Dorian Koçi: Ali Paşa de Ianina şi sulioţii

Share

Consolidarea paşalâcului de Ianina avea să-l coste multă energie pe Ali paşa Tepelena, mai ales atunci când provincia Çamëria, şi mai ales provincia muntoasă Suli, s-au aflat sub presiunea centralizatoare a puterii lui. În planurile ambiţioase ale geopoliticii lui, unul dintre instrumentele-cheie pe care paşa din Ianina le-a utilizat cu măiestrie a fost diplomaţia, întrebuinţată de el atât în relaţia cu Înalta Poartă, cât şi cu Republica Franceză şi Rusia, ceea ce avea să-i folosească la consolidarea paşalâcului. 

Cine erau Sulioţii

În cuprinsul teritoriului Çamëriei se afla şi provincia Suli, locuită de albanezi creştini, care vorbeau dialectul çam (tcham, n.red.) şi care creaseră o comunitate independentă formată la început din patru sate: Suli, Qafa, Avariku şi Samoniva, guvernate pe bază de venome (reguli de drept cutumiar, n.red.). Locuitorii din Suli se stabiliseră la început în aceste patru sate de munte, vecine unul cu altul. În satul Suli locuiau 19 familii ramificate sau clanuri, formate din 450 de familii cu circa 2.000 de membri de acelaşi sânge. Cele mai importante clanuri erau acelea ale Djavellajve, Boçarëve, Drakove, Dangëllive, Kuconikëve, Karabinëve, Malemejve, Buzëve, Kallogjerëve, Zarbenjëve, Papajanëve, Shahinëve. La Qafa erau patru clanuri, cu 90 de familii şi circa 360-400 de membri. Printre acestea erau: Zervat, Pantazenjtë, Nikajt, Fotenjtë; la Samoniva erau trei clanuri: Bejkot, Dangëllenjtë şi Irajt, cu 50 de familii şi circa 200-250 membri, iar la Avarik erau trei clanuri: Salarenjtë, Bufajt şi Djorazët. Cu timpul, cele patru sate şi-au luat numele comun de Suli. (Koli Xoxi, “Marko Boçari”, pag. 6). Mai târziu, odată începute confruntările cu otomanii pentru păstrarea autoadministrării, acestor sate li s-au alăturat alte 60, creştine şi musulmane, care le plăteau taxe sulioţilor. Cele mai importante erau: Zavruho, Gliqi, Potamia, Nemica, Kocanohori, Januzi, Zavarina, Gorica, Koritiani, Koroni, Koronopuli, Qeli, Turkopulako, Spathari, Skandali, Shalësi, Kulluri, Cangari, Stanovo, Mukovina, Dragoveci, Ardoshi, Sistruni, Romano, Alpohori, Vila, Sericani, Dervizani, Golemi, Lipa, Toskësi, Çifliku, Zhermi etc., toate aflate în apropiere de Suli. (Koli Xoxi, “Marko Boçari”, pag. 6).

Provincia Çamëria, şi împreună cu ea toată zona muntoasă Suli, au fost expuse, la sfârşitul sec. al XVIII-lea, presiunii şi dorinţei de centralizare a puterii de către Ali paşa Tepelena, care stăpânea localitatea de reşedinţă a paşalâcului – Ianina – încă din anul 1788. Informaţiile şi primele contacte ale paşalei cu Çamëria au fost încă şi mai vechi prin amintirile lui de familie, căci cel puţin un văr primar al tatălui său, Islam bei, şi însuşi tatăl său, Veli bei, fuseseră paşale cu două tuiuri în paşalâcul Delvinei în anii 1759-1762, paşalâc care deţinea şi câteva teritorii çame, dar şi prin activitatea lui de supraveghetor al drumurilor din Rumelia, unde o mare parte a acestor rute comerciale care legau continentul cu insula Corfu şi insulele ioniene treceau prin mijlocul teritoriului Çamëriei. Această politică de centralizare a puterii dusă de Ali paşa Tepelena şi tentativele lui de a-şi securiza regimul se vor lovi de tendinţele pentru o autonomie locală mai mare a locuitorilor din provincia Suli, autonomie câştigată cu mult timp în urmă, pe vremea conflictelor cu paşalele care guvernaseră sangeacul Delvinei şi pe acela al Ianinei, dar şi cu beii din Çamëria.

