, primele elemente ale tehnnicii, uimind cu talentul său deosebit. Clucerul Tudoran Vlădescu îl trimite în Moldova, spre a cunoaște pictura bisericească de acolo și a-și perfecționa stilul. Întors după cinci ani, participă la pictarea bisericii mânăstirii Negru Vodă și pictează mânăstirea Aninoasa din Mușcel, de lângă Câmpulung, ctitorie a aceluiași Tudoran Vlădescu.

Devine foarte căutat, un adevărat pictor de curte al boierilor Cantacuzini, opera sa cuprinzând zeci de biserici de mir și mânăstirești, dintre care amintim: Cotroceni, Sf. Gheorghe–Nou și Colțea din București, Mărgineni, Filipeștii de Târg și de Pădure, Lespezi, Poiana și Măgureni din jud. Prahova, biserica mânăstirii Adormirea Maicii Domnului din Râmnicu Sărat și Bordești din judeţul Vrancea.

Acolo, la Bordești, a pictat celebrul autoportret, păstrat astăzi în colecțiile Muzeului Național de Artă al României. S-a reprezentat simplu, cu uneltele de lucru (pensula și scoica pentru culori), alături de ucenicul său, Radu, care ține o mistrie în mână. Însă nu așa cum se reprezintă artiștii, ci în mod particular, așa cum a simțit că trebuie să o facă: pensula nu o ține ca și cum ar picta, ci vertical, îndreptată în sus. Iar ochii lui nu privesc în zare, spre frontul de lucru sau spre un oarecare model, ci sunt îndreptați tot în sus. Toate acestea vor să ne arate că ființa sa, munca sa și întreaga sa lucrare sunt îndreptate către Dumnezeu.

De altfel, porecla de ,,Mutu” nu vine de la un defect de vorbire, ci de la faptul că atunci când se așternea la lucru se nevoia în post total, inclusiv de vorbire. Iar dacă se întâmpla să vorbească sau să guste ceva, oprea lucrul până a doua zi. Și cum pictura unei biserici presupune o lungă durată de muncă neîntreruptă, este firesc că majoritatea timpului o petrecea în ,,muțenie”. Doar inima și mintea rămâneau mereu în stare de trezie, de rugăciune neîncetată. Din acest efort susținut, sufletesc și trupesc, au ieșit scenele și ansamblurile care ne încântă ochiul și inima și ne creează starea propice rugăciunii, dialogului cu Dumnezeu.

După cununia din anul 1700 cu Tudora, se stabilește în București, unde conduce o școală de zugravi; ucenicii săi vor picta aici biserica Negustori. După ce soția îi moare, pleacă într-un pelerinaj la locurile sfinte, împreună cu cei doi băieți ai săi. Apoi se retrage împreună cu fiul său cel mic, Gheorghe, în mânăstirea Mărgineni, unde se ocupă cu traduceri din vasta bibliotecă a Cantacuzinilor înființată aici. După 13 ani, când și fiul său, acum monahul Gherontie, moare, se retrage la schitul Robaia, între Câmpulungul lui drag și Curtea de Argeș, unde devine schimonah, cu numele de Pafnutie. Ferit de freamătul, de nevoile și de fala lumii, se nevoiește încă patru ani, desăvârșindu-se în rugăciunea inimii.

A adormit întru Domnul, în anul 1735, fiind înmormântat la schitul Robaia.

 

Pr. Gruia-Mihail ZAMFIRESCU
bis. Izvorul Tămăduirii – Mavrogheni, București