Comunitatea liberă din Suli, aflată nu mai departe de 50 km la sud-vest de Ianina, era un focar de rezistenţă prin care oponenţii lui Ali paşa Tepelena încercau mereu să-i mineze autoritatea. Ali paşa Tepelena ştia şi el că Ianina era doar un avanpost din care nu putea fi stăpânit Epirul dacă nu aveai şi provincia Suli. François Pouqueville (diplomat şi scriitor francez, n.red.) scrie în cartea sa “Istoria renaşterii Greciei” (pag.65) despre rolul sulioţilor în alianţele feudalilor locali împotriva lui Ali paşa, locuitorii din Suli fiind folosiţi ca o primă scânteie menită să aprindă o mişcare generală îndreptată împotriva stăpânitorului de la Ianina.

Primul conflict al lui Ali paşa cu Sulioţii

Primul lor conflict a avut loc în anul 1788, când Ali paşa a trebuit să se confrunte cu o alianţă a capedanilor sulioţi şi a cârmuitorilor sangeacurilor Delvina şi Vlora, sprijiniţi şi de autorităţile otomane, cu scopul de a întreţine anarhia în Albania de sud. Îngrijoraţi de ascensiunea la putere a lui Ali paşa Tepelena în sangeacul Ianinei, conducătorii otomani au adoptat o poziţie ostilă vizavi de el. Ei au acordat azil pe proprietăţile lor feudalilor urmăriţi şi cu proprietăţile confiscate de către stăpânitorul Ianinei; i-au mobilizat şi sprijinit cu arme, muniţii şi provizii pe sulioţi şi himarioţi, promiţându-le ajutor împotriva lui Ali paşa, şi au intervenit ca şefii çami şi paşalele din Delvina şi Berat şă se alieze contra lui. Astfel încurajaţi, aceste forţe s-au pus în mişcare. Mai cu seamă sulioţii şi-au înmulţit acţiunile împotriva traficului pe drumul comercial Ianina-Arta. Prezenţa unei provincii muntoase nesupuse şi autoadministrate în Suli şi acţiunile locuitorilor ei constituia un mare pericol pentru regimul lui Ali paşa Tepelena. Pentru a îndepărta ameninţarea reprezentată de sulioţi, Ali paşa avea doar două soluţii: ori să şi-i apropie pentru a-i folosi în scopurile lui, ori să-i supună cu forţa. Rămânând ataşaţi relaţiilor lor cu Republica veneţiană, sulioţii nu au acceptat propunerile de colaborare avansate de Ali paşa. Acesta a fost începutul confruntărilor îndelungate şi dificile în care s-a angajat Ali paşa pentru a combate anarhia feudală din interiorul ţării. Luptă dublată de tentativele lui de a supune sangeacurile din Albania de sud unui singur regim politic, al său, şi de a pune capăt anarhiei. În februarie 1789, trupele Ianinei, pornite să supună rebelul ţinut Suli, au fost silite să se retragă din faţa contraatacului vitejilor munteni, dar şi sub ameninţarea complotului mytesarifului (conducător administrativ al unui sangeac, n.red.) din Ianina, la care aderaseră feudalii răzvrătiţi din paşalâc. Ali paşa a încheiat pacea cu sulioţii, cărora le-a plătit mari sume de bani, şi s-a întors la Ianina pentru a rezolva rebeliunea pusă la cale în absenţa lui. (“Istoria poporului albanez”, pag. 640)

Jocurile politice dintre feudalii albanezi

Populaţia de munteni sulioţi, rămânând fidelă vechii tradiţii a mercenariatului, nu înţelegea că e folosită în jocul politic şi în conflictul deschis între familiile feudale albaneze pentru stăpânirea Albaniei de sud. Războiul lui Ali paşa cu sulioţii favorizase formarea unei alianţe între agálele din Çamëria şi stăpânitorii sangeacurilor din Delvina şi Vlora. Aceştia nu vedeau cu ochi buni venirea la putere a lui Ali paşa Tepelena şi întărirea puterii lui, evoluţiile respective aducând importante consecinţe economice şi militare în sangeacurile lor. (“Istoria Poporului Albanez”, pag. 640) În vreme ce puterea lui Ali paşa se întărea în Albania de sud şi Çamëria, puterea imperială otomană primea o lovitură serioasă după pacea impusă în urma războiului ruso-turc din 1787-1792. Ali paşa Tepelena, care s-a supus cererii sultanului de a participa la război, îngrijorat de soarta propriului paşalâc în cazul înfrângerii pe front a forţelor otomane, a intrat în acelaşi timp în corespondenţă cu prinţul rus Potiomkin. Demnitarul rus i-a promis un acord favorabil şi l-a îndemnat să încerce să împiedice trimiterea de forţe militare ale guvernatorilor albanezi pe frontul împotriva Rusiei. În luna februarie 1791, Ali paşa a desfăşurat noi tratative cu un agent al guvernului rus, căruia i-a declarat că e gata să ia partea Rusiei dacă i se dau garanţii că după război va rămâne independent. Iar în luna iunie i-a cerut comandantului flotei ruse din Marea Mediterană să-i înmâneze prinţului Potiomkin propunerile sale pentru o alianţă militară şi pentru a discuta despre viitorul statut al paşalâcului de Ianina după alungarea otomanilor din peninsula Balcanică. În plus, Ali paşa a promis să ia parte la o răscoală antiotomană a albanezilor şi grecilor. Pentru participarea sa, el a cerut asigurări de confirmare a sa ca stăpân şi conducător al paşalâcului, pentru recunoaşterea graniţelor teritoriului acestuia şi pentru practicarea cultului musulman de către credincioşi. În ceea ce-l privea, el s-a angajat să-i trateze egal pe musulmanii şi creştinii din administraţie şi armată şi să accepte ca Rusia să-i poată proteja pe creştinii din statul său. El a cerut, de asemenea, ca în cazul în care răscoala ar fi eşuat, Rusia să-şi exercite protecţia asupra sa pentru a împiedica represaliile din partea sultanului. În final, Ali a acceptat să trimită la Petersburg, ca garanţie, pe unul dintre fiii săi, care să studieze într-o academie militară rusească. După cum se vede din aceste propuneri trimise în capitala Rusiei, Ali paşa dorea consolidarea paşalâcului său sub o formă dinastică, recunoaşterea graniţelor sale şi arăta o mare toleranţă religioasă în contextul epocii. Acest paşalâc avea să cuprindă între frontierele sale teritoriile çame administrate de beii Çamëriei, dar şi partea muntoasă aparţinând sulioţilor. Numai că propunerile lui au fost respinse, în primul rând pentru că nu se potriveau cu rolul mesianic pe care şi-l atribuia Rusia în raport cu creştinii ortodocşi din Balcani, dar şi pentru că la 3 ianuarie 1792 s-a semnat, la Iaşi, pacea dintre Imperiul Otoman şi Rusia, iar conducerea rusă nu mai era interesată de asemenea diversiuni politice în interiorul Imperiului Otoman.

În acelaşi timp, situaţia politică şi militară din paşalâcul Ianinei erau departe de a se calma. Populaţia suliotă, continuând vechea tradiţie a mercenariatului şi banditismului existentă peste tot în Balcani, dar aplicând poate şi politicile de destabilizare din interior a Imperiului Otoman cultivate de Rusia, începuse o campanie de atacuri şi jafuri care s-a prelungit din primăvara anului 1791 până la sfârşitul acestui an. În afară de sate şi drumuri comerciale, sulioţii atacau şi prădau ţinuturile Paramithia, Margëlliç şi Arta, acţiuni extinse până în satele din Pind. Astfel că au atras nemulţumirea nu doar a moşierilor, ci şi a ţăranilor, grav afectaţi de aceste atacuri, a meşteşugarilor şi negustorilor din Ianina, Arta, Paramithia, Margëlliç ş.a. şi a oraşelor legate economic cu ei. Atacurile sulioţilor au pus în mişcare şi unele acţiuni politice care au dus la coalizarea adversarilor lui Ali paşa Tepelena, cum erau Ibrahim paşa din Vlora şi ceilalţi bei çami, care s-au aliat pentru a a organiza o reacţie militară împotriva sulioţilor. La această alianţă au luat parte şi şefii militari ai satelor atacate. Numai că jocurile politice şi interesele economice au schimbat rapid direcţia evenimentelor. De cealaltă parte, campania lui Ali paşa şi a aliaţilor săi împotriva locuitorilor din Suli s-ar fi putut finaliza tot cu un eşec, căci, în urma intrigilor agentului rus în Corfu, L.Benaqi, a fost creată o nouă alianţă a feudalilor din sangeacurile vecine cu kapedanii sulioţi. Totuşi, această nouă alianţă nu a ajuns să intre în acţiune, pentru că de data aceasta Ali paşa a primit sprijinul Înaltei Porţi. Printr-un aranjament de culise şi printr-o încuscrire cu substrat politic, Poarta a reuşit să-i aducă în aceeaşi tabără pe stăpânitorul Ianinei cu cel al Beratului. (“Istoria Poporului Albanez”, pag. 642)

Viitorul consul francez Pouqueville a descris astfel atacul forţelor lui Ali paşa împotriva sulioţilor: Era începutul primăverii lui 1792, când Ali, întărit cu companiile de armatoli, cu trupele beilor din Çamëria şi cu o unitate de sprijin trimisă de vizirul Ibrahim era pregătit să-i atace pe sulioţi. A pornit din Ianina pe 1 iulie şi, în fruntea trupelor sale, şi-a ridicat tabăra în apropiere de Paramithia, de unde avea să atace, iar cinsprezece zile mai târziu avea să-şi ridice steagul aproape de podul de la Akeoron, râu care azi se numeşte Gliqis. Sulioţii tocmai sărbătoreau Eurosantina, o veche sărbătoare păstrată în Thesproti tocmai din vremea pelasgilor, care nu aveau alt dumnezeu decât Cerul şi elementele lui, cărora le făceau jertfe pe cele mai înalte vârfuri muntoase. Conform tacticii lor, la apropierea duşmanului sulioţii îşi părăseau satele de la câmpie şi se adunau pe înălţimile munţilor lor, în jur de 1.300 de persoane.  Ali i-a păstrat pe armatoli ca gardă personală şi, pe 20 iulie, a dat semnalul albanezilor musulmani să înceapă lupta. Aceştia, încurajaţi de succesul avangărzii şi văzându-i pe sulioţi dând înapoi sub iureşul atacului, au năvălit cu şi mai mare furie asupra lor. Au ajuns astfel, cu sabia în mână, să-i respingă pe sulioţi şi să înainteze spre culmile Tripei şi Sf. Vineri. Era prima dată când pătrundeau aici; văzând această scenă, sulioţii au scos un strigăt care a ajuns în cele mai îndepărtate colţuri ale munţilor lor. Îndată după urletul acesta care anunţa pericolul iminent, femeile lor, conduse de Moskua, nevasta kapedanului Djavella, din Kaidua, la fel de vestită ca Penteiseleja, au alergat să ia parte şi ele la luptă şi au început să rostogolească bolovani de pe înălţimi, care s-au prăbuşit ca o ploaie de piatră direct peste mulţimea atacatorilor. În acest fel, capul coloanei de asalt, care ajunsese pe culme, a rămas izolată de restul trupei fără a reuşi să se aşeze în poziţie, şi acolo au şi fost nimiciţi; în timp ce avangarda a izbutit să o rupă la fugă după ce a lăsat în urmă 740 de morţi, cărora li s-au tăiat capetele pentru a le face trofee. Îngrozită, trupa a luat-o la goană, în vreme ce Ali însuşi s-a îmbrăcat în haine de împrumut şi s-a retras în fruntea a 1.000 de oameni, cea mai mare parte armatoli. (François Pouqueville. “Ali Tepelena”, pag. 64-65)

O pace fragilă

După această a doua înfrângere, Ali paşa Tepelena a încercat să încheie pace cu sulioţii şi să-şi consolideze propria putere pe teritoriile stăpânite pe fâşia îngustă de pământ care începea pe malul drept al râului Vjosa până pe versantul nord-vestic al munţilor Pind, adică în spaţiul care cuprindea Konica-Këlcyra-Korcea şi zona Arta.  Obiectivul lui era litoralul şi ţinutul Çamëriei, care era un adevărat hambar de produse pentru Corfu şi celelalte insule şi pe unde îşi putea asigura ieşirea la mare, atât de importantă pentru negoţul pe care-l practica. Ali paşa Tepelena făcea parte din clasa proprietarilor musulmani, a căror putere se baza pe stabilitatea lor ca latifundiari sau neguţători şi pe relaţiile cu guvernul central. În anii stăpânirii lui a fost foarte evidentă şi creşterea păturii negustorilor creştini. Această nouă realitate a constituit şi unul dintre stâlpii politicii sale interne, căci comerţul cu Europa asigura câştiguri egale atât negustorului creştin, cât şi proprietarului musulman. Acesta din urmă asigura produse agricole şi îl apăra pe negustor. Ambele categorii doreau un sistem liber şi deschis de comerţ în interiorul imperiului şi se opuneau controlului şi regulilor de la centru. (Charles&Barbara Jelavich: “Întemeierea statelor naţionale în Balcani -1804-1920”, pag. 22)

Aceste obiective aveau să fie atinse foarte repede, căci la orizont apăruseră mari evenimente internaţionale. În anul 1796 a început campania napoleoniană din Italia şi, ca rezultat al victoriilor obţinute contra statelor italiene, a fost supusă şi Republica Veneţiană, care stăpânea insula Corfu, insulele ioniene şi patru localităţi de pe ţărmul albanez: Preveza, Butrint, Vonica şi Parga. Odată cu semnarea Tratatului de la Campo-Formio, dintre Republica Franceză şi Sfântul Imperiu Austriac, a luat sfârşit, în anul 1797, stăpânirea acestor teritorii de către statul veneţian şi s-a decis intrarea lor sub autoritatea Franţei. Astfel că graniţele Franţei s-au întins până la fruntariile paşalâcului Ianinei. (“Istoria Poporului Albanez”. Ed.Toena, pag. 642)

Aceste localităţi, împreună cu insulele ioniene, au fost guvernate vreme îndelungată de Republica Veneţiei şi considerate a fi un prim cordon de apărare pentru Corfu şi insulele amintite, în vreme ce Konispol şi Filat, localităţi vecine, aveau un statut de oraşe libere, cu un regim de autonomie internă. (Veli Veliu. “Relaţii diplomatice între Ali paşa şi Napoleon (1797-1814)”. În “Vatra”, pag. 34) Statutul şi administraţia lor erau identice cu ale celorlalte posesiuni ale Veneţiei din Dalmaţia, Peloponez şi Creta. În ceea ce priveşte politicile urmate faţă de elementul albanez vecin, Republica Veneţia, conştientă de tendinţa spre anarhie a şefilor albanezi, organizase o alianţă a feudalilor de pe litoral şi a tuturor populaţiilor independente, care, divizate de cele mai multe ori după cum le dictau interesele personale, reuşeau totuşi să se unească atunci când erau ameninţate de cârmuitorii otomani. Veneţia îşi apăra posesiunile continentale cu ajutorul unor confederaţii conjuncturale formate de Çamëria, Konispol şi Filat, coordonate de şeful celui mai apropiat sangeac, paşa din Delvina. (Veli Veliu. “Relaţii diplomatice între Ali paşa şi Napoleon (1797-1814)”. În “Vatra”, pag. 47)

Republica Veneţiei acţiona conform vechiului dicton latin “divide et impera”, căci nu permitea nici unui factor local să capete mai multă putere decât cei din jur, iar în felul acesta să rivalizeze cu forţa Republicii, căci pierderea unor teritorii aducea după sine mari dificultăţi în aprovizionarea cu cereale şi materii prime pentru Corfu şi insulele din Marea Ionică. Astfel, cu ajutorul beilor din Margariti şi Paramithia evita (fără a trege nici un foc de armă) atacurile paşalei din Ianina. Iar pentru a-i tempera pe beii musulmani şi pentru a controla situaţia din Albania, Veneţia angaja populaţiile creştine din Suli şi Himara. Şi, începând din anul 1788, Republica Veneţiană instituise o lege prin care îi interzicea paşalei din Epir să instaleze garnizoane militare la o distanţă mai mică de o milă italiană de ţărmul mării şi să fortifice clădirea vămii din Sallomona, în golful Ambraziei. Dispoziţii apărate cu forţa militară câtă vreme Veneţia a reprezentat o putere de luat în seamă. (Veli Veliu. “Relaţii diplomatice între Ali paşa şi Napoleon (1797-1814)”. În “Vatra”, pag. 47)

Vecinătatea neaşteptată cu Republica Franceză, un nou factor politic în Dalmaţia şi insulele ioniene, a adus şi unele schimbări în relaţiile politice dintre cele două părţi. Succesele armatei franceze în Italia i-au dat mână liberă lui Napoleon să pregătească campania din Orient, în cursul căreia un rol esenţial avea să-l joace ocuparea Egiptului. Această acţiune avea în vedere lovirea intereselor economice şi comerciale ale Angliei, drept pentru care Directoratul francez a aprobat campania, indiferent de faptul că aceasta avea să ostilizeze Imperiul Otoman. Pentru a uşura efortul militar din Egipt, Franţa a sprijinit consolidarea paşalelor din Rumelia şi tendinţa lor spre autonomie în detrimentul puterii centrale a sultanului. Comandantului francez din Corfu i s-a ordonat să-l sprijine pe Ali paşa Tepelena să-şi consolideze puterea în interiorul şi exteriorul paşalâcului. “Întărirea acestui stăpânitor albanez, spunea Bonaparte, este în interesul Republicii”. (“Istoria Poporului Albanez”, Ed. Toena, pag. 642)

Ali paşa Tepelena a exploatat foarte bine această prietenie şi acest sprijin pentru a-şi realiza obiectivele lui teritoriale în direcţia Çamëriei şi litoralului Mării Ionice. El a reuşit să smulgă acordul francezilor pentru a-şi plasa flotila navală în canalul Corfu, iar în felul acesta a devenit posibil ca în august 1797 să întreprindă un atac prin surprindere împotriva zonei de litoral Himara. Prin această acţiune, şi-a anexat cea mai mare parte a acestui litoral de la Butrint până la Porto Palermo. (“Istoria Poporului Albanez”, Ed. Toena, pag. 642)

Între timp, după campania franceză din Egipt, s-a creat o nouă alianţă politico-militară, Imperiul Otoman alăturându-se Angliei şi Rusiei. Francezii au încercat atunci să-l neutralizeze pe Ali paşa Tepelena, promiţându-i sprijin francez în schimbul neutralităţii sale în campania otomană împotriva rebeliunii lui Osman Pazvantoğlu, care se răzvrătise împotriva puterii centrale. Dar Ali paşa Tepelena s-a supus ordinului sultanului de a participa la campania contra lui Pazvantoğlu, lăsându-le în schimb fiilor săi poruncă să-şi supravegheze atent opozanţii interni. Formarea alianţei anglo-ruso-otomane a precipitat însă evenimentele, luând-o înaintea acţiunilor lui Ali paşa Tepelena, care intenţiona să-şi asigure ieşirea la litoralul ionian. Totuşi, fără a aştepta sosirea flotei aliate pentru a îndepărta trupele franceze din insule, trupele lui au atacat garnizoanele franceze din Butrint, oraş pe care francezii refuzaseră să i-l predea, şi mai târziu Preveza şi Vonica. Nu a reuşit să facă acelaşi lucru cu oraşul Parga din cauza împotrivirii localnicilor, dar şi intervenţiei forţelor ruseşti. Pouqueville scrie despre o confruntare inegală între forţele albaneze şi cele franceze, dar evenimentele în discuţie aveau un impact economic, politic şi geostrategic mult mai puternic pentru Ali paşa Tepelena, care în acest fel ajungea să-şi asigure o schelă maritimă importantă la Marea Ionică, Preveza, şi alte două mai mici, respectiv Vonica şi Sajadha. Pentru victoriile obţinute, Înalta Poartă l-a răsplătit în 1799 cu titlul de vizir, titlu mai mult onorific, căci prin insistenţele ruşilor, care vedeau în Ali paşa Tepelena o piedică în intenţia lor de a domina Peninsula Balcanică, oraşele de pe litoral i-au fost luate şi date în administrare guvernului central. Poarta a stabilit ca administrator un funcţionar al ei, Abdullah bei, care şi-a fixat reşedinţa la Preveza. Prin convenţia ruso-otomană din aprilie 1800 a fost creată Republica celor Şapte Insule, aceasta legalizând prezenţa ruşilor în insulele Mării Ionice. Prin aceeaşi convenţie se stabilea ca oraşele de pe litoral ocupate de forţele lui Ali paşa să treacă în proprietatea sultanului, ceea ce l-a făcut pe Ali paşa să-şi retragă trupele din aceste localităţi. Prezenţa ruşilor în zona insulelor, intervenţia lor anterioară la Parga, precum şi interpretarea diferită a convenţiei a înăsprit relaţiile diplomatice dintre cele două tabere. Diplomaţii ruşi au încercat să continue politica anterioară a veneţienilor, instigând şi sprijinind elementul creştin albanez, precum sulioţii şi himarioţii, dar şi blocul feudal din Albania sudică, condus de vizirul Ibrahim paşa din Vlora, Mustafa paşa Koka din Delvina şi beii din Çamëria. Mustafa paşa Koka a cerut, în anul 1798, ajutorul ruşilor pentru a recuceri paşalâcul Delvinei, dar Ali paşa Tepelena l-a supus prin forţa armelor, în octombrie 1799. Însă ruşii, după ce au obligat Înalta Poartă să semneze Tratatul din 21 aprilie 1800, au cerut să administreze sangeacul Delvinei prin agentul lor, Mustafa paşa. (“Istoria Poporului Albanez”, Ed. Toena, pag. 643)

Conflictul final

Toate aceste intervenţii ale Rusiei în paşalâcul Ianinei şi sprijinul deschis acordat oponenţilor lui Ali paşa Tepelena i-au încurajat pe sulioţi. Chiar dacă aceştia aveau o înţelegere cu Ali paşa prin care se angajau să rămână neutri, ei au încălcat acordul şi, încurajaţi de ruşi, au început acţiunile de pradă pe teritoriul paşalâcului. În acest timp, Ali paşa Tepelena a reuşit să afle cu precizie de la poliţia lui secretă că în spatele rezistenţei suliote şi a mişcărilor himariote se aflau misionari ruşi, care debarcau în secret, se întâlneau cu kapedani ai rezistenţei suliote, oponenţi ai lui Ali paşa, la bazele lor din Corfu, Lefkada, Zakinto, Santa Maura şi îi încurajau să comploteze şi să-l răstoarne pe vizirul din Ianina. (Irakli Koçollari. “Poliţia secretă a lui Ali paşa”, pag. 24-25)

În aceste condiţii, Ali paşa Tepelena şi-a intensificat pregătirile pentru a elimina rezistenţa suliotă. Aşa se face că în luna iunie 1800, după ce şi-a asigurat sprijinul principalilor conducători çami, a pornit expediţia împotriva locuitorilor din Suli, folosind de data aceasta o tactică nouă: un asediu fortificat, strângând într-un cleşte forţele inamice. După acest asediu, rezistenţa sulioţilor a început să slăbească şi nici tentativa ruşilor de a-i sprijini, nici organizarea unei noi alianţe nu i-a ajutat să reziste asaltului final. Planurile expansioniste ale lui Ali paşa vor intra în conflict cu tendinţele pentru autonomie locală a beilor din Çamëria, care, pentru a se putea confrunta cu puterea în creştere a lui Ali paşa, s-au reunit într-o nouă alianţă cu sulioţii în anul 1802. Dar nici această nouă alianţă nu i-a putut salva pe sulioţi. Aşa se face că, după o rezistenţă eroică în faţa asediului, la 25 decembrie 1803, vitejii munteni din Suli au semnat actul capitulării în prezenţa lui Veli paşa, fiul lui Ali, care a acceptat condiţia ca ei să părăsească teritoriul paşalâcului. De la această condiţie a pornit şi una dintre cele mai mari neînţelegeri care a existat între cele două părţi, căci Ali paşa ştia că, părăsind teritoriul paşalâcului, sulioţii aveau să-i devină duşmani de moarte. El le-a promis, prin urmare, că le va respecta modul de viaţă şi obiceiurile dacă vor rămâne în posesiunile sale. Dar sulioţii nu au acceptat să se întoarcă şi s-au împotrivit intervenţiei trupelor paşalei. În cursul acestor lupte a avut loc şi episodul sacrificiului făcut de femeile suliote, care, temându-se că vor cădea în mâna mercenarilor lui Ali paşa, s-au aruncat, împreună cu copiii lor, în prăpastie. Sulioţii supravieţuitori s-au stabilit în insulele ioniene şi la Parga, unde au înfiinţat un regiment albanez şi, aşa după cum prevăzuse Ali paşa, au continuat să lupte împotriva lui luând parte la incursiuni repetate pe teritoriul paşalâcului. Relaţiile dintre ei au continuat să fie încordate până în anul 1820, când a început rebeliunea lui Ali paşa împotriva Imperiului Otoman.

 

Traducerea în limba română: Marius Dobrescu

Series Navigation << Saşii, bisericile fortificate şi patrimoniul lor inestimabilTuriştii israelieni descoperă Albania >